Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de șase ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

„Mie să-mi aducă Cuminţenia aia la poartă, eu nici n-aş băga-o în seamă. Să dai atâtea milioane de euro”. Reportaj din satul lui Brâncuși

- Eu nu ştiu de Brâncuşi, ne spune o femeie când intrăm în Hobiţa.

- Nişte informaţii vagi vă putem da, dar nu vă va fi de ajutor, zice alta.

- Suntem din satul lui Brâncuşi, dar nu prea ne interesează de el.

- La noi nu se dă atâta importanţă cum se dă acum la Bucureşti. De ce? Pentru că toată lumea vrea pentru el.

- Toată lumea vrea locuri de muncă. Vedeţi foarte bine cât este de greu.

- Casa asta muzeu nu-i a lui Brâncuşi. Casa [adevărată] e la două-trei case distanţă. Sunt doar nişte bârne. Au încercat s-o conserve, dar fiind din lemn, s-a dus.

- Dar parcă mai luase nişte grinzi, fată, pe unde le-o mai dus?

- Nu ştiu. Noi nu ştim. Duceţi-vă la primărie.

De după tăbliţa ruginită de la intrarea în sat apare de nicăieri o bătrână care se-ndreaptă spre magazin. Se uită prin noi după ce intrăm în vorbă cu ea şi bălmăjeşte, fâstâcită: „Brâncuşi a fost şi el om printre oameni în viaţa asta”. O femeie din magazin spune că-i o prostie asta cu locurile de muncă. Cine vrea, munceşte. „Noi păstrăm memoria lui Brâncuşi, oamenii mai merg la cimitir, se comemorează. Dar trebuie cineva să se ocupe mai mult”. Un bărbat cu mustaţă îşi încarcă un sac cu făină-n spate şi dă să se urce pe bicicletă. „De ce deranjaţi la prima oră?”, întreabă-n glumă. „Foarte mult înseamnă pentru noi Brâncuşi. Dar e o lipsă de preocupare a conducerii. Drumul ar trebui asfaltat, ar trebui mai mult întreţinut aici, amenajat”.

Hobita

După un tur al localităţii, sculptorul pare mai mult o amintire difuză decât o oportunitate în satul care s-a născut. Semnele care-i indică prezența sunt o coloană în miniatură, cu lemnul crăpat, de la intrarea în sat, o troiţă din cimitirul în care sunt îmormântate rude de-ale lui, un bust înnegrit dintr-un parc în care pășteau până nu demult vacile și casa-muzeu ce imită condițiile în care-a copilărit. Și despre care unii localnici încă țin să precizeze, cu o frondă pe care nu și-o pot explica, că nu e nici măcar cea „adevărată”. Mai sunt şi rămășițele unei tabere de sculptură, nostalgia multor săteni, care-a populat zăvoiul de pe malul Bistriței, înainte de ’90, cu voie bună și opere sculptate-n piatră – o parte din ele au dispărut când s-a umflat râul, restul s-au deteriorat. Chiar și loja masonică din Hobița, anunțată drept „prima lojă țărănească din lume”, a intrat în adormire.

În satul gorjean cu 400 de locuitori, cu oameni prietenoşi şi cu simţ al umorului, în care un sfert din populaţie are numele sculptorului, cu „ş” sau cu „i” la final, nu s-a întâmplat mai nimic de ceva vreme. Abia acum, de când cu noul primar, intrat în funcţie de trei luni, începe să se mişte ceva, spun unii. Îi bucură, de exemplu, că primăria a organizat vara asta „Festivalul Iei” în sat, deşi alţii zic că s-a cheltuit prea mult pentru eveniment, sau că a amenajat părculeţul de lângă casa-muzeu. Înainte, rugii erau până la brâu acolo şi oamenii îşi duceau animalele la păscut. „Era mai mare ruşinea”, spune o femeie. „Aşa cum o pus florile şi băncuţele alea, nu mai are curajul nimeni să intre cu animalele”. Mai demult, în zonă era activitate, erau fabrici şi mine de cărbune – „era aproape tot satul plecat la mine”, îşi aminteşte aceeaşi femeie. Acum e îmbătrânit. Tinerii au migrat spre locuri de muncă, iar şcoala s-a desființat de patru ani, din lipsă de elevi. Cei de-acum fac naveta în Peștișani, satul învecinat, cu un microbuz galben. De vreo doi ani, spune un învățător care-a predat sat, n-ar mai fi fost nicio naștere în Hobița.

Hobița

Hobiţenii par mai obişnuiţi cu reporterii decât cu perspectiva de mai bine. Când mai apare cineva să-i întrebe de sculptor, unii aprind aceleaşi râci vechi: urmaşii lui din sat, care au interese, şi „adevărata” casă în care s-a născut. Teme împietrite ca satul în sine – unde te urmăreşte un contrast între paragină şi idilic, și un câine mare, alb, în care Adi, fotograful nostru, zice că s-a reîncarnat Brâncuşi. Unii spun c-ar trebui să se facă mai mult pentru memoria lui. Să se dezvolte turismul, că vin și-acum mulți să viziteze, chiar și străini. „De aia au şi făcut şefii mei proiectul acesta, pentru turişti”, spune, de exemplu, vânzătoarea dintr-un alt magazin din sat, aflat lângă un parc de joacă. „E un parc din fonduri europene şi sunt şi piste de mini-golf”. Unii îi acuză pe alții că sunt proști, că-l fac pe Brâncuși afemeiat, că nu-l respectă. Alţii sunt indiferenţi. Au alte probleme pe cap.

Unii ar dona pentru Cumințenie, dar n-a venit nimeni să le explice ce și cum. Alții nu: „Să ia de la ăia care au furat miliarde”, spune un bătrân, „nu de la săraci, pe un bolovan”. „Brâncuși n-a făcut nimic aicișa, în Hobița, pentru săteni”, se revoltă altcineva. „Noi n-avem nici de câştigat, nici de pierdut de pe urma lui. S-a discutat despre Cuminţenia Pământului aici. Toată lumea retrasă, nici nu se gândeşte la aşa ceva. Vecinul meu, un moşneguţ, zice: Mie să-mi aducă cuminţenia aia la poartă, eu nici n-aş băga-o în seamă. Să dai atâtea milioane de euro...”. „Şi situaţia grea te îndeamnă să fii răutăcios”, consideră o femeie. „Nu-ţi permiţi cum îşi permit alţii. Uite, dacă nu era Brâncuşi, noi n-aveam asfaltul ăsta nici morţi. Ăsta e adevărul”.

Hobița

Mulţi ne îndeamnă să vorbim cu oamenii vechi ai satului, că ei ştiu mai multe. Cum ar fi doamna M., urmaşă prin alianţă a sculptorului, care nu vrea să ne spună cum o cheamă. A tot vorbit cu presa şi s-a săturat să fie batjocorită şi luată la mişto de consăteni. Preferă s-o menționăm drept „persoana care a salvat casa lui Brâncuşi de la înstrăinare”. O casă care acum e dărâmată, au mai rămas din ea, la vedere, câteva bârne. Alte componente sunt depozitate în Peştişani. Unii, printre care şi doamna M., spun că aia ar fi fost casa în care s-a născut sculptorul. Ar fi moştenit-o sora lui, Eufrosina, care i-ar fi mutat bârnele din locul iniţial – unde e acum casa-muzeu – pe bucata de pământ ce îi revenise la împărţeală – unde e acum casa dărâmată. Alţii spun că cea părintească a ars. Doamna M. e convinsă de contrariu. Altfel n-ar fi stat scris pe un fotomontaj din holul şcolii din Peştişani că lemnul din casa părintească era cel din casa Frăsânii. Şi n-ar mai fi venit, în anul 2000, un sculptor din Bucureşti, când casa era încă-n picioare, s-o cumpere cu un cal şi 25 de milioane de lei vechi şi s-o mute în afara Hobiţei. Într-o noapte, spune doamna M., după ce oamenii lui s-au pus s-o demoleze fără autorizaţie, ea a alertat autorităţile şi-a reuşit să salveze ce s-a mai putut.

„Acoperişul şi grinzile sunt într-o magazie din liceul de la Peştişani. De pereţi s-a ales praful, întrucât a plouat, a nins”, spune Cosmin Pigui, noul primar al comunei Peştişani, de care aparţine Hobiţa. „S-a pus folie pe ei în primii ani, dar n-a mai avut nimeni grijă. Sunt 13 moştenitori acolo, pe casa aia, la sora lui Brâncuşi”. Casa-muzeu nu e a comunei Peștișani, spune edilul, aparține de muzeul județean. Altfel, ar fi cerut acordul moștenitorilor, ar fi luat câteva bârne din „casa originală”, le-ar fi pus la casa-muzeu și-ar fi zis: „Uite, domle, astea-s din casa originală. Şi încheiam odată toată povestea asta. Dar la Ministerul Culturii nu a existat interes”.

Doamna M. vrea să se facă ceva cu casa, să nu se piardă urmele sculptorului. A adunat isclălituri prin sat în sensul ăsta, dar oamenii nu au sprijinit-o, spune ea, ba unii au ajuns s-o acuze de interese sau c-ar fi luat bani. „Ar trebui să se facă și aici ceva, să se întoarcă tinerii”, spune ea. „Brâncuşi nu prea e cunoscut de oameni. Nici de aici, nici din ţară. Pentru că a fost situaţia care a fost. Comunismul nu l-a acceptat. De aici a plecat şi de ce să fie pur şi simplu denigrat în satul lui?”. Moştenitorii casei dărâmate ar avea însă o înțelegere cu Marius Tucă, s-o cumpere şi s-o recondiţioneze după ce primii obţin titlul de proprietate, un proces în derulare.

Hobița

La doi paşi de casa cu pricina stă tanti Ioana, despre care se spune că e cea mai apropiată rudă din sat a lui Brâncuşi. O femeie blândă, care se urneşte cu greu din pat şi vine sprijinită în cârjă până la masa din curte. Pare că a povestit aceleaşi lucruri de o sută de ori. A jucat în vreo trei „filme”, au vizitat-o reporteri peste reporteri, iar lumea o înjură, spune ea, când vede că vorbeşte cu presa. „Ei gândesc că, vezi Doamne, beneficiez de ceva. Eu vă spun, pe cuvântul meu de bătrâneţe, dacă mi-a întins cineva o ciocolată sau un leu c-am vorbit. Deşi de multe ori m-am îmbrăcat, m-am dezbrăcat, şi ăsta e un efort pentru mine, să laşi tot lucrul şi să te duci să te filmeze. Când a început să vină lumea aici, după ’70, mai încoace, a dat unu’ o palmă la o plăcintă şi a spus că am primit eu 10.000 de euro ca să vorbesc. N-am avut nevoie. Noi am muncit”.

Acum nu mai primeşte pe toată lumea, „că nici vocea n-o mai am cum trebuie”. Locuieşte fix lângă casa-muzeu. Arată spre curtea ei şi spune: „Aici s-a născut Constantin, în grădina asta. Aici a fost casa. Aşa se spune, că a ars. Casa asta e adusă din sat. Exact aşa au fost toate casele, eu le ştiu. Primul ghid a fost tata meu”. Tanti Ioana, al cărui bunic era frate cu Brâncuşi, avea cinci ani când sculptorul a vizitat ultima oară Hobiţa, în ’38. S-au adunat atunci fraţii şi nepoţii şi-au făcut o masă mare în curtea Eufrosinei. „El n-a vrut să rămână aici, că era muncă multă şi erau copii mulţi. A zis cătră fraţi, aci când s-au întâlnit: Săraci şi proşti v-am lăsat, săraci şi proşti vă găsesc. N-aţi făcut nimic în viaţa voastră. Nu ştiu ce vrea el de la fraţii lui. Or avut şi ei familii, de-abia s-or ţinut şi ei, ca la ţară. Dacă te afirmi că eşti cineva, fă tu, în locul în care te-ai născut”. Tanti Ioana îl acuză şi nu-l acuză pe fratele bunicului ei. „Ai noştri nu l-au băgat în seamă. Atunci el, săracu’, a mers până unde-o gândit că acolo-i pentru el. Nu-l acuz, că poate n-o mai fi putut nici el. O îmbătrânit...Vedeţi dumneavoastră, când îmbătrâneşti, nu-ţi mai arde de nimic”.

Citește continuarea pe Scena9.

Text de Ionuț Dulămiță. Fotografii de Adi Bulboacă. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Postare de acum patru ani, nu e bine.
    • Like 0
  • Are dreptate moșneguțu': nici eu n-aș da niciun leu pe Cumințenia pământului.
    • Like 1
  • check icon
    Brrr ... te ia cu frig!
    • Like 0
  • Dupa titlu, ma pregateam sa va "urechesc". Zic, brovos dom'le, ati descoperit gaura de la covrig; cum ca oamenii din mediul rural nu manaca arta pe paine! In sfarsit, ce vreti? meteahna grea... :) Dar, articolul m-a surprins placut! Bine facut, frumos structurat, informativ, o placere sa-l citesti. Bravo! Felicitari!
    • Like 0


Îți recomandăm

Wantsome

Academia Prietenoasă Wantsome îi invită pe toți cei care își doresc să facă o reconversie profesională în IT sau un upgrade de skill-uri în 2022 să participe gratuit la evenimentul Perfect Week - o săptămână deschisă demonstrativă care aduce oportunități de cunoaștere a universului IT, a mentorilor, a angajatorilor și a foștilor cursanți.

Citește mai mult

Școală modernă

Educația, în toate formele sale, este o investiție, nu o cheltuială. De la nivelul familiei și până la societate în ansamblul ei, toți ar trebui să fim conștienți că fiecare resursă alocată acestui domeniu aduce, aproape fără excepție, plus valoare ce se întoarce la nivel de individ și în comunitate.

Citește mai mult

Apartamente

22 de grade Celsius. Aceasta este temperatura pe care românii din orașe preferă să o aibă iarna în case, conform unui studiu realizat pentru Habits by Republica de Unlock Research.

Citește mai mult