Cotroceni fără ovaţii. Carol I, un neamț mai patriot decât orice conducător român

„Domnitorul Carol a dispus ca Garda Naţională din Bucureşti să se adune pe terenul pentru paradă de la Cotroceni pe data de 2 iulie 1866 (la două luni după ce a fost instalat la conducerea ţării - n.m.). Preşedintele Consiliului de Miniştri l-a anunţat însă cu o zi înainte că Garda Naţională va refuza să se supună ordinului, întrucât căpătase amploare zvonul că va fi dezarmată din cauza înclinaţiilor partinice. 

De aceea, intenţiona să defileze prin faţa Camerei şi să invoce protecţia deputaţilor. Carol a refuzat să-şi schimbe ordinul şi a insistat să fie executat. A doua zi, sosind la Cotroceni, a descoperit că se adunaseră numai două sute de oameni. Domnitorul s-a pus în fruntea celor prezenţi şi a mărşăluit pe muzică de fanfară, intrând în Capitală. Au început apoi să apară companii din toate părţile, până ce aproape trei mii de oameni s-au strâns în Piaţa Teatrului.

După aceea, Garda a mărşăluit mai departe şi şi-a ovaţionat suveranul în mod repetat, deşi comportamentul membrilor săi i-ar fi oferit lui Carol toate motivele pentru a-i considera un element de pericol, nu de siguranţă pentru stat.”

Este relatarea unui cronicar al vremii, Sidney Whitman, care a scris o biografie a Regelui Carol I în timpul vieţii acestuia. Am recitit pasajul zilele acestea când s-a vorbit cu patos despre România, patriotism, devotament, responsabilitate. Şi despre oamenii care au făcut România.

Ce să înveţi mai întâi din povestea asta adevărată?

Că un conducător hotărât nu-şi negociază principiile? Că pentru acestea înfruntă o armată, o clasă politică? Că astfel câştigă respectul celor pe care îi conduce?

Să înţelegem că nu trebuie să fii neapărat român ca să fii şi patriot român? Regele Carol I era neamţ-neamţ, paraşutat politic într-o ţară subdezvoltată cu misiunea de a o aduce în Europa civilizată. În primii ani a vrut să abdice de vreo trei ori din cauza fanariotismului clasei politice, dar a rezistat de fiecare dată.

Să învăţăm cum un lider puternic a preluat o armată de la stadiul de „element de pericol” şi în doar 11 ani a dus-o la Plevna şi Griviţa aducând-o de acolo victorioasă, cu independenţa României de care ne bucurăm şi astăzi? Marea armată ţaristă a rămas mută de admiraţie atunci, ca să nu mai vorbim de cea otomană.

Să înţelegem că nu trebuie să fii neapărat român ca să fii şi patriot român? Regele Carol I era neamţ-neamţ, paraşutat politic într-o ţară subdezvoltată cu misiunea de a o aduce în Europa civilizată. În primii ani a vrut să abdice de vreo trei ori din cauza fanariotismului clasei politice, dar a rezistat de fiecare dată. A fost mai patriot decât orice conducător român, având toată domnia sa un singur motto: Tot pentru ţară/Nimic pentru mine!

Ar mai fi de povestit cum într-unul dintre momentele sale de deznădejde în faţa politicianismului românesc a plecat în ţară, prin Moldova, să vadă ce vrea poporul. S-a întors convins că are de ce să nu abdice şi nu a mai abdicat.

Poveşti din care să învăţăm avem destule. Dar oameni care să rescrie poveştile astea mai găsim, mai apar? Mai e cineva care să înceapă să mărşăluiască de la Cotroceni sau Palatul Victoria? Fiecare dintre contemporanii noştri care au ajuns acolo a început pe marş de fanfară, dar nu a mai avut ovaţii la final. Românii, ca naţie, încă mai aşteaptă un conducător care să aibă în fibră altoiul de leadership pus de Carol timp de 47 de ani: principial, onest, perseverent, curajos, responsabil, vizionar. Şi să nu ne spună conducătorii de azi că acum sunt alte vremuri, mai complicate, că e mult mai greu. Neamţul a trebuit să lucreze cu vreo 20 de guverne, să scape de suzeranitatea turcească, iar pe români a trebuit să-i înveţe să-şi facă hazna în curte ca să nu mai arunce rahatul pe rigola uliţei. De aici a luat el România şi a început să lucreze pentru ea.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp