„Să nu te sperii, sunt bine! M-am lovit” - Aveam opt ani și am crezut-o

Foto: Profimedia

Părinții mei au trăit împreună în căsnicie aproape 50 de ani. Cel puțin atât cât îmi aduc eu aminte, relația nu a fost doar lapte și miere, de multe ori auzind chiar cuvântul “separare” din gura unuia sau altuia. Nu au făcut-o vreodată, și pentru că modelul cultural românesc te obliga ”să stai să înduri” normalizând violența domestică până a transformat-o într-o realitate extrem de prezență și tolerată. 

O dâră de sânge ce pornește din ușă, șerpuiește prin hol și mă conduce spre bucătărie. Respirația-mi devine sacadată și tot aerul din încăpere devine insuficient. Respir cu greu și, nu știu de ce, încep să plâng. Drumul până-n bucătărie pare al naibii de lung și imagini, care de care mai macabre, îmi invadează mintea. Urlu după mama. Undeva, în colțul bucătăriei, văd un trup aparent inert. Seamănă cu ea, chiar dacă fața-i este spartă. „Să nu te sperii, sunt bine! M-am lovit”.

Aveam vreo 8 ani când, la noi în casă, am văzut aceasta imagine. Am crezut-o când mi-a zis că s-a lovit și eram convins de faptul că, seara când a venit acasă, tatăl meu îi cerea scuze acoperind-o cu săruturi doar pentru c-o iubea nespus de mult. Zâmbetul ei trist, completat de faptul că frații mei mai mari nu vorbeau cu el, îmi era de neînțeles. M-am dus la el și i-am zâmbit. El mormăia ceva legat de iertare și de faptul că a fost nervos….

Am început să înțeleg ca mama nu se lovea atunci când el nu a mai ținut cont de faptul că eram prin preajmă. Violențele lui verbale, emoționale și rareori fizice au devenit oarecum parte din viața mea cotidiană; nu se întâmplau zi de zi, numai că mintea se juca cu fricile mele și mi le aducea în prim plan astfel încât să știu că ele sunt acolo. 

Raritatea violențelor fizice era suplinită de duritatea lor: am văzut cum ușa de la dulapul de sus al bucătăriei poate deveni o armă atunci când este împinsă cu forță în fața unui om, am văzut cum e să fii lovit cu mașina de tocat sau cu un scaun și cum durerea resimțită de impactul cu un corp contondent poate genera leșinul. Am reacționat de fiecare dată când eram prin preajmă și am ajuns chiar să-l împing în încercarea de a-l determina să se oprească. Nu mi-am iertat niciodată gestul însă nici pe el nu cred că am reușit să-l iert pe deplin pentru că a scos ce e mai rău din mine.

De câteva ori, după ce era învinețită, mama îi lua pe frații mei cei mari și pleca de acasă. Prima dată a fost trimisă înapoi de propria familie. „E tânăr și are sângele iute. Odată cu trecerea anilor o să fie bine! Tu trebuie să stai lângă copiii și bărbatul tău” au fost vorbele care au făcut-o pe mama să nu mai ceară vreodată ajutorul familiei. „Trebuie să stai lângă copiii tai că dacă pleci te aducem din post în post! Ce, când te-ai măritat ne-ai cerut nouă voie?” a fost reacția autorităților (Miliției) care a făcut-o pe mama să nu mai ceară ajutorul lor vreodată. Odată, a ajuns chiar și la Procuratură și procurorul de serviciu i-a spus că îl poate ”aresta acum, o să stea un pic închis și după ce o să iasă cu siguranță o va omorî”. ”Unul în pământ și altul la pușcărie pe viață! Asta vrei? No, stai și îndură...pentru copii!” venit din partea omului legii i-a demonstrat mamei că ”asta-i soarta femeii”, mai ales că în jurul ei erau multe ”doamne” (femei cu carte și funcții mari) care experimentau fix același tip de relație de familie.

Povestea mea nu este una etnică și nici singulară, marea majoritate a femeilor din România fiind victime ale unei forme de abuz (verbală, fizică, psihologică, socială, sexuală, cibernetică, etc). Ne aducem aminte de ele doar când o nenorocire se întâmplă și vreuna nu are norocul pe care mama l-a avut. Și anume de a nu fi schilodită sau omorâtă de cel care-i este partener de viață.

Avem o toleranță excesivă la multe forme de abuz față de femei, și suntem în stare să transformăm o relație evident ilegală, imorală și toxică între o copilă de sub 18 ani și un adult de 40, într-o ”poveste de iubire” pe care e expunem la televizor în prime-time, fără nici-o remușcare. Am făcut aceste lucruri în multe cazuri, și cele în care actorii principali au fost domnii Columbeanu și Boureanu sunt deja de notorietate. În schimb, ne supărăm, și ne antagonizăm până la dihonie, când vreo artistă folosește cuvinte tari pentru a ne atrage atenția asupra abuzurilor la care femeile trebuie să facă față (vezi cazul Mararena – Erika Isak). Pentru că o femeie ”trebuie să fie curvă-n pat, gospodină-n bucătărie și doamnă pe stradă”, pe când noi,bărbații, suntem buni, spre foarte buni, ”dacă aducem bani-n casă, nu bem și nu o batem”.

Femeile sunt victimele violenței și omorâte pentru că refuzăm să vedem că trăim într-o societate strâmbă. Numai că ea, societatea, nu se schimbă singură. Ci fiecare, în dreptul lui, trebuie să facă ceva. Altfel, devenim complici și tăinutori!

Și, bonus, o mică incursiune în istorie: 

Pravila lui Vasile Lupu, cunoscută și sub numele de Cartea românească de învățătură, a fost primul cod de legi tipărit în limba română în Moldova, apărut la Iași în 1646. A fost redactată de mitropolitul Varlaam Moțoc, având ca surse legi bizantine și lucrări juridice europene.

Această legislație feudală conținea norme de drept civil, vamal, fiscal, medicină legală și drept canonic, reglementând relațiile sociale și juridice din Moldova secolului al XVII-lea 2. Pravila era împărțită în două mari capitole: unul despre legile agrare bizantine și altul despre judecarea și pedepsirea infracțiunilor, inclusiv furtul, omorul și bigamia.

Hai să vedem ce norme legale sunt menționate la Glava (articolul) 23:

”Bărbatul poate să-ş bată muiarea cu măsură pentru vina ei, măcar de ar avea şi zapis să nu o bată. (….)

De-ş va bate neștire muiarea cu pumnul, sau cu palma, nu să cheamă că iaste cu vrăjmăşie asupra ei, de o are bate cât de mult şi de des (…).”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp