„Plâng în mașină la poarta adăpostului”. Cum am încercat să salvez trei câini ai nimănui

Filmul lui Iñarritu, “Amores perros”, zugrăvește un Mexic damnat. Câinii, un trop recurent în trilogia din care face parte, sunt antrenați în violența extremă a societății divizate de corupție și precaritate. Dovadă a crizei de valori, singurele personaje recuperabile sunt un asasin plătit și câinele ucigaș pe care acesta îl adopta. Titlul, ca și filmul, fructifică ambivalența conotativă al lui “perros” (de câine). Avem, pe de o parte, încărcătura semantică negativă, de uzanță și în română, care vizează tratamentul inuman la care sunt supuși de multe ori câinii, iar pe de alta, conotația pozitivă pe care o încurajează tematica filmului, cu referire la loialitatea infatigabilă a acestei specii. Nu știu dacă plânsul meu neconsolat de la sfârșitul filmului s-a datorat francheții și lucidității lui Iñarritu, care refuză să menajeze și să ofere rezoluții, sau proiecțiilor personale. Însă m-a încercat un acces similar de plâns din cauza unei povesti cu câini din România, de data asta. 

Se făcea că sunt pe un drum din iad care ducea preț de un kilometru și jumătate, prin cratere mocirloase adânci de un metru, dintr-o localitate de lângă București devenită aproape suburbie până la adăpostul de câini unde aflasem ca fuseseră duși trei maidanezi de pe strada mea, dintr-o alta localitate limitrofă devenită aproape suburbie. Peisajul postindustrial e dezolant. Mașina mea micuță și firavă se înspăimântă grozav, de fiecare data când atacă un crater, iar eu îmi opresc respirația și clipesc repede. Ce altceva poți face când te scufunzi cu mașina într-un crater plin de mâl în plin nicăieri și nu știi dacă mai ieși ca să poți salva trei câini ai nimănui, care altfel ar muri în cine știe ce chinuri?

Cineva din sat a reclamat câinii de pe stradă, care noaptea se adăposteau în grajdul unui vecin milostiv. Iarna asta doar ce am reușit cu mari speteli să duc doua cățele la sterilizat la Centre of Hope în Pasărea, cu mașina mică din dotare și după ce am bătut jumătate de București să găsesc un tranchilizant oral care putea fi administrat fără asistență medicală. 

Hingherii au ridicat câinii de curând, când eu nu eram în preajmă și nu știam unde i-au dus. Am căutat, m-am interesat, am sunat, i-am găsit. La telefon aud că pot să sun luni dimineață sau să mă duc direct acolo. Am înțeles că puteam să mă duc și în weekend, probabil pentru că eram îngrijorată sau comunicarea a fost pur și simplu deficientă. Cert e că drumul din iad avea alte planuri, nu voia deloc să se lase bătut. 

Când ajung, portarul îmi spune că adăpostul e închis și că să mă întorc Luni. Cum credeți că pot eu să mă întorc luni cu mașina asta pe drumul ăsta, zic. El zice încă o dată că e închis, că programul e până la 12. Sun iarăși la telefon, spune ca am înțeles greșit, că să vin luni dimineață. 

Zic iar de gropi, de mașina mică și firavă. Rog, implor, întreb de ce nu poate paznicul să-mi arate câinii. Spune că nu e voie, că poate se întoarce într-o oră și jumătate sau două și mă lasă atunci. Răspund că ok, aștept. Spune că doar poate. Întreb cum doar poate? Zice că e în afara programului, că e timpul lui liber. Insist și rog iar. Vine după doua ore într-un SUV gigantic cu o falcă în cer și una în pământ. Mă ceartă, mă persecută, mă umilește. E un Hitler de România cu pantaloni de costum proptiți sub burtă și pantofi cu vârfuri foarte ascuțite. Înfrunt ocara cu tăcere. Mă sfidezi, întreabă. Răspund că nu, mi-am cerut scuze, v-am rugat, ce altceva pot să mai zic. Văd câinii, sunt acolo. Colocatarii lor ne simt și urlă sperând că vor fi eliberați. Mirosul e insuportabil, câinii vâslesc cu labele în urina. Mă întorc în biroul opulent în manieră balcanică ce completează recuzita dictatorială a patronului. Spune că mi-i dă într-o săptămână dacă plătesc sterilizarea, vaccinurile și microciparea, că nu mai am voie să-i las pe stradă, că primesc amenda de la – la. Am înțeles, răspund. Nu știu unde o să duc câinii, de fapt. Îi țin în foster până le găsesc stăpân, zic. 

Toate paginile ONG-urilor pentru animale sunt pline de poze cu câini pe care nu îi vrea nimeni. Au capitulat, nu mai preiau, nu mai pot. Ca în filmul lui Iñarritu, câinii sunt, alături de alte categorii vulnerabile, victime ale corupției și entropiei sociale românești. “Nimănui nu-i pasă!” sună fals, nu exprimă nimic din frustrarea și disperarea pe care le simt. “Asta e România!”, resemnarea, autoironia, complexele de inferioritate întoarse pe toate fețele și analizate până la epuizare de la Maiorescu încoace nu-mi mai livrează catharsisul patologic al autoflagelării. Și atunci plâng ca proasta în mașină la poarta adăpostului, în timp ce rămân fără baterie pentru că am uitat farurile aprinse. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp