Foto: Olga Ilina / Alamy / Alamy / Profimedia
Iată ca mă aflu la capătul seriei de articole dedicate rănilor copilului interior (care a debutat aici), aşa cum au fost ele descrise de Lise Bourbeau [1]. Ultima rană este rana nedreptăţii.
Nu mă refer aici la mici nedreptăți mărunte, care se pot întȃmpla tuturor copiilor. Nedreptatea la care mă refer este legată de perioada în care copilul începe să se contureze ca el însuşi. Cu alte cuvinte îi plac unele lucruri şi le detestă pe altele, este mai zâmbitor sau mai solemn, mai jucăuș sau mai melancolic, şi aşa mai departe. In copilărie părinţii ar trebui să se ajusteze treptat la cum este în realitate copilul lor, şi să se îndepărteze de un ideal fantasmatic, al copilului pe care probabil şi l-au imaginat atunci cȃnd au decis să devină părinţi sau pe durata sarcinii mamei. Dar ce se întȃmplă cu părinţii care nu trec prin această adaptare, care nu acceptă faptul că micuțul este diferit de ceea ce şi-au dorit ei?
Ei bine, aceşti părinţi încearcă cu tot dinadinsul să adapteze copilul real la visul imaginar. Ei îi comunică în toate modurile posibile copilului cum ar trebui să fie: de la afirmaţii de tipul „eu nu am nevoie de un copil care ţipă”, trecând prin „băieții nu plâng “sau „fetele nu se joacă cu mașinuțe”, pȃnă la oferirea constantă de modele – fie fratele sau sora, fie copilul vecinilor, fie verii, fie cine ştie cine altcineva. Copilul nu vede din toate astea decȃt critica şi faptul că el nu este suficient de bun, pentru că nu se conformează modelului. Da, dar copilul se confruntă şi cu nevoia de a deveni el însuşi, de a se afirma, de a-şi forma personalitatea şi de a-şi comunica nevoile legate de sine. Dacă este întȃmpinat de o barieră de refuz, copilul interior va striga, în tăcere însă, că nu este drept. Că nu este drept să nu i se dea nicio şansă să devină el însuşi, să îşi pună în valoare propriile calităţi, să devină bun prin ceea ce îi place lui şi la ce începe să se simtă priceput.
Dacă aceste dorinţe şi înclinaţii personale sunt permanent înăbușite, copilul nu are ce face altceva decȃt să se adapteze. Şi o face integrând această rană sub o mască de rigiditate a adultului. Deşi îşi doreşte apropiere şi căldură umană, cum nu a avut parte de asta ca şi copil, şi adultul devine rece. Încearcă să îşi justifice existenţa mai degrabă prin ce face decȃt prin cine este. Îşi face un punct de onoare de a face totul perfect şi rareori cere ajutor. Nu-şi permite să se relaxeze niciodată deoarece ceea ce face plăcere sau se obţine fără efort pare să nu aibă valoare (în fond cȃnd era copil conformarea la un model impus din exterior însemna efort permanent). Este ordonat până la a căpăta obsesia ordinii şi curățeniei, şi caută mereu dreptatea pȃnă la a ajunge să confunde corectitudinea şi respectarea regulilor cu rigiditatea extremă. Pe de altă parte este în continuare nedreptăţit de cei din jur, pentru că nu ştie să impună limite şi deci uşor devine exploatabil; cȃnd îşi dă seama de acest lucru continuă să sufere, dar nu face nimic, pentru că de fapt este obişnuit ca lucrurile să se petreacă aşa.
Ce ar avea de făcut un astfel de adult? Mai întâii să îşi recunoască rana, respectiv manifestările negative care provin din aceasta. Să înteleagă că, deşi nu a putut să fie el însuşi în copilărie, cel puţin acum, ca adult, o poate face. Poate alege să se exprime pe sine, poate să pună limite, poate să nu mai încerce cu disperare să placă celorlalţi şi, în schimb, să îşi îndrepte atenţia spre a se plăcea pe sine.
Da, nu e simplu să afli cine eşti atunci cȃnd ani de zile alţii ţi-au spus cine ar trebui să fii. Procesul ăsta de intrare în contact cu sine este dificil, neobișnuit şi mulţi se întreabă de unde ar putea oare să înceapă?
Un prim pas ar fi ca adultul să nu mai evite să îşi pună întrebări despre sine. Aceste întrebări au fost de mult îngropate sub reguli rigide, dar … oare aceste reguli sunt chiar aşa de imuabile? De fapt regulile au fost făcute pentru conformarea la un model care nu îi era natural copilului. A le pune la îndoială, în sinea sa, nu este un păcat capital. Ca adult, omul poate vedea cȃt de multe din aceste reguli mai au cu adevărat sens. Nu mă refer aici la reguli morale cu caracter de universalitate, mă refer la reguli mărunte, de tipul organizării stricte a cărților în bibliotecă sau a incapacităţii de a putea dormi dacă în chiuveta din bucătărie a rămas o farfurie murdară. Sau la regula de a răspunde imediat oricărei solicitări a unei persoane din afară, în dauna respectării timpului liber sau a întârzierii proiectelor personale. Sau la a decide că, deşi un intelectual citeşte poezie sau filozofie, unei persoane pot foarte bune să ii placă romanele polițiste. Sau că deşi părinţii te-au văzut mereu doctor, tu de fapt eşti nefericit și îţi doreşti de fapt să fii muzician.
Aceste întrebări vor duce la un pic de clarificare şi cu cȃt o persoană simte că se cunoaşte, înţelege şi acceptă mai mult pe sine, cu atȃt mai uşor poate pune în practică modelul pe care şi l-a format personal, model care să îl înlocuiască pe cel impus. Uneori e vorba de reorientare în sistemul de relaţionare uman, alteori de o reconversie profesională, în anumite cazuri e de schimbat doar structura hobby-urilor şi a timpului liber. Indiferent de situaţie însă, un lucru trebuie să se schimbe clar: imaginea de sine şi acceptarea de sine – pentru a vindeca rana nedreptăţii, adultul are să devină el însuşi şi să fie mândru de cum este, iar gradul de reuşită depinde de cum se simte el cu sine, în interior, şi mai puţin de cum cred cei din jur că ar trebui să fie.
[1] Bourbeau, L. (2000). Les 5 blessures qui empêchent d’être soi-même: rejet, abandon, humiliation, trahison, injustice. Les Éditions ETC inc..
articol publicat inițial pe blogul autoarei
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.