Cu mult timp în urmă, pe când priveam lumea cu aroganță și aveam impresia că știu foarte bine în ce sertare se așază lucrurile de orice fel, o prietenă îmi spunea așa: „E mai ușor să faci un doctorat în fizică nucleară, fată, sau operații pe creier sau, na, dacă vrei, să explorezi o planetă fără oxigen, decât să crești copii”. Prietena e avocat de altfel, trecută prin Ministerul Justiției și departamente antispălare de bani prin companii multinaționale, expertă în negocieri și campioană individuală în trânta cu viața. I-am spus că exagerează și chiar așa credeam.
După ce am născut, i-am dat un telefon și i-am cerut scuze.
E mai ușor să găsești capătul Universului, aș adăuga, ăla de la început sau de la sfârșit, nu are importanță.
Înainte, părinții se plângeau mai puțin și băteau mai mult. Era simplu. Acum, o întreagă generație, ajunsă aici, în fața luptei cu ea însăși, nu mai vrea să repete greșelile trecutului. E puțin traumatizată generația asta, iar găurile se acoperă cu orice. Cu foarte multă frică. Cu parenting, de exemplu.
Fac parte din ea și, recunosc, mi-am pierdut simțul umorului. Oricât s-ar râde de el, de parenting, era necesar.
Dacă nu știu (și 2016 ne-a dat multe dovezi că acolo suntem), atunci oamenii au nevoie de un manual de trăit care să le spună cum să iubească. Cum să se joace. Ce cuvinte să folosească. Când să iei copilul în brațe.
Da, binele trebuie învățat în detalii. Aici suntem. Trebuie predat, dacă nu ne descurcăm altfel. Și așa ajungem la nodul gândului: Cine hotărăște ce e bine?
Păi, ca să nu inventăm iar filosofia, ne putem inspira din binele „adulților”, mai ales că și copiii sunt oameni. Mulți își ghidează comportamentul chiar în funcție de această asociere, „poartă-te cu un copil ca și cum ar fi adult”. De acord. Cu o diferență importantă. Copiii nu sunt adulți. Spre deosebire de ei, copiii nu se pot apăra. Au creierul în formare. Nu știu că, dacă te arunci din pat, de exemplu, poți să îți rupi picioarele, sau că nu e indicat să mănânci pământ. Nu știu multe. Și ăsta e un lucru bun.
Cu fiecare generație, undeva, în univers, niște unde crepusculare se agită sperând că, de data asta, va fi mai bine. Și, într-un fel, e. Părinții nu mai au voie să își ucidă sau vândă copiii. Nu mai au drepturi absolute asupra lor.
A fost nevoie de revoluții tehnologice și mii de ani de evoluție, ca părinții să își dea seama că ceea ce nasc și cresc tot oameni se cheamă. Și pentru că vorbim de specia umană, orice exagerare se tratează cu surplus. Ajungem, în felul acesta, la părțile mai puțin simpatice ale parentingului.
După ce dai la o parte tot ce au făcut cei dinaintea ta, rămâne gol. Îți rămâne să construiești după manual, la alegere. Ai parentingul tradițional modern, un fel de socialism cu față umană, în care sunt continuate vechile metehne, ai attachment parenting, evolutionary parenting, continuum parenting, RIE. În funcție de ramura în care activezi, există o regulă pentru orice.
Dar devine greu să vorbești, când trebuie să te uiți în dicționar de fiecare dată când rostești un cuvânt. Te blochezi. E ciudat când se face ora 11 și, ca la un semnal, toți copiii sunt fugăriți în parc, de bone sau mame înarmate cu fructe. Te iau palpitațiile când citește articole științifice de orice fel și îți dai seama că dacă nu ai făcut ceva în primele două luni, copilul tău o să fie depresiv sau lipsit de voință.
Acum 50 de ani, ei au fost împărțiți așa: Cei care au așteptat a doua bezea și cei care au mâncat-o pe prima. Primii au devenit oameni de succes și ceilalți, ei bine, ceilalți nu au fost oameni de succes.
Experimentul cu bezeaua și copiii a dat naștere, într-un fel, la vria de acum. Detaliile au devenit, dintr-o dată, urgente și esențiale pentru devenire.
Viitorul îi va împărți, probabil, așa: cei care au mâncat și cei care nu au mâncat fructe la ora 11, cei care au fost ridicați, atunci când cădeau, și cei care erau lăsați să se ridice singuri, cei cărora li se spunea: Bravo, e super și cei cărora li se spunea: Bravo, se vede că ai muncit foarte mult să îți iasă super. Nu se știe, încă, care vor fi câștigătorii. Experimentele sunt încă în teste.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Si chiar asa simt si eu (sau oare o fi pentru ca am tot pregatire juridica?!:)) Mi se pare mult mai usor sa merg la job, sa studiez orice, sa finalizez orice proiect, si mi s-a parut mult mai usor sa trag ani de zile de scoala si sa invat nopti decat sa imi ingrijesc copilul. Desigur, din relatia cu copilul meu am si invatat cel mai mult, am evoluat cel mai mult ca om, m-am maturizat, experimentez dragostea neconditionata. Dar este ceva de la care nu iei pauza vreodata. Si da, mi-ar placea sa fie mai usor. Mi-as dori mult. Dar si vad experienta ca o provocare pentru mine si o onoare extraordinara sa pot forma un omulet.
Cred ca modul in care ne raportam la relatia cu copiii depinde foarte mult si de istoricul nostru: ce experienta am avut cu parintii si cum am fost educati de ei (si ei la randul lor de parintii lor), daca am avut frati sau nu, daca am fost orientati pe partea de reusite scolare si deci a contat partea individuala de cariera sau cel mai mult conta sa ai o familie, etc.
Din nou, ma bucur ca ai scris articolul. Nu inseamna ca nu suntem parinti buni ci inseamna ca putem sa spunem ca ne e greu si asta nu ne face parinti rai:) Multumesc!
Așa cum Gogu evidenția: ce te faci cu ăia mulți care habar n-au de parenting și nu pot fi încadrați în categoriile enunțate în articol. Uităm că toți acești copii vor fi viitorii colegi ai propriilor odrasle și nu mare ne va fi mirarea când vom descoperi un comportament asociat deprins de la aceștia.
Atât timp cât există echilibru și sinceritate, restul chestiunilor vor putea primi o rezolvare utilă în timp real. Altfel, riscăm să încercăm rezolvarea unei probleme a cărei ipoteză poate avea date greșite din start.