(Foto: Guliver/Getty Images)
La 10 ani de la falimentul Lehman Brothers o întrebare este pe buzele tuturor: se poate repeta?
Iar îngrijorarea cu care este privită o astfel de eventualitate este pe deplin justificată de o criză pe care Ben Bernanke, fostul președinte al Fed, o consideră a fi fost cea mai gravă din isoria omenirii, deci chiar și decât marea depresiune începută în 1929. Și asta, în primul rând, din cauza vitezei cu care s-a propagat la nivelul economiei americane și globale. Să nu ne lăsăm păcăliți de faptul că, în comparație cu criza din 1929, efectele ei au fost atenuate de guverne și bănci centrale, căci impactul pe termen lung al măsurilor luate de acestea nu este încă înțeles pe deplin.
Mai mult, efectele vor persista multă vreme de acum încolo, desigur asta în varianta în care sistemul economic nu se va ajusta cu de la sine putere. Căci nu poți să nu te întrebi ce se va întâmpla în final cu masa monetară imensă creată de băncile centrale ale țărilor dezvoltate, și de Fed în special. Până la urmă totul a fost și este un experiment dictat de disperarea de a împiedica o dizolvare a sistemului financiar mondial și o prăbușire a economiei. Dar este un experiment al cărui rezultat final încă urmează să îl aflăm.
A meritat însă riscul? Măcar a fost pusă casa în ordine? La prima vedere, economiile principalelor zone economice par să își revină. Mai mult, economia americană dă semne de supraîncălzire, în condițiile în care numărul locurilor de muncă disponibile îl depășește astăzi pe cel al americanilor în căutare de lucru. Și totuși, lunga perioadă a dobânzilor scăzute a creat din nou bule, dintre care cea care pare să fie un deja vu este bula imobiliară din SUA, umflată din nou de o îndatorare excesivă a populației.
Bine, veți spune, dar de data asta băncile americane și europene vor fi pe cont propriu. Deci salvarea lor nu se va mai face cu bani publici, pe motivul că sunt prea mari pentru a fi lăsate să cadă (too big to fail).
Veștile sunt din păcate proaste. The Economist remarcă într-un articol recent că cele mai mari 5 bănci de investiții la nivel global, cu o excepție, sunt aceleași de acum 11 ani, cu o pondere similară a veniturilor din total, 32,6%. Cele mai mari 5 bănci comerciale din SUA sunt aceleași cu cele de dinainte de criză. Mai mult decât atât. Băncile comerciale mari sunt chiar și mai mari decât înainte de criză, în urma preluării unora dintre băncile mici sau mijlocii care au sucombat.
Este adevărat însă că există și o veste bună. Spre deosebire de perioada ante-criză, capitalizarea băncilor este semnificativ mai bună, în urma impunerii de noi standarde de către băncile centrale. Capitalul de nivel 1, ca procent din valoarea activelor ponderate cu gradul de risc, a crescut de la 8,8% la 14,7% în zona euro în timp ce, în SUA, creșterea a fost de la 9,8% la 12,9%. Între timp, Fed se gândește să crească și mai mult cerințele de capital. În același timp, băncile își bazează astăzi activitatea într-o măsură mai mare pe finanțarea atrasă prin depozitele bancare și într-o mai mică măsură prin îndatorare..
Înseamnă aceasta că băncile de top nu vor mai putea să cadă? Cu siguranță vor cădea mai greu, iar acest progres merită subliniat. Și totuși, în Europa „too big to fail" rămâne o mare problemă. Și de data aceasta nu mai este vorba de bănci. Este vorba de state. State a căror intrare în incapacitate de plată nu va putea fi acceptată fără a pune sub semnul întrebării existența zonei euro și chiar a UE. Iar dacă în cazul băncilor comerciale solicitările Băncii Centrale Europene sunt imperative, în cazul statelor ele nu sunt. Mai mult, statele mari își permit să facă ceea ce nicio bancă nu și-ar permite, și anume să sfideze Banca Centrală Europeană. Iar curentele politice naționaliste și populiste din Europa nu fac decât să crească această probabilitate.
Ceea ce ne duce la una dintre consecințele majore ale crizei care nu dă semne de atenuare, ci, dimpotrivă, de amplificare: impactul economic pe care criza l-a avut asupra populației în general și asupra clasei de mijloc în special. Iar suprapunerea crizei imigranților peste aceste probleme nu face decât să consolideze curentele naționaliste și populiste, atâta vreme cât partidele tradiționale (main stream) vor rămâne incapabile să înțeleagă prioritățile și îngrijorările europenilor. Fie pentru că rămân niște avocați miopi ai unor elite economice, fie dintr-o corectitudine politică dusă la extrem.
Și astfel ajungem la primul „too big to fail" care anunța că își asumă cu cinism planul de a juca acest avantaj până la capăt: Italia. Pe 13 august, în contextul în care investitorii vindeau titlurile de stat italiene, îngrijorați fiind de politica fiscală a coaliției aflate la guvernare, președintele partidului naționalist Liga și al Comisiei pentru buget a parlamentului italian declara:
„Sunt senin ca un curcubeu. Fie Banca Centrală Europeană va garanta datoria Italiei, fie totul se va duce de râpă".
O declarație venită din partea unui lider politic naționalist eurosceptic, care spune în esență „suntem prea mari ca să fim lăsați să cădem, așa că nu veți avea de ales, va trebui să ne salvați, indiferent de deciziile pe care le luăm".
Este exact coșmarul de care orice bancă centrală și-ar fi dorit să scape definitiv.
Articol apărut inițial pe blogul autorului
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.