„Preoteasa mea, Maria, este o adevărată sfântă, ea a trăit întru Cristos, pe când eu doar am scris despre asta”. Religiozitatea, între ipocrizie și trăirea credinței

foto: Lucian Alecu / Shutterstock Editorial / Profimedia

Asistăm în ultimele decenii la un masiv și nemaiîntâlnit fenomen de evanghelizare: mirenii populează bisericile, iar biserica este tot mai prezentă în spațiul public. Reîncreștinarea de astăzi este și consecința ieșirii din comunism, dintr-un regim profund ateu, necreștin, a liber-cugetătorilor din rândul cărora se revendica, imediat după revoluția din 1989, și Ion Iliescu. Regăsirea lui Dumnezeu este un proces de apreciat în datele lui firești și general umane. 

Comunismul a încercat să desacralizeze toate sărbătorile individuale și colective, să le înlocuiască cu sărbători din ciclul agrar într-un adevărat sincretism promovat de „religia” comunistă. Astfel, printre altele, taina cununiei, a căsătoriei a fost scoasă de către ideologia sovietică din biserică, căsătoria derulându-se după un ritual laic în așa-numitele „palate ale fericirii” din URSS. Incapabili de a-i împiedica pe musulmanii din republicile sovietice să marcheze noul an tradițional musulman, ideologii de partid au transformat această sărbătoare în sărbătoarea primăverii. Tot astfel, fiecare bărbat musulman care a împlinit vârsta de 63 de ani, vârstă la care a murit și profetul Mahomed, avea o mare sărbătoare individuală pe care autoritățile sovietice au transformat-o într-o ceremonie civilă, laică ce marca vârsta pensionării cetățenilor sovietici de religie musulmană.

În România, ideologii comuniști au încercat să desacralizeze și evenimentul morții individului și să-l transforme într-un sentiment al trăirii derizorii și ridicole. Astfel este cazul Cimitirului vesel de la Săpânța Maramureșului, unde moartea și subiectul morții, cu alte cuvinte cel decedat, erau ironizate prin așa-numitele „versuri” pline de umor. S-a luat în derâdere sentimentul grav și tragic al morții din mentalitatea românească mioritică, iar autoritățile comuniste ale raionului Sighet au încurajat acest fenomen unic la români, transformând cimitirul de la Săpânța în obiectul unei mitocănii turistice agresive. Nenumărați cercetători occidentali, fascinați de ciudățenia de la Săpânța, s-au avântat în teze doctorale și au umplut pagini întregi de „literatură științifică” pe tema acestui fenomen.

Reîncreștinarea românilor după 1989 s-a petrecut așadar ca o reacție la regimul comunist, ea derulându-se în datele unei dezvrăjiri din catalepsia ideologiei comuniste la care se adaugă și religiozitatea disperată, mereu crescândă, determinată de fenomenul calamităților naturale tot mai prezente în lumea de azi, al spaimelor colective întreținute de mijloacele de comunicare în masă, al bolilor și epidemiilor cu care s-a confruntat umanitatea. Ceea ce este surprinzător o reprezintă conversia creștină intempestivă a activiștilor de partid, veroși atei în comunism, a securiștilor care nu aveau niciun Dumnezeu și care în sărbătorile de Paști din anul 1990 s-au ițit ca mari creștini, fiind cooptați de biserica ortodoxă ca evlavioși de excepție în poziții de epitropi, consilieri, curatori pe la diverse parohii. Degrabă și prin nebăgare de seamă, dar mai ales fără să facă o pauză de respirație din condiția de atei, aceștia s-au introdus ipocrit și pervers în structurile parohiale, ecleziastice. Activiștii și securiștii au în ei gena cameleonului, ei insinuându-se, de altfel, în toate beneficiile economice, financiare ale noii democrații.

A doua categorie de grăbiți ipocriți în ale credinței sunt unii intelectuali a căror ascendență genealogică a fost perfect complice cu regimul comunist, sau care sunt fii de proletcultiști în ale literaturii realismului comunist și care au devenit vârfurile laicatului ortodox cu pretenții reformatoare și raționalizare astăzi a sistemului ecleziastic românesc. O parte din elita intelectuală și universitară din comunism, dinspre o ipocrizie plină de lașități și compromisuri, își disimulau credința străbună în ritualuri clandestine, astfel încât cununii și botezuri se oficiau pe ascuns în bucătării unde venea preotul cu patrafirul în geantă ca nu cumva partidul să afle și să-i detroneze din funcții, sau să-i penalizeze.

O a treia categorie de convertiți este complinită de o anumită mondenitate ortodoxă, creștină pentru că este de bonton să ne înscriem în primele rânduri ale evlaviei colective. La acestea se adaugă o serie de trepăduși politici, aderenți la un neoconservatorism ortodox de factură legionară care tămâiază toate excesele etnocratice și ale ortodoxismului de tipul lui G. Simion, C. Târziu, S. Lavric, C. Georgescu, toți apărători și veghetori ai tradițiilor amenințate de Soros, progresism, neomarxism și care la umbra praporilor au început să facă politică, fiind doritori ridicoli, dar perseverenți, de putere în stat.

A patra categorie masivă prin numărul și amploarea pe care o are în numele religiozității este cea reprezentată de cultele neoprotestante, ale mediului evanghelic: penticostali, adventiști, baptiști, martorii lui Iehova etc. Aceste culte reactive la derapajele bisericilor tradiționale recuperează pe zi ce trece o serie de credincioși, aceasta fiind totodată și expresia libertății religioase din România, a libertății de conștiință a cetățenilor din această țară. Nu trebuie însă să excludem sectarismul în semantica lui esențială, și anume că aceste culte neoprotestante sunt părtinitoare, închise, exclusiviste, mai ales în timpul proceselor electorale când ele asigură bazinele de vot și de succes pentru candidați la putere, ei deținând dinspre acest sectarism o serie de funcții înalte și poziții de decizie în stat, conturându-se astfel cercuri de putere și mai ales de influență în statul român care este astfel „curat” democratic.

Religiozitatea se află într-o dublă determinare de reciprocitate, adică dinspre credincioși și dinspre biserică. Biserica, clerul, ierarhii sunt din ce în ce mai prezenți în viața publică printr-o serie de ritualuri, Te Deum-uri în diferite ocazii, în esență extra-ecleziale creându-se impresia că suntem încă o societate teocratică. Inaugurări, întruniri, manifestări, aniversări de tot felul nu se pot desfășura fără binecuvântări, cădelnițe, preoți și ierarhi. Pe de altă parte, nu putem să nu recunoaștem rolul istoric al bisericii în procesul construcției naționale, al emancipării poporului, al slujirii de către biserică a marilor idealuri de libertate și unitate națională. A fost o lucrare masivă și perseverentă a bisericilor naționale românești ortodoxă și greco-catolică deopotrivă. Ne gândim la rolul de mare importanță al Bisericii Greco-Catolice reprezentat de corifeii Școlii Ardelene, S. Micu, Gh. Șincai, P. Maior, care au fost preoți-apostoli ai națiunii și, deopotrivă, dascăli ai poporului, remarcându-se prin luminile și efortul acestei biserici în dezvoltarea conștiinței naționale, asemenea unor ierarhi luminați ortodocși, precum mitropolitul Veniamin Costache al Moldovei, Andrei Baron de Șaguna, mitropolitul Ardealului etc. Astăzi, Biserica Ortodoxă și cea Greco-Catolică ar trebui să se replieze în procesul de educație moral-religioasă a populației prin cateheze, școli duminicale și pastorații la „firul ierbii”, atât în comunitățile urbane, dar mai ales în cele rurale unde întâlnim o serie de preoți parohi navetiști de la oraș la sat. Preotul și preoteasa comunităților trebuie să fie exemple pentru sat și dascăli în ale educației morale și cetățenești a românilor și mai puțin să fie agenții electorali ai lui C. Georgescu și G. Simion. Indubitabil, biserica are o mare responsabilitate de nu promova astfel de patrioți proruși și total antiromâni.

Religiozitatea este una a trăirii întru Cristos și nu a formalismului și a excentricității mondene. Îmi aduc aminte de cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae care afirma că „preoteasa mea, Maria, este o adevărată sfântă, ea a trăit întru Cristos, pe când eu doar am scris despre asta”.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp