„Pe vremea părinților noștri nu exista parenting și uite ce bine am ajuns”. Despre furia unei noi generații

Foto: Inquam Photos

Ca să poți conduce o mașină este nevoie să promovezi un test teoretic, dar și o probă practică pentru a nu fi un pericol pentru tine și pentru ceilalți participanți la trafic.

Pentru cele mai elementare joburi sunt cerute minime calificări și abilități iar pentru joburile mai complexe sunt necesari ani de studiu și experiență. Totuși, pentru cea mai semnificativă activitate din viața unei persoane, creșterea copiilor, nu se cere nicio calificare sau pregătire.

Parentingul rămâne pentru amatori, lipsa de cunoștințe sau educație în domeniu fiind una dintre principalele cauze pentru care părinții din ziua de azi au probleme cu copiii. Știți, desigur, că și în ziua de azi, există părinți care recurg la abuzul fizic al copiilor considerând că au dreptul de a provoca durere în scopul educației, aparent, disimulând astfel absența competențelor parentale.

Toți ne iubim copiii, asta este evident, și ne străduim să le îndeplinim cât mai bine și mai prompt atât nevoile fiziologice, cât și pe cele materiale. Dar mulți dintre noi nu știu să răspundă nevoilor psihologice sau spirituale ale copiilor, provocărilor zilnice, nu empatizează cu emoțiile copilului alegând pur și simplu să le ignore, sperând că așa vor dispărea. Este greu de acceptat faptul că orice tantrum sau criză a copiilor este de fapt un strigăt al multor nevoi neîndeplinite de către părinți.

Dacă pe vremuri parentingul era în general autoritar, acum mulți părinți optează pentru extreme: fie le oferă atâta libertate copiilor, încât aceștia ajung să nu mai primească nici măcar ghidajul necesar de care au nevoie cu disperare, nicio limită, niciun principiu, ci libertate totală de acțiune, fie devin hiperprotectori și privează copilul de orice oportunitate de dezvoltare autonomă, îl țin ferit de lume într-un cocon care este mereu pe cale să se spargă și să provoace daune incomensurabile. Mai degrabă este vorba despre a găsi o cale de mijloc între parentingul autoritar și cel permisiv, și anume un stil de parenting echilibrat. 

Psihologul american Lloyd deMause (1931-2020) a împărțit diferitele forme ale relației părinte-copil în 6 perioade istorice:

1. Uciderea copiilor și abuzarea lor sexuală (Antichitate-sex IV d.H.)

2. Înstrăinarea copiilor, spre exemplu dați doicilor, trimiși la mănăstire sau ca servitori în familii înstărite (sec. IV-XIII)

3. Ambivalența (sec. XIV- XVII). În această perioadă părinții încep să exprime din ce în ce mai multă grijă față de copii, însă aceștia continuă să fie un loc de descărcare pentru proiecțiile părinților.

4. Intruziunea (sec. XVIII). Se încearcă înțelegerea sufletului copiilor, a emoțiilor și nevoilor lor, însă cu scopul de a-i controla prin amenințări, pedepse și inducerea sentimentului de vinovăție.

5. Socializarea (sec. XIX- prima parte a sec. XX). În această perioadă iau naștere psihologia și sociologia ca științe care se ocupă cu probleme legate de educarea și socializarea copiilor.

6. Sprijinul (a doua jumătate a sec. XX-prezent). Acum se propagă ideea că fiecare copil are un drum al lui iar părinții îi asigură sprijinul de care are nevoie pentru a-și atinge potențialul maxim.

DeMause consideră că relația de sprijin este optimă fiindcă doar așa putem crește copii cooperanți, cu inițiativă, prietenoși și cu o conștiință de sine dezvoltată.

Este fascinant să urmărim cum a evoluat atitudinea față de copii și este vital să profităm de tot ceea ce știința ne oferă azi, să primim informația, să o filtrăm prin propriile valori și să ne actualizăm stilul de parenting.

Lipsa de conștientizare a propriilor responsabilități în calitate de părinte și credința că trebuie să le oferim copiilor noștri tot ceea ce ne-a lipsit nouă fac ca familia să arate ca o navă abandonată de căpitan. Parentingul poate fi interpretat ca setul de abilități și cunoștințe de care are nevoie un căpitan de navă pentru a-și duce la îndeplinire misiunea. Chiar și așa, meseria de părinte este supusă greșelii fiindcă o practicăm cu cel mai mare subiectivism posibil și atunci șansa de a deveni un părinte cu adevărat bun este atribuită acelora dispuși să învețe din greșeli. Ce nu va dăuna niciodată unui copil este prea multă iubire, prea multă atenție ori prea multe îmbrățișări!

Există voci care spun că noțiunea de parenting nici nu exista pe vremea părinților noștri și uite ce bine am ajuns noi.

Dar… chiar am ajuns bine? Suntem în plină pandemie, oamenii mor intubați la terapie intensivă, izolați de familie și prieteni de zeci de zile și există un grup de oameni, cu precădere tineri, care își cer în stradă libertatea de a renunța la mască cu riscul de a-și infecta semenii, oameni care protestează în curtea spitalelor acuzând doctorii de crime, oameni tineri care acuză, scandează, suferă, își urlă durerea.

Toate fricile și traumele de care nu suntem nici măcar conștienți, toate prejudecățile și tiparele mentale pe care le transmitem în mod involuntar copiilor noștri, toate răbufnirile, actele de violență de care dăm dovadă sunt rezultatul stării noastre de bine? Una precară probabil datorată în principal ideii conform căreia emoțiile dispar dacă nu mai vorbim despre ele, dacă încercăm să nu ne mai gândim la ceea ce ne face rău. Nu principiul acesta a guvernat și copilăriile voastre? Din punctul meu de vedere, din nefericire, aceasta este o cale sigură către alienare, desprindere de sine sau depresie.

Preluați tot ce este bun de la părinții voștri, dar nu ezitați să vă informați atunci când planificați să deveniți voi înșivă părinți. Veți rămâne surprinși, poate, să aflați că recompensa și pedepsele provoacă frustrare, umilință și chiar ură, nu cultivă cooperare în copil și nici nu oferă certitudinea că actul nedorit nu se va mai repeta, veți învăța să vă conectați cu proprii copii, să stabiliți limite rezonabile cu încredere, veți afla că toate emoțiile sunt bune și că în realitate contează să învățăm cum să reacționăm la ele, nu să le ascundem pentru a părea puternici și o pleiadă de alte informații extrem de utile unui proaspăt părinte.

Părintele din noi se naște încă din copilăria proprie în momentul când integrăm, fără să vrem, tiparul impus de părinții noștri. În timp, putem conștientiza tiparele cu care pornim la drum și abia apoi le putem cizela, adapta noilor realități pe care le trăim alături de copiii noștri.

Rolul de părinte este, cu siguranță, cel mai important rol pe care îl vei juca vreodată. Vremurile în care principiile abuzive „Eu te-am făcut, eu te omor", „Bătaia e ruptă din rai" sau „Vei putea să faci alegeri când vei fi la casa ta" au fost, în mare parte, depășite. Azi a venit timpul să îți respecți copilul, să îi dai voie să se dezvolte în stilul său unic. Acționează cu înțelepciune și alege să fii un leader pentru copilul tău, să îl inspiri și să îi oferi cât mai multe oportunități de dezvoltare.

Aceasta nu este o pledoarie în favoarea așa-numiților experți în parenting, ci o invitație la introspecție. Tu ești cea mai bună variantă a ta în rolul de părinte pentru copilul tău? 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp