Italia și magia apei: de la Sirmione la Capri. Impresiile mele în urma unei călătorii mai lungi prin Italia, de la nord la sud

Parcurgând Italia de la nord la sud, m-am gândit tot timpul că la crearea Imperiului roman, a puternicelor și ambițioaselor republici italiene și a Italiei unificate de astăzi au contribuit trei factori: marea, deschiderea excepțională asigurată de mare, născătoare de imperiu și de istorie, și geniul arhitectural al italienilor. Ei au fost tot timpul conștienți că datorează ceva, de fapt foarte mult, apei și Imperiului și au încercat, prin arhitectură, să onoreze în permanență ceea ce datorează mării și Imperiului.

Voi încerca prin acest eseu și prin cele care poate vor urma să decantez impresiile mele în urma unei călătorii mai lungi prin Italia, țara înconjurată de ape și dogorită de soare.

Vom merge mai întâi la Sirmione, un loc magic de pe malul lacului Garda, cel mai mare lac din Italia, cu o suprafață de 367 km² și o adâncime maximă de 346 de metri. Sirmione este o stațiune balneară, situată în provincia Brescia, din regiunea Lombardia, doar că acest orășel este mai cu moț decât altele, el fiind așezat pe o peninsulă ce se prelinge în lac, la fel cum Italia avansează cu cizma în mare, vrând să probeze o dată în plus atracția pe care marea o exercită asupra peninsulei italice, cât și modul generos, dar și capricios în care apa acceptă uscatul.

Ce m-a dus la Sirmione a fost reputația castelului Scaligero (foto) – masiv, medieval, de poveste, porte-parole al întregului ținut, terminat în anul 1277 – castel de care a fost îndrăgostit și Goethe și despre care a vorbit în a sa Călătorie în Italia. Tot în jurul lui 1277 soarta a vrut ca acest castel să cadă în mâinile familiei nobiliare Della Scala, care domnea în Verona, altă cetate de poveste. Denumirea de Scaligero face referire la aceeași familie. Castelul a fost destinat să facă parte din rețeaua defensivă a Veronei și era esențial în opera de protecție împotriva rivalilor din Milano, fiindcă, cititorule, istoria Italiei este o istorie a rivalităților continui, care nu au încetat să dea naștere la drame autentice, povești de neuitat, războaie și construcții miraculoase. În Italia se pare că toți oamenii mai însemnați au vrut să scrie istorie: cu sânge, cu turnuri semețe – donjonul castelului Scaligero are 70 de metri înălțime – cu povești palpitante... Este exact opusul unei vieți trăite sub pat...

Donjonul de 70 de metri adăpostește cinci săli. Sala de la etajul al patrulea a fost adăugată de familia Scaligero, comportă șase deschideri și servea de belvedere.

• Familia Della Scala a domnit în Verona între 1262 și 1387. Ca orientare politică, erau ghibelini, adică de partea Împăratului Sfântului Imperiu Roman de neam germanic, și opuși guelfilor, susținătorii Papei. La apogeul lor, Scaligerii au fost cei mai mari seniori din Italia, îmbogățiți din comerț și mari amatori de artă. Nu doar au guvernat Verona, ci au și îmbogățit-o cu monumente de o frumusețe greu egalabilă, ce au marcat trecerea de la stilul gotic la cel renascentist. Ne gândim desigur la Mormintele Scaligerilor, opere de artă inconfundabilă. Le găsim la Verona, în Piazza dei Signori, lângă zidul bisericii Santa Maria Antica. Au fost înălțate în secolul al XIV-lea; sunt în număr de cinci, primele două – cele mai strălucitoare – aparținând lui Mastino I della Scala și lui Alberto I della Scala, fratele lui Mastino, care îi va succeda la domnie, Mastino fiind asasinat în timp ce traversa Piazza dei Signori... Tipic italienesc, nu?

În Piazza dei Signori se află și statuia florentinului Dante Alighieri, constrâns să părăsească Florența și să se exileze la Verona pentru un timp, orientarea lui politică fiind aceea de ghibelin, în timp ce florentinii erau de partea papei și-l condamnaseră la ardere pe rug.

Dar să ne întoarcem pe lacul Garda (foto). Cel mai bun lucru pe care-l poți face pe mare sau pe lac este o croazieră. Asta am făcut și noi: ne-am urcat în barcă și ne-am lăsat în voia apei. Am aflat astfel că lacul Garda are izvoare submarine, din care de notorietate este Boiola, ce conțin sulf (ce caut eu) și sodiu, ceea ce conferă apei însemnate calități terapeutice. Izvorul Boiola curge la o adâncime de 17 metri, astfel încât până la sfârșitul secolului al XIX-lea vedeai cu ușurință bulbuci la suprafața lacului, emanând miros de pucioasă, semn sigur al apei termale, al sănătății și al recuperării prin apă. Abia în 1889, apa a fost adusă, printr-o conductă, la țărm și astfel ies 245 de litri de apă binefăcătoare pe secundă, la o temperatură de 63 de grade. Apa este bromată, sulfurată și iodată.

Dar cea mai frumoasă descoperire făcută pe lac au fost grotele lui Catullus. Se văd și în fotografia făcută de mine, dacă măriți. La propriu, sunt ruinele unei vile antice, somptuoase, situate pe malul sudic al lacului Garda. De ce sunt numite ”grote”?

Pentru că exista tradiția în secolul al XVI-lea de a desemna prin termenul ”grotă” sau ”cavernă” ruinele cetăților sau vilelor antice, acoperite de vegetație, îngropate în sânul mut al naturii. Ce legătură există între aceste ruine extrem de pitorești și poetul latin Gaius Valerius Catullus?

Primul argument e că... trebuia să poarte un nume... Și atunci s-au numit... Catullus.

În al doilea rând, se presupune că vila chiar a aparținut familiei poetului. Dar în niciun caz construcția nu a fost finanțată de el, iar vila nu a fost niciodată locuită de poet, întrucât ea a fost terminată la începutul secolului I d.Hr, iar Catullus (84-54î.Hr) a murit la Roma, în anul 54 î.Hr, Roma fiind orașul în care i-a plăcut să trăiască și să ducă o viață aventuroasă, cu amante și amanți care arareori îi împărtășeau sentimentele, lăsându-l ros de gelozie... Dar familia lui a trăit la Verona, putând să asigure paternitatea vilei. Valerius Catullus s-a născut și el tot în orașul în care au trăit efectiv familiile de nobili Montecchi și Cappelletti, evocate de Shakespeare în Romeo și Julieta, dar și de Dante, în Divina Comedia.

În anii ce vin îmi propun să revin la Sirmione și să stau o săptămână pentru a mă bucura de băi, a vizita pe îndelete castelul medieval, pentru a merge la vila lui Catullus ca să mă plimb printre ruine și să fac fotografii, să ajung în sfârșit și la parcul de distracții Gardaland... Mi-o ajunge o săptămână? O zi mi-o voi petrece la Verona, obligatoriu fără ghid pentru a mă bucura în voie de oraș. În excursia de anul acesta, vizita la Verona a fost destul de înghesuită, fără să vedem și noi Castelvecchio, chiar dacă nu am fi avut timp să-l vizităm, fără să pășim și noi pe Ponte Scaligero, pod fortificat, surmontând râul Adige, construit din cărămidă roșie – roșu de Verona – cu o lungime de 120 de metri, fără să intrăm și noi în Bazilica San Zeno Maggiore, cu polipticul altarului pictat de Andrea Mantegna și unde legenda spune că s-au căsătorit Romeo și Julieta... 

***

Dacă ajungi la Neapole, iubite cititor, e un mare păcat să nu mergi să vezi insula Capri (foto), această ”gură de rai”, acest paradis terestru. De ce se numește Capri?

Foto Profimedia

Există două explicații: una trimite la latinescul capreae, care înseamnă ”capre” și a doua, la cuvântul grec kapros, însemnând ”mistreț”. Pliniu cel Bătrân susține că denumirea insulei vine de la termenul grec, insula fiind colonizată la un moment dat de greci. Dar romanii au fost bineînțeles primii care au ajuns pe insulă, ceea ce susține primordialitatea caprelor. Doar că disputa nu se termină aici, fiindcă, pe suprafața ei de aproape 10 km², insula adăpostește două localități: Capri și Anacapri, ori Ana vine de la grecescul ano, care înseamnă ”la înățime”... Eu zic să reținem ambele explicații, insistând pe faptul că romanii au fost primii care au ajuns pe insulă și tot ei au furnizat și capetele încoronate care s-au amorezat de Capri; fiindcă vorbim de o insulă iubită, unde oameni de seamă nu au rezistat să nu se întoarcă, ba chiar au rămas acolo. Iar capetele încoronate sunt oameni care chiar au scris istorie: Augustus și succesorul său, Tiberius.

Augustus este primul cap încoronat care întreprinde explorarea și civilizarea insulei de capre și mistreți, prin construirea celebrului Palat de la țărmul mării. Împăratul face această lucrare cu multă dragoste și respect, convins că se află în fața unui veritabil fenomen natural și paleolitic. Când s-a săpat fundația pentru Palatul de la malul mării, arhitecții și sclavii au descoperit oseminte gigantice de animale primordiale, de mult dispărute: mamuți, rinoceri, urși de cavernă (ursus spelaeus). Aceștia din urmă au dispărut în urmă cu 24.000 de ani, în perioada ultimei glaciațiuni. Masculii cântăreau în medie 350-600 de kg, dar puteau să ajungă și la 1000 de kg. Suetoniu povestește că împăratul era de-a dreptul fascinat și că nu a ezitat să își transforme parte din vilă în muzeu paleontologic. Dar nu doar osemintele de animale îl uimeau pe împărat și pe noi deopotrivă, ci și armele descoperite: arme uriașe de piatră, deloc cunoscute civilizației noastre, făcute parcă pentru eroii din poveste... sau, trecând în alt registru, făcute pentru giganți, pentru oameni de cu totul altă talie decât a noastră. Sunt destule documentare pe Viasat History despre osemintele unor giganți descoperite nu departe de Capri, pe insula Sardinia... Italia e inepuizabilă... Nu trebuie decât să sapi și sigur dai de ceva... Dacă vreți să vedeți ruinele palatului lui Augustus, nu trebuie să căutați prea mult: Mergeți în port, în partea de vest a portului, se întinde cea mai mare plajă din Capri – Marina Grande – iar, în spatele ei, găsiți ce a mai rămas din Palatul lui Augustus. Fiindcă tot vorbim de marele împărat și urmele trecerii lui prin Capri, haideți să clarificăm și să preîntâmpinăm o confuzie care se poate iți:

Toată lumea vizitează la Capri, măcar pe fugă, ceea ce impropriu s-a numit Grădinile lui Augustus. Împăratul nu are nicio legătură cu aceste grădini. Ele se datorează unui industriaș neamț, Friedrich Alfred Krupp, care a cumpărat pământ pe insulă cu scopul de a-și construi o vilă. A început cu grădinile, vila nu a mai apucat să o facă și, astfel, insula a dobândit cel mai mare și frumos parc al său, numit Grădinile lui Krupp sau lui Augustus, în amintirea vechilor grădini, înghițite de nisip, care înconjurau cândva palatul lui Augustus. Acest parc este o veritabilă grădină botanică și, de la înălțimea lui, puteți vedea stâncile Faraglioni, Muntele Solaro și Marina Piccola. Ce mai puteți vedea aici?

Știți deja... Da, statuia lui Lenin se află în acest parc. Lenin a fost la Capri între 1907 și 1909. S-a dus să se întâlnească cu Maxim Gorki, care se exilase la Capri, după eșecul Revoluției ruse din 1905 și unde a stat între 1906 și 1913. Lenin voia, cu ajutorul lui Gorki, să organizeze un fel de școală de vară la Capri pentru tinerii intelectuali ruși, de orientare marxistă. Cursurile urmau să se țină în vila lui Gorki, printre conferențiari numărându-se Gorki și Lenin însuși. Dar relația lui Gorki cu Lenin a fost tot timpul tensionată și conflictuală, Lenin nu e mulțumit de ce ”predă” Gorki, considerându-l deviaționist și întrerupe cursurile. Cei doi ani de ședere, cu întreruperi, ai lui Lenin pe insulă sunt un bun prilej pentru ambasada URSS la Capri să solicite ridicarea unui monument în cinstea lui Lenin, ceea ce consiliul municipal din Capri aprobă în 1968. De treabă se apucă sculptorul Giacomo Manzu. Statuia măsoară cinci metri și e formată din trei blocuri de marmură, puse unul peste altul, iar pe cel din mijloc a fost gravată fața conducătorului bolșevic.

Sunt mai mulți scriitori notorii care au vizitat insula sau au stat la Capri: Henry James, Oscar Wilde, Rainer Maria Rilke, André Gide, Jean-Paul Sartre, Jean Cocteau și nu în ultimul rând medicul și scriitorul suedez Axel Munthe (1857-1949). Munthe a fost un medic adevărat, iubitor de oameni, de animale și de păsări. Fire de artist, se deschidea spre lume cu o mare curiozitate, generozitate, impregnate de un anume spirit de aventură. În 1883 era la Paris, unde își deschisese un cabinet medical, dar, aflând că la Neapole izbucnise o epidemie de holeră, se duce acolo ca să ajute. Mai fusese în sudul Italiei cu vreo opt ani înainte și cu un vaporeto se deplasase la Capri, unde urcase scările feniciene până la satul de atunci Anacapri. Ce vede aici?

Aici dă cu ochii de o capelă în ruină, dedicată Sfântului Mihail. Glumind un pic, aceasta avea rolul să exorcizeze locul pe care se aflase în antichitate una din vilele împăratului Tiberiu, cunoscut pentru petrecerile și desfrâul său. Locul fiind acum exorcizat, lui Munthe îi veni ideea că ar putea cumpăra pământ acolo ca să ridice o vilă. În 1887, revine la Capri și începe să ridice vila San Michele, numită astfel în onoarea sfântului care patronase capela. Relațiile cu Suedia nu le-a rupt niciodată și, după un lustru de la instalarea sa la Capri, devine medicul familiei regale suedeze și chiar medicul personal al prințesei Victoria de Bade, soția prințului moștenitor, viitorul rege Gustav al V-lea. Prințesa suferea de bronșită și Munthe a invitat-o să vină să-și petreacă iernile la Capri. Victoria ezită, dar, în toamna lui 1910, vine pentru câteva luni. Până se va stinge din viață în 1930, ea va repeta această experiență de mai multe ori. Cei doi făceau plimbări în jurul insulei, iar seara organizau concerte în care ea cânta la pian. Gurile indiscrete au spus c-ar fi fost amanți...

În 1929 apare Cartea de la San Michele, după care, în 1962, se face un film germano-franco-italian, regizat de Giorgio Capitani, Rudolf Jugert și Georg Marischka.

Dar să nu uităm că, înaintea lui Munthe, un îndrăgostit de Capri și un mare constructor de vile a fost însuși Împăratul Imperiului roman, Tiberius, fiul adoptiv al lui Augustus. Romanii nu-l iubeau pe Tiberiu, iar acesta își detesta anturajul. Prin oameni de încredere și intrigi bine țesute, a considerat că poate conduce imperiul de la Capri, unde a stat 10 ani, din 27 până în 37 d.Hr. Aici a construit 12 vile, dintre care vila Jovis sau vila lui Jupiter este cea mai somptuoasă. Construită pe un teren de aproximativ 7000 de m², pe malul mării, ruinele ei impresionează și astăzi.

Dar ca un făcut, în ciuda frumuseților terestre, când e să alegem între pământ și apă, toți alegem croaziera pe mare ca să vedem celebra Grotă albastră. Grota măsoară 60 de metri lungime și 25 de metri lățime. Ce păcat că intrarea în grotă are mai puțin de un metru înălțime, fiind rezervată doar bărcilor cu vâsle, iar vaporașul nostru doar s-a apropiat. Temerarii spun că în interiorul grotei se înoată pe întuneric, într-o apă de sineală. Această croazieră mi-a adus în minte o alta, făcută anul trecut în Marea Ionică spre insulele Paxos și Antipaxos, pe care Poseidon le-a dat în dar Amphitritei, fiica lui Nereus, ce își avea locașul în Marea Egee, și care nu se grăbea deloc să răspundă sentimentelor lui. Dar zeul mării cunoștea toate nuanțele apei și toate vicleșugurile... A pus doi delfini să o ademenească pe zeiță în Marea Ionică, ”în palate de mărgean”, oferindu-i cele două insule, în dar de nuntă. Aci a început idila lor, din care a rezultat Triton, jumătate om, jumătate pește, poate în amintirea celor doi delfini, fără de care aventura era zădărnicită, sau pentru a sublinia că suntem în împărăția apelor, unde miraculosul, insolitul, combinația surprinzătoare, ca aceea dintre pământ și apă, monstruosul chiar sunt la ordinea zilei. Mi-am amintit de apa cu sclipiri de diamant din Marea Ionică, acele diamante pe care Amphitritei i-au trebuit ”veacuri multe” să le poarte și tot nu le-a sfârșit, mi-am amintit de stâncile care răsar din mare la tot pasul între Paxos și Antipaxos, fiindcă li s-a urât și lor pe fundul mării, mi-am amintit de stâncile care străjuiesc Marea Ionică, fasonate și sculptate de mare și de vânt pentru a arăta ca niște temple hinduse, mi-am amintit de grotele albastre de acolo, de violența și pasiunea cu care marea penetrează stânca pentru a crea devenire și am conchis că acea croazieră spre Paxos, în Marea Ionică, a fost și mai încântătoare și miraculoasă decât asta de acum, din Marea Mediterană...

Momentul cel mai frumos al zilei la Capri a fost când am urcat cu telescaunul spre Monte Solaro, situat la 589 de metri altitudine, fiind punctul panoramic cel mai înalt al insulei. De acolo vezi toată insula, golful Neapole și Stâncile Faraglioni, ceea ce în traducere înseamnă ”faleze maritime înalte”. Ele se pot vedea și în timpul croazierei spre Grota albastră. Stâncile Faraglioni sunt în număr de trei. Cea din mijloc e cea mai scundă și are în mijloc o foarte interesantă deschidere în formă de cub. Pe cea de-a treia trăiește faimoasa șopârlă albastră, o culoare neobișnuită la o șopârlă, dar ea avu înțelepciunea și viclenia să se deghizeze în culoarea locului: cea a sinelii. Sunt atât de frumoase stâncile astea încât privindu-le m-am întrebat dacă își vor fi găsit Monet-ul lor, adică un pictor care să le iubească și să le picteze, așa cum a făcut Monet cu falezele de la Etretat. Bineînțeles că și-au găsit. Chiar mai mulți, chiar dacă nu atât de celebri ca francezul. La Capri, nimeni și nimic nu rămâne singur. Plajele sunt atât de înguste, încât prietenii soarelui stau unii peste alții, vin doi și pleacă trei...

Am văzut câți scriitori au trecut pe la Capri. Veți ști că pictorii au fost mult mai numeroși, amorezați foarte de Faraglioni și de Marina Grande. Cea mai frumoasă pictură a Stâncilor îi aparține, cred eu, americanului William Stanley Haseltine (1835-1900), născut la Philadelphia, din tată, om de afaceri, și mamă, pictoriță amatoare. Copilul va alege să fie pictor. Prin 1865 se va instala la Roma, de unde va călători în Sicilia, Capri, Neapole, Lago Maggiore, Veneția. La Capri va picta Faraglioni, într-un stil ce va adăuga mister și o notă tulbure stâncilor. Natura lui neliniștită l-a dus și în Franța, la Muntele Saint-Michel, pe care l-a pictat în 1868. Ca pictor nu a rămas indiferent nici la șarmul Olandei. Dar a ales să se întoarcă la Roma și să moară aci, în 1900.

O relație specială cu insula a avut și pictorul german Karl Wilhelm Diefenbach, care a călătorit în Egipt și la... Capri, unde a stat 13 ani, între 1900 și 1913. A pictat Faraglioni, Monte Solaro și Marina Piccola. Relația lui cu această insulă a fost atât de strânsă încât a rămas țesut în istoria ei: În 1974, un întreg muzeu îi este consacrat în fosta mănăstire dedicată Sfântului Iacob (San Giacomo), ridicată la sfârșitul secolului al XIV-lea și transformată în cazarmă în secolul al XIX-lea de un mareșal al lui Napoleon I. În zilele noastre, mănăstirea adăpostește un muzeu dedicat lui Diefenbach. Astfel pictorul a rămas ca o nestemată colorată prinsă de două ori în pânza de păianjen diamantină a insulei: o dată că și-a găsit somnul de veci în pământul ei, unde a murit în 1913, și a doua oară că cele mai importante opere ale lui se răsfață într-un întreg muzeu, instalat nu oriunde, ci în mănăstirea celebră, cu o istorie atât de tulburată cum este Certosa di San Giacomo. Să-i fie somnul lin și marea aproape...

Certosa di San Giacomo nu l-a lăsat indiferent nici pe pictorul prusac Franz Ludwig Catel (1778, Berlin – 1856, Roma) care, la origine, era un refugiat protestant din Franța, de aceea noi îi vom spune mai cu plăcere François Louis Catel. Fratele lui este un reputat arhitect: Louis Catel.

François Louis Catel se remarcă de timpuriu: desenele lui au stat la baza gravurilor care au însoțit poemul epic Hermann și Dorothea, de Goethe.

În 1814 se căsătorește a doua oară cu o romană și, de dragul ei și al Italiei, face ceea ce strămoșii săi evitaseră fugind din Franța: trece la catolicism și se stabilește în Piazza di Spagna, din Roma. De aici va călători în Sud: în Sicilia și la Capri. Aci va picta Călugări în chiliile Mănăstirii și Faraglioni.

De dragul Italiei declină și bine face, în 1826, o ofertă de numire în postul de profesor de desen la Academia de Arte din Berlin. S-a bucurat de mult succes în Italia. Corpul său a fost înhumat la bazilica Santa Maria del Popolo din Roma, unde rămășițele sale se odihnesc sub un monument funerar pe care veți vedea o efigie sculptată de compatriotul său Julius Troschel.

Alți pictori importanți care au pictat Faraglioni sunt italianul Antonino Leto, care a murit la Capri în 1913, unde a pictat Grotta dei Farglioni și Marina Grande sau germanul Albert Wenk cu a sa Vedere spre Faraglioni.

Marina Grande, plaja de pe care se vede Vezuviul, nu lasă indiferent pe nimeni și nu e de mirare că mulți oameni cu șevalet s-au înghesuit aici. Dintre aceștia ne face plăcere să-i cităm pe americanul Sanford Robinson Gifford, cu Vezuviul văzut de pe Marina Grande, germanul Karl Blechen, danezul Christen Købke sau deja citatul Antonino Leto.

De aceea, când vă duceți pe o insulă sau într-un oraș, vedeți tot ce e de văzut în aer liber, dar nu uitați de muzee, fiindcă acolo găsiți tot ce va rămâne după ce peisajele și monumentele nu vor mai fi. În plus, puteți aprecia atât peisajul, cât și paleta... Fiindcă și ea supraviețuiește pictorului...      

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp