„Regele nu moare niciodată”. Un răspuns pentru cei „mândri că suntem români”

Simbolurile regalității sunt foarte prezente în aceste zile. Pe unii îi fascinează această invazie mitică de semne și tradiții, pentru alții e însă un prilej de grave indignări și nemulțumiri. Cei care se simt ultragiați de această invadare audio-vizuală și virtuală acuză în primul rând apelativele și onorurile cu care este petrecută în lumea de dincolo „Regina Ana”.

Nu e româncă!

Pe forumurile site-urilor de actualități și pe rețelele sociale au apărut din nou celebrii deja „mândri că suntem români”. E un curent viu, multicolor. Citez dintr-un mesaj preluat de pe un forum al unei cunoscute platforme de știri: „marea regina ana a romaniei... care nu a fost regina, nu a fost romanca si nici macar nu stie romaneste (de locuit nu mai vb)”. Am citat din „liviu” (punctuația și topica frazei îi aparțin).

Încetul cu încetul, argumentele istorico-dinastice și simbolice, furnizate de diverși istorici și analiști în aceste zile, s-au risipit. „Mândrii că suntem români” s-au opărit fățiș. Asistăm la o erupție etnico-civică și o virulentă contestare în fața unei acuzații atât de grave: nu e româncă! „Ana” s-a transformat rapid într-un veritabil motiv de polemică. Ici și colo au ieșit la suprafață viețuitoarele de forum, semidocții, vajnicii patrioți.

„Mândrii că suntem români” au deja ceva tradiție pe scena publică. În 2014, ei se simțeau jigniți în fața ideii că un „neamț” ar putea ajunge Președintele României. Un ne-ortodox pe deasupra, un „sectant” (adică lutheran). Ceva de pomină, nu alta! Și asta nu e tot. Nu avea nici copii. Câți își mai aduc oare aminte că se utilizase intens atunci argumentul numit Carol I pentru a demonta absurdele acuzații?

În fine, acest peisaj, produs de „nickname-uri” insidioase, nu este de ieri, de azi. Doar că în astfel de momente, această faună extrem de diversă, uneori primitivă, alteori pseudosofisticată (le știți cu siguranță metehnele, acele genii de cafenea care au citit „toate” cărțile despre problemă, fac iscusite conexiuni între marii cărturari și cazuistica Internetului, evocă elitist legende afumate, scornite cândva de Securitate sau de oștirea peremisto-vadimistă) se activează tacit. Azi are o problemă cu simbolurile regalității.

De fapt, ei au o problemă cu anumite valori care se construiesc sau se redescoperă în societate. Acum le „pute” că mainstream-ul a preluat o titulatură, spun ei abuzivă, „Majestatea Sa Regina Ana”, căreia i se acordă pe deasupra și mari onoruri de stat, deși nu are niciun merit și niciun drept.

Prin falsificarea unor argumente istorice și a biografiei unei persoane se ajunge repede la minciună. Nu neg că în această dispută pot cădea și oameni onești, fără prea mult interes asupra temei în dezbatere, de aceea voi explica cum stau lucrurile, de fapt.

Statutul dinastic și cetățenia

În ianuarie 1948, când membrii Familiei Regale sunt obligați să părăsească țara ocupată de trupe sovietice și de „tovarășii lor de drum”, regimul comunist pune la cale o amplă operațiune de desființare a tuturor legăturilor și simbolurilor regalității. Bunurile membrilor Familiei Regale sunt confiscate, sunt eliminate toate însemnele dinastice, este pusă la pământ o instituție creată cu aproape un secol în urmă. Toți cei care au avut legături strânse cu monarhia înfundă pușcăria. Ura merge atât de departe, încât membrilor Familiei Regale li se retrage, prin decizie a Consiliului de Miniștri, cetățenia română („naționalitatea”).

Regele – ca șef suveran al Casei Regale a României (devenită, prin detronarea sa, nedomnitoare) – fusese obligat să abdice. La acea dată, multe state occidentale, inclusiv SUA, recunoșteau statutul Suveranului în exil pentru că el nu pierduse tronul prin dezmoștenire și nici nu renunțase de bună voie la drepturile sale legale. Așadar, din punct de vedere simbolic*, Regele poartă cu el Regatul în exil: se adresează poporului în mesajele de la radio, acordă patronajul Comitetul Național Român – privit ca un fel de guvern în exil, este primit de șefi de stat și de guvern (mai ales în primii ani ai exilului). Din acel moment, nu se mai face practic distincție între persoană și instituție, în exil, Regele și Coroana sunt același lucru, un loc comun. Așadar, continuitatea regalității, care personifica rezistența împotriva dictaturii comuniste, era astfel asigurată, prezervată – evident, printr-o ficțiune – în exil.

Pe acest principiu al continuității dinastice, Ana de Bourbon-Parma primește, prin căsătorie, titulatura simbolică de „Regină a României” (cu apelativul asociat de Majestate). Așa cum Mihai luase cu el în exil Coroana perpetuă (din nou, evident, o coroană invizibilă, imaterială), Ana devenea un simbol al întregului pentru că nu putea exista Rege fără Regină. Evident, în documentele civile (certificat de căsătorie, acte de identitate) nu putea fi trecut acest titlu, dar ia totuși, prin căsătorie, numele „of Romania” (pașaportul britanic). La rubrica „ocupația”, actul grec de căsătorie menționează „Rege”, respectiv „Principesă”.

Așa cum am văzut, circumstanțele politice au făcut ca Principesa Ana de Bourbon Parma să se lege prin căsătorie de Regele Mihai în exil, la Atena, și nu pe pământ românesc. Nu a existat așadar o validare instituțională a statutului ei monarhic pentru că nici nu avea cum să aibă loc. Cu atât mai puțin o validare juridică și constituțională. A existat însă o validare rituală, pentru că, numind-o astfel, românii (și nu doar ei) recunoșteau de fapt statutul Regelui și al Casei sale, existența Coroanei. Nu era vorba despre opțiuni monarhice sau republicane la mijloc, ci despre a recunoaște o instituție-simbol a statului, deposedată de atribuțiile sale printr-o lovitură de stat (așa cum alte instituții precum Biserica Română Unită cu Roma sau Academia Română fuseseră și ele desființate). Și a recunoaște totodată că dictatură comunistă era ilegitimă. Regele devine astfel în exil purtătorul și păstrătorul simbolic al suveranității și independenței țării (ocupată și transformată într-o dictatură a proletariatului).

Limba și cultura locului

Așa cum am arătat, Regele fusese deposedat, evident abuziv, de cetățenie. Se știe că cetățenia se dobândește prin naștere sau la cerere (prin căsătorie), dar una dintre condițiile fundamentale este să domiciliezi pe teritoriul statului român. Regina Ana nu a călcat până la aproape la 70 de ani în România din cauza refuzului de a i se permite accesul în țară. Era soția unui om născut în România, crescut aici până la 26 de ani, când a fost detronat și obligat să plece. Nu a fost alegerea ei și cu atât mai puțin a soțului ei.

În privința cunoștințelor de limbă și civilizație românească, lucrurile sunt documentate. Regina vorbea fluent limba țării în care se născuse (franceza) și engleza. Evident, începând cu 1948, începe să facă cunoștință cu o nouă cultură. Fără profesor, înconjurată numai de străini, cu copiii care merg la școli cu predare în alte limbi, Regina învață totuși limba română. Înțelegea foarte bine ce se vorbește în limba română, însă nu se exprima în română în public pentru că nu dorea să stâlcească limba Regelui.

Până în 1995 (cu excepția vizitei de Paște din 1992 și a unor atingeri de câteva ore a pământului românesc, fiind alungați de cele mai multe ori înainte de a părăsi Aeroportul Otopeni), Regina nu este lăsată să vină în țară. Apoi, cu mari concesii, îi este permis accesul. Vizitele au un caracter privat însă. Pășind aici ca septuagenară dovedește cât de uimitor interiorizase informații despre România. Mărturiile sale (vezi de pildă cartea Doinei Uricariu, un interviu-fluviu cu Regina, Maxilarul inferior) probează cunoașterea profundă a tradițiilor, geografiei, culturii și oamenilor de aici.

În definitiv, toate aceste argumente prezentate nu sunt doar pro causa. Ele sunt și dovezi pentru a explica cum un om (indiferent ce titlu și ce rang poartă) poate aparține unui loc și unei lumi într-un anumit timp. Prin tot ceea ce a făcut pentru România, o țară pe care nu o văzuse și în care nu pășise, Ana își merită titlul de regină. A fost devotată așa, cum este o regină încoronată, neamului Lui, al Regelui. Cum n-a avut niciodată parte de niciun fel de onor, prin valul de emoție și de oameni care o plâng astăzi, românii îi recunosc Anei, iată după moarte, acest statut.

Ca reprezentant perpetuu al poporului său, care nu are moarte, așa cum e viața națiunilor, fără de moarte, Regele nu moare niciodată. Această formulă medievală devine însă completă în cazul cuplului regal românesc dacă este aplicată și pentru regină, simbolul gemelar al lui Mihai. Pentru că, stând mereu umăr la umăr, o viață întreagă, Mihai și Ana nu mor niciodată.

* Pentru aceste concepte, vezi celebrul volum al istoricului Ernst H. Kantorowicz, de unde m-am inspirat pentru a aduce aici unele argumente, Cele două corpuri ale Regelui.

Acest text este asumat de autor în calitate exclusiv privată şi nu reprezintă punctul de vedere al nici uneia dintre instituţiile şi/sau organizaţiile la care acesta este angajat sau la care este afiliat.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp