„Nu mai suport să te aud tot timpul criticându-mă!” Criza de mijlocul vȃrstei și sentimentele trăite de partenerul-victimă

 Foto: Igor Stevanovic / Sciencephoto / Profimedia

Criza de mijlocul vȃrstei este un fenomen destul de frecvent întȃlnit în societate, unul care de multe ori distruge nu doar o viaţă (a celui care trece prin criză), ci face şi multe victime colaterale, în persoana partenerului de cuplu şi a copiilor familiei.

Despre ce este şi cum se manifestă criza aceasta am scris aici, iar despre ce trăieşte persoana aflată „la primire” aici. De asemenea am explicat că orice destrămare a unei relaţii de cuplu implică un proces similar celui al doliului la dispariţia unei persoane iubite, proces numit doliu relaţional. Acest tip de doliu este deosebit de complex şi constă în succesiunea unui număr de etape diferite, pe care le-am descris detaliat într-o serie de articole începută aici.

Deşi în mare parte problematica crizei de mijlocul vȃrstei a fost acoperită în articolele pomenite anterior, aş vrea să mă opresc mai mult asupra sentimentelor trăite de partenerul-victimă. Vreau să fac asta pentru că aceste emoţii sunt extreme, de multe ori opuse, extrem de profunde, vin în avalanşă şi de obicei par a fi ceva peste puterea de a suporta a celui care le trăieşte.

O primă emoţie este durerea, legată de prăbuşirea, peste noapte, a unui eşafodaj care părea, pȃnă cu puţin timp în urmă, extrem de solid. Reamintesc că ceea ce e specific crizei de mijlocul vȃrstei este declanşarea rapidă, neaşteptată, şi în legătură cu o căsnicie care este mai degrabă peste medie de bună. Da, se destramă multe căsătorii pe fondul faptului că cei doi fie că nu se potriveau de la bun început fie că au apărut pe traseu disensiuni grave; în acest caz epilogul este semnalat de ani de neînţelegeri, frecuşuri, certuri sau chiar violenţă şi vine cumva ca o consecinţă aşteptată, deşi dureroasă. In cazul crizei de mijlocul vȃrstei însă, aceste semne sunt foarte vagi si se manifestă doar pentru puţină vreme înaintea declanşării, aşa că partenerul este complet nepregătit, iar rana este imensă; mai mult decȃt atȃt, lovitura este aplicată de celălalt cu mare seninătate, nu există nicio urmă de empatie. De fapt cel care decide că „vrea să fie liber” este atȃt de profund adȃncit în povestea lui, încȃt practic nu manifestă nicio emoţie, nici măcar furia pe care ar fi putut-o avea cineva care ar fi îndurat nenumărate lucruri de-a lungul unei căsnicii nefericite. Această durere este resimţită unilateral de victimă şi este absolut paralizantă; parcă cel care o suferă şi-a pierdut capacitatea de a exista, pentru că nu ştie cum să gestioneze grozăvia.

O a doua emoţie este vinovăţia. Cel aflat în criză construieşte un univers artificial, unul în care nu are nevoie să se uite spre sine, iar asta se poate doar dacă sunt găsite argumente în favoarea învinovăţirii partenerului. Ce are specific argumentaţia celui în criză (şi o deosebeşte de argumentele în favoarea unui divorţ ce urmează unei căsătorii nefericite) este generalitatea afirmaţiilor, care devin astfel imposibil de contracarat. Cel în criză nu spune „m-am săturat de certurile referitoare la bani”, sau „nu mai suport să te aud tot timpul criticându-mă”, sau „nu mai pot să suport scandalurile pe care le faci cȃnd bei”, şi aşa mai departe. El/ea spune: „nu mă simt iubit(ă)”, „am nevoie să fiu fericit(ă)”, „mi-am sacrificat toată viaţa avȃnd grijă de familie, vreau să trăiesc”: toate acestea cu o figură senină, cumva detașată de la realitate. Aceste critici sunt atȃt de generale şi de superficiale, pentru că de fapt sunt un mod simplu de a raționaliza insatisfacţia cu sine a celui în criză, insatisfacţie pe care nu vrea să o privească în faţă şi să o adreseze prin metode mature, ci preferă să caute o soluţie de moment, iluzorie, Dar pentru partener aceste afirmaţii sunt extrem de dure şi grave, pentru că acesta se simte forţat să re-evalueze ani buni (uneori zeci de ani) de căsnicie şi să se întrebe dacă nu cumva şi-a fabricat o iluzie artificială în tot acest timp.

Ce este de spus aici este că ar trebui ca partenerul-victimă să nu îşi însușească aceste acuzaţii. Să nu se întrebe dacă a trăit într-o minciună auto-fabricată zeci de ani; nu, nu a fost deloc aşa, pentru că nu se poate ca un cuplu să funcţioneze zeci de ani într-o dublă perspectivă, cu un partener fericit şi unul nefericit, fără ca aceste lucruri să nu răbufnească în discuţii frecvente. Dacă nu au existat (şi nu mă refer aici la neînțelegerile care mai apar în viaţa oricărui cuplu, ci la teme recurente ce revin cu frecvenţă ridicată) acesta este semnul clar că ceea ce susţine cel în criză nu are o bază reală, iar auto-învinovăţirea pentru a nu fi observat ceva ce nu exista, şi a nu fi făcut ceva ce nu era necesar şi nu a fost cerut vreodată, este o povară inutilă.

Un alt sentiment direct legat de vinovăţie este nesiguranţa, alimentată şi de faptul că partenerul în criză nu ştie ce vrea, de fapt îşi schimbă dorinţele şi ideile de la o zi la alta; cu toate acestea le comunică celuilalt cu o fermitate incredibilă, doar pentru a spune ziua următoare că s-a mai gȃndit şi e pe dos. Cel aflat la primire, şi aşa dărȃmat de durere, nu are nicio bază pe care să planifice viitorul, se simte din ce în ce mai confuz şi începe să se întrebe dacă nu cumva i s-au alterat lui procesele de gȃndire.

Mai apare şi sentimentul respingerii de către persoana iubită, ba chiar, în cazul în care declanşarea crizei este însoţită de apariţia unei a treia persoane – respingerea este însoţită de descrierea detaliată a poveştii de dragoste (perfecte) a celui în criză, ceea ce loveşte adȃnc în stima de sine şi în masculinitatea/feminitatea partenerului victimă (fie acesta bărbat sau femeie, pentru că această criză de mijlocul vȃrstei pare să îi lovească în egală măsură şi pe bărbaţi dar şi pe femei); cel „lăsat în urmă” se simte invalidat din toate punctele de vedere.

O altă latură este aceea a aparentei nepăsări a celui în criză faţă de aspectele esenţiale ale vieţii. Da, îşi doreşte să fie fericit/ă, independent/ă, liber/ă, dar asta se traduce în două case, cheltuieli separate, într-o căsnicie resursele sunt la comun, s-au contractat poate credite, sunt planuri de susţinere a copiilor, bugete de respectat … brusc toate astea par să îşi piardă orice relevanţă pentru cel în criză, iar celălalt, rămas să se descurce cu toate, se simte nesemnificativ şi inadecvat.

Mai apare şi frica de viitor a celui rămas în urmă; chiar dacă este o persoană matură, cu resurse psihologice, cu abilităţi personale, totuşi în timpul căsniciei şi-a construit o imagine a vieţii care este greu de schimbat peste noapte; apar temeri de viitor nu doar materiale, dar şi legate de riscurile singurătăţii, de gestionarea problemelor curente, de creşterea, educarea şi susţinerea copiilor, şi aşa mai departe. Toate acestea se adună într-o greutate care pare brusc să apese doar pe umerii unuia, cȃnd pȃnă de curȃnd erau împărţite în cuplu.

Destrămarea unui cuplu implică şi o componentă socială: cel rămas singur are de împărtăşit acest lucru celor din jur, şi cu uşurinţă îşi imaginează ca acest lucru va fi considerat un eşec personal şi că îl va descalifica în ochii celorlalţi; acest sentiment este însă unul eronat, iar cel care va trece peste starea de jenă şi va împărtăşi celor din jur situaţia va descoperi că majoritatea oamenilor vor oferi suport şi compasiune.

In tot acest tumult de sentimente se mai adaugă şi alte ingrediente. Unul poate fi gelozia, legată de apariţia unei a treia persoane. Alături de asta se manifestă şi furie la adresa celui care a produs toate astea, iar uneori apare şi un tip de îndreptăţire a celui lezat la un anume fel de reparaţie, de obicei exprimată sub forma „îmi este dator/datoare să se întoarcă pentru că eu/copiii suferim”. Din păcate un astfel de drept nu există, iar o întoarcere silită de datorie nu este o revenire autentică; în plus, dacă persoana lovită lasă toată repsonsabilitatea vindecării pe seama celuilalt, atunci nicio reîntoarcere, oricum ar fi aceea, nu va da rezultatele dorite, pentru că rana s-a produs iar încrederea a fost pierdută.

In timp, alături de furie se poate să apară şi puseuri de ură la adresa celuilalt, tocmai pentru că se comportă atȃt de iresponsabil, apare scepticismul, iar confuzia celui care suferă se accentuează tocmai pentru ca aceste sentimente (toate extreme şi negative) par să se manifeste în acelaşi timp, să întunece gȃndirea, să paralizeze capacitatea de decizie şi să adȃncească starea de confuzie.

Drept rezultat, ceea ce spun cel mai des cei loviţi este „nu mai pot suporta, se termină vreodată stare asta?”

Lor le răspund: se termină. Dar nu uşor şi nu repede. Şi nu se termină neapărat cu bine. Ca să se termine cu bine cel care suferă are de făcut eforturi consistente spre a-şi găsi starea de bine, a-şi mobiliza resursele personale, a gestiona, oricȃt ar fi de greu, emoţiile negative. Iar despre cȃt durează, iar nu se poate da un răspuns optimist. Durează în orice caz luni, dacă nu ani, şi nu există o rezolvare miraculoasă. Ce se poate face este cȃte un pas mic în fiecare zi: de la a încerca minima manageriere a problematicilor curente, trecȃnd prin redescoperirea resurselor şi calităţilor personale (care nu au dispărut odată cu separarea ci au fost doar uitate, acoperite de valul de durere) şi continuȃnd cu a face planuri (şi a le pune în aplicare) pentru administrarea stării şi vieţii personale. Sigur pare greu, aproape imposibil de realizat, dar … pas cu pas se poate face şi este cam singura soluţie.

Dar pȃnă la a ajunge la planuri clare de viitor, primul pas este a întelege că toate aceste emoţii sunt normale, deşi foarte neplăcute, şi că amestecul de sentimente contradictorii este şi el normal în această perioadă. Este normal dar nu este veşnic, sentimentele astea în vȃltoare au în ele şi sȃmburele reconstrucţiei. Este însă nevoie de persistenţă, de voinţă şi de încredere în sine. Iar dacă încrederea în sine pare să fi dispărut, este bine de amintit că prietenii sunt acele persoane care cred în tine atunci cȃnd tu însuţi ai ajuns sa nu mai crezi.

articol publicat anterior pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp