„Te luăm în căsătorie, mare, în semn de veritabilă și perpetuă supremație”. Frumoasa poveste de dragoste dintre Veneția și mare

Foto Eleonora Fojica

Veneția, pământ care înaintează în mare prin insule și valuri care se strecoară printre pietre, venind să mai mângâie o dată poalele unor palate, bazilici, turnuri...

Veneția – o poveste de dragoste între oraș și mare care a început în anul 697, când s-a născut Republica Venețiană, și trăiește și azi. În continuare ei se iubesc, se ating, se îmbrățișează, traversează furtuni și se întorc la țărm uzi leoarcă, sub soarele dogoritor.

Veneția! Ce mult datorează ea mării! Marea a făcut-o Oraș-Stat! Marea i-a permis să își transporte stilul arhitectural și numele în Dalmația, Corfu, Creta, Cipru sau Maghreb. O adevărată Repubblica Marinara! Au ajuns venețienii pe Dunăre și în Țara Românească la Barilla (Brăila) și la San Giorgio, adică Giurgiu, oraș aflat sub protecția Sfântului Gheorghe și amintind de frumoasa insulă venețiană San Giorgio Maggiore, imortalizată de mânuța mea pe când eram cocoțată în Campanilla bisericii San Marco... Nu, nu sunt amintiri! Sunt imagini cu care trăiesc, imagini care mă hrănesc, imagini care mă inspiră și, cum eu nu am mare ca Veneția, îmi dau aripi... Orașul ăsta mă cheamă!

Relația Veneției cu marea e organică: sunt două entități siameze care se au una pe alta; sunt inseparabile! Ceremonia căsătoriei dogelui de Veneția cu Marea Adriatică apare în jurul anului 1000, după cucerirea Dalmației de venețieni, sub conducerea dogelui Pietro al II-lea Orseolo. Evenimentul este fixat în ziua de Înălțare, în timpul domniei dogelui Sebastian Ziani, în anul 1173. Cununia dogelui cu marea capătă și mai mult fast trei ani mai târziu, în 1176, când, după Pacea de la Veneția, Papa Alexandru al III-lea îi dă dogelui Ziani un inel de aur odată cu vorbele: ”Ține, fiule, doge al Veneției, acest inel nupțial, simbolizând căsătoria ta cu marea. Noi vrem ca de aici înainte tu și succesorii tăi să celebrați această căsătorie în fiecare an!”

Și așa a fost. Timp de șase secole la rând. Marea trebuie tratată ca o adevărată parteneră, marea trebuie îmbunată, marea trebuie onorată! În fiecare an, în ziua de Înălțare (Sensa), galera suverană acostează în fața Palatului ducal. Apare dogele în haină de brocart, cusută cu aur și argint, blană de hermină, cornul ducal pe cap și bagheta în mână. Tronul său se află la pupa galerei. Legatul apostolic stă în dreapta sa și ambasadorul Franței la stânga. Senatul Veneției ocupă și el patru rânduri de scaune. Marele amiral răspunde de viața și securitatea înalților pasageri. Galera e încăpătoare, dar greoaie și destul de aglomerată. După părerea lui Casanova, venețian și el, trăitor în secolul al XVIII-lea, orice vânticel de primăvară, bătând cu încăpățânare în sens opus, ar fi amenințat galera, iar dogele cu blana de hermină pe el s-ar fi putut îneca, dar, notează cu umor Casanova, abia atunci căsătoria s-ar fi putut consuma.

După ce galera iese din lagună, cu întreg alaiul de gondole și vapoare, înaintând în Marea Adriatică, arhiepiscopul Veneției, sosit cu o altă navă, urcă la bord și rostește o binecuvântare nupțială. Este momentul în care dogele aruncă inelul în mare, gestul fiind însoțit de următoarele cuvinte: ”Desponsamus te, mare, in signum veri perpetuique dominii” – ”Te luăm în căsătorie, mare, în semn de veritabilă și perpetuă supremație.”

La întoarcere în Piața San Marco începe fiesta, una dintre cele mai fastuoase din lume. Încercăm să ne facem o idee, citând câteva versuri din Faustul lui Goethe, acest mare admirator al Italiei:

Nobili oaspeți, frunți senine,

Haideți la serbări marine,

Să vedeți cum, sprinten, valul

Țese-n spume albe malul,

Și cum Luna, sus și-n apă,

‘N rouă sfântă ne adapă.

La toate astea meditam eu în timp ce stăteam în turnul-clopotniță și priveam laguna. Un astfel de turn vom găsi prin toate insulele Levantului, pe unde au ajuns venețienii.

Il Campanilla din Veneția are aproape 100 de metri înălțime și cinci clopote. A fost construit în anul 912 și mult timp a servit și de far pentru corăbii. A rezistat 1000 de ani la cutremure și aer sărat pentru ca în 1902 să se prăbușească. Se mai întâmplă! Vorba lui Seismos, personaj din Faust :

Acestea numai eu le-am mijlocit

Și faptul se va recunoaște-odată;

De n-aș fi scuturat și zguduit,

Ar fi azi lumea-atât de minunată?

Autorităților le-au trebuit doar 10 ani ca să îl reconstruiască ”acolo unde era și așa cum era”.

La începutul secolului al XVII-lea, Galileo Galilei a folosit Campanilla pentru a observa cerul, iar la 21 august 1609 prezenta Signoriei telescopul, cea mai faimoasă invenție a sa. Pe clopotniță există o placă comemorativă cu Galileo Galilei și data memorabilă de 21 august 1609. Să mai spunem și că turnul ăsta a rezistat atât de mult fiindcă e vegheat din vârf de arhanghelul Gabriel cu armură aurită.

Venețienii, acești marinari înnăscuți, și-au transportat stilul arhitectural până departe și s-au întors de-acolo cu bogății nenumărate, că doar nu pleci pe mare de nebun, doar ca să te plimbi. În secolul al XV-lea, în timpul dogelui Tommaso Mocenigo, venitul pe cap de locuitor la Veneția era de 15 ori mai mare decât la Paris, Londra sau Madrid.

Dar soarta crudă a vrut ca în 1797 Repubblica Marinara să întâlnească un corsican fatal, pe numele lui Napoleon Bonaparte și – da! – o învinge. Ludovico Manin a fost ultimul doge al Veneției. Dar ea nu moare, își schimbă doar numele. Venise la rouge nu va pieri niciodată și, entre chien et loup, ea se va înroși și mai tare sub clarul de lună:

Pour le bal qu’on prépare,/Plus d’une qui se pare,/Met devant son miroir/Le masque noir//

Sur sa couche embaumée/ La Vanina pâmée/Presse encor son amant,/En s’endormant;//

Et Narcisa, la folle,/Au fond de sa gondole,/S’oublie en un festin/ Jusqu’au matin.//

Et qui, dans l’Italie,/ N’a son grain de folie?/ Qui ne garde aux amours/ Ses plus beaux jours? (Alfred de Musset, Venise)

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp