Foto ihar leichonak / Alamy / Alamy / Profimedia
În urmă cu ceva vreme m-a sunat o cunoștință de undeva din țară. Mi-a spus că mă roagă să vorbesc la telefon cu un prieten de-ai lui și să scriu un text despre ceea ce i s-a întâmplat.
Am refuzat. I-am spus că eu nu scriu niciodată la comandă sau la cerere, că singurul criteriu să o fac este ca povestea să mă muște de inimă, să mă facă să o trăiesc. I-am spus râzând că poate scrie el sau prietenul lui povestea. A insistat. Mi-a spus și vrăjeală despre scrisul meu ca să mă convingă, dar i-am spus cinică și râzând că nu e nevoie să facă asta. M-a mai sunat de încă trei ori. A obținut de la mine doar promisiunea că îl voi suna pe domnul despre care îmi vorbise și îi voi asculta povestea. Mai mult de atât nu pot promite... Mi-a spus râzând de parcă știa el ce știa, că nici nu vrea mai mult decât să ascult o poveste, apoi am libertatea deplină de a alege, dacă merită să scriu sau nu.
...
L-am sunat recent pe domnul M.B. Are 81 de ani. Locuiește într-un oraș din Moldova. Nu vrea să îi dezvălui identitatea. I-am ascultat povestea.
...
Era prin iarnă. A venit nepotul pe la el. Își iubea nepotul, neavând copii și pe nimeni altcineva. Mergeau împreună la vânătoare, la pescuit, în plimbări.
- Mă bucura prezența lui. Îmi era drag, doamnă Luminița. Eu bătrân, el tânăr. Prezența lui era un dar.
A plecat cu nepotul spre Ploiești, unde bătrânul are o casă la țară, în afară de apartamentul din orașul unde locuiește. Au mers vreo 250-300 de km și s-a panicat un pic, când a văzut că trece de drumul, pe care trebuia să o ia, spre casa de la țară. A mers tot înainte spre Otopeni. S-a liniștit, spunându-și că nepotul are afaceri în zonă. Mai mersese cu el și altă dată. Acasă nu îl aștepta niciodată nimeni, așa că nu era o problemă că stătea mai mult pe drum.
Bătrânul s-a panicat, când au oprit undeva în Tunari; așa mi-a zis și așa scriu și eu; dar eu am rămas cu sentimentul că el nu știe clar, unde a fost dus. Era pe lângă București, asta e cert.
Nepotul l-a dat pe mâna unuia care încerca să îl convingă că acel loc e raiul pe pământ, apoi a dispărut. Mai târziu și-a dat seama că era cu șeful stabilimentului și semna acte. Un vlăjgan tânăr îl lămurea cât de bine o să fie acolo pentru el. Bătrânul nu înțelegea nimic.
- Doamna Luminița, eu am mers pe picioarele mele. Nu am avut niciodată pampers. Nu înțelegeam nimic. Până la urmă, deși confuz și speriat, am înțeles că este o internare în spital, îmi explică bătrânul.
- Nepotul e aproape. Va veni în fiecare zi. Acolo, în Moldova stați singur..., îmi spunea vlăjganul.
A rămas în spital. Era agitat, confuz și nelămurit. Niciodată nu vorbise nimeni cu el despre o internare în azil. A fost sedat, deși niciodată nu a luat pastile pentru boli psihice. Toată viața a fost posesor de permis de arme letale. Pentru a le avea, făcea evaluări psihice și psihologice severe.
...Nepotul nu a mai venit niciodată. Bătrânul a înțeles cu greu că este la un azil, unde toți bătrânii sunt în așteptarea morții. S-a prăbușit psihic. Mâncarea era puțină și rea. Dimineața și seara două felii subțiri de pâine cu ceva alb pe una și cu ceva decolorat pe alta. La amiază - masa principală a zilei - apă caldă cu coji de pâine. Așa rea cum era o refuza. Nu putea mânca purtând pe el un pampers „plin de dejecții”. Plângea încontinuu. Credea că a ajuns în iad. Toți bătrânii erau sedați și gălbejiți. La unii mai venea câte o rudă care aducea o sticlă de apă și o portocală. La el nu a venit nimeni niciodată.
- Mi-au pus vreo douăsprezece diagnostice! Toate odată, doamnă Luminița!
...
...
Fac o precizare. Tot timpul cât am vorbit cu bătrânul nu mi s-a părut confuz, neclar sau delirând. Da, îi venea uneori să plângă și eu simțeam durerea zburând prin aer până la mine. Alteori mulțumea lui Dumnezeu că a scăpat din iad... Alteori râdea, dar era un râs al disperării și al durerii...
...
Cardurile și telefonul i le-a luat nepotul. Cunoștea PIN-ul. Soția nepotului a avut cândva o nevoie. Bătrânul, de bună credință, i-a comunicat PIN-ul, ca să ia bani de pe card. Pe un card intra pensia. Pe altul avea 12.000 de euro.
- Într-o zi eram în sala de toaletă. O sală bună la toate unde ne despăducheau, spălau, râdeau. Un vlăjgan m-a dat pe față cu spumă bogată. Știți, eu am barbă. Toată viața am purtat. Și cum aveam eu spuma aceea groasă pe față și eram și sedat, vlăjganul a crezut că nu văd nimic și nu simt nimic. Dar am văzut în oglindă cum îmi desface încheietoarea pandantivului de la gât. Era ultimul lucru personal, pe care îl mai aveam și mă lega de viața mea trecută. Nu am zis nimic atunci. Am greșit. I-am spus a doua zi. A râs și mi-a spus: Nu ai avut niciun pandantiv!
Gândul că va muri acolo îl înnebunea. Plângea continuu, zi și noapte. Îi era dor de viața lui furată. Când nu era sedat destul, confuz de la durere și înnebunit de iadul în care a ajuns, se ruga lui Dumnezeu să îl salveze. Trebuia să evadeze, dar cum? Era iarnă. Nu avea încălțări, doar șlapi. Și erau vreo șapte kilometri până la un drum principal. Și cine l-ar fi luat în starea aceea? Ar fi zis: Uite un nebun fugit de la azil!
În jur, numai moarte și jale. Se vorbea mereu despre cine a mai murit. Îl durea tare sufletul că pe fiecare noptieră, pe fiecare masă erau pregătite lumânări și chibrituri. Să fie le îndemână, dacă... Și bătrânii le vedeau și știau că sunt pentru ei.
- Povestiți-mi, cum a fost cu psiholoaga? întreb, amintindu-mi că prietenul nostru comun mi-a povestit ceva.
- Venea duminica pe la amiază și făcea ședințe cu noi. Ne punea să desenăm.
- Vă evalua psihologic, șoptesc.
- Și îmi arată pe telefon o poză cu o carte scrisă de mine. Era poza mea pe carte, dar eram altul nu „un nenorocit ca mine care arată ca dracul în papură”. Probabil se întreba dacă epava umană din fața ei, restul acela de om, e autorul cărții.
Bătrânul a spus că el a scris-o. Femeia i-a cerut să îi povestească din ea. El a început să o facă. Ceilalți bătrâni îl priveau cu ochi mari. Și unii angajați erau uimiți. Dar vorbind i s-a făcut rău. Rău de moarte. A căzut jos. Bănuiesc că de la durere. Cineva a aprins repede lumânarea. Cineva țipa că a murit. Altcineva îl purta pe brațe spre camera lui. Dar nu era mort.
După episodul cu psiholoaga și cartea, a început să se roage și mai fierbinte. Dumnezeu trebuia să îi trimită un gând de salvare. Trebuia să evadeze. El nu putea muri acolo. Făcea scenarii. Se visa evadând. Se prăbușea, când realiza că e în șlapi, cu niște haine de azil și fără niciun ban. Cum să ajungă așa la sute de kilometri distanță, până în Moldova?! Și iar se ridica în rugăciune. Și iar făcea scenarii. Nu putea muri acolo!
Și într-o zi a strigat: Evrika! Dumnezeu i-a auzit plânsul disperat și i-a dat o idee salvatoare. L-a căutat pe șeful stabilimentului, despre care deja avea o idee și câtă minte are și câtă școală. Toți erau niște limitați, cu școală puțină, dar cu aer de stăpân pe viață și pe moarte. Dacă își putea juca bine cartea, putea fi salvat. I-a vorbit cu cea mai sănătoasă minte posibilă.
- Eu sunt posesor de arme letale. Toată viața mi-au plăcut vânătoarea și pescuitul. Când nepotul meu m-a adus aici, armele au rămas undeva. Trebuie să merg să le predau și mă întorc. Au regim special. Știți cât e pedeapsa pentru pierderea armelor?! Opt ani... Dacă mor aici, e răspunderea dvs că s-au pierdut armele!
Aștepta cu inima cât un purice răspunsul șefului.
- Îl sun pe nepotul. Du-te și rezolvă problema cu armele. Eu nu am nevoie de probleme.
Nu a chiuit de bucurie. Inima încă îi tremura. Se va bucura de-abia după ce va ieși pe poartă. A plâns toată noaptea. A doua zi a venit nepotul. L-a luat în șlapi. Nu avea papuci. Nu conta. Ar fi plecat și desculț. Nu au vorbit nimic tot drumul. În mașină erau câteva lucruri de-ale bătrânului strict necesare vieții. O butelie și altele. Bătrânul a plâns tot drumul. Nepotul a fost mut.
- Nu i-ați reproșat nimic? Nu v-ați certat? întreb.
- Nu! Plângeam. Plângeam. Plângeam și voiam să ajung acasă viu.
Nu a putut urca singur scările și nici căra lucrurile. Încă era sub influența medicamentelor. L-a lăsat la ușă și a plecat. De atunci nu l-a mai văzut, dar calvarul nu era terminat. Pe cardul cu euro mai avea 300 din 12.000. Pensia a mers la azil. 3.700 lei pe lună. Din casă au furat tot, sau aproape tot.
- Doamnă Luminița, nu știu cine a furat tot, dar am auzit pe cineva spunând că a crezut că mor acolo, că nu mai vin. Eu nu prea râd tare. Sunt mai reținut cu râsul, dar când am văzut că lipsesc toate lucrurile valoroase din casă mi-am amintit de o scenă din Zorba Grecul, cu personajul Bubulina. A fost o doamnă curtată la viața ei. Se scălda în șampanie când viața o purta pe sus. Și e bătrână. E pe moarte. Rudele ca niște corbi negri se învolburează, croncănind pe lângă ea, nu mai au răbdare ca ea să moară și încep a trage de perdele, de draperii, de lucruri și a le lua cât ea era încă vie... Așa și la mine... Nu au mai avut răbdare să mor... Și râd de mă prăpădesc când îmi imaginez corbii care își iau moștenirea înainte ca mortul să moară... Știți ce nu au luat? mă întreabă și râde.
- Nu știu...
- Cărțile, doamnă! Le-au lăsat pe toate și am multe. Cui să-i trebuiască niște cărți?!
Râdeam amândoi și cred că amândoi aveam lacrimi în ochi.
- Acum sunteți bine?
- Da. A fost greu, că a trebuit să merg la bancă să rezolv cu cardurile, să le reactualizez, să fac alte documente. Acum merg pe picioarele mele. Mă bucur de viață, de flori, de fiecare pas. Vine un medic pe la mine, un prieten de-ai meu, și mă ia la pescuit... Mă bucur de viață, dar știți ceva? Nu mă mai tem de moarte. E doar o trecere... Pe pământ sunt lucruri mai rele ca moartea...
- Domnule M. B., vă cer acceptul să vă scriu povestea. Nu o să vă dau numele real și nici orașul în care locuiți. Din când în când, o să vă mai sun, că este o încântare să vorbesc cu dvs.
- La revedere! M-aș bucura, dacă m-ați mai suna! Prietenul meu, T., vorbește excepțional despre dvs.
- Exagerează, îi spun și râd. Râde și el, dar râsul lui vine la mine ca un hohot de plâns, căci are în el durerea unui om care a trecut prin iad pe pământ.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
P.S. "...povestea să mă muște de inimă..." si "Mi-a spus și vrăjeală despre scrisul meu..." parca nu se potrivesc cu stilul serios al acestei povestiri...