„Treci de râs și plâns și te apucă jena”. O mamă împingând un cărucior în acest oraș care nu există

Foto: Roxana Gamarț

În urmă cu șapte săptămâni, am născut-o pe Rada. Mă gândesc de mult la etica acestui gest – acela de a aduce pe lume un copil și de a nu face toate eforturile posibile să schimbi în mai bine această lume în care l-ai adus.

Trăiesc în București, alături de familia și prietenii mei. O parte dintre ei au plecat deja – pe termen nedeterminat sau pentru totdeauna. O parte au rămas aici și împreună cu ei străbat anotimpurile Bucureștiului, care măsoară și anotimpurile vieților noastre. De cinci ani locuim în centrul orașului, unde închiriem un apartament în care ne simțim acasă. 

M-a izbit de-a lungul acestor ani în care am parcurs zi de zi aceleași trasee – prin Piața Amzei, unde se desfășoară mare parte din timpul nostru, Piața Romană pe care o străbatem în fiecare dimineață, când ducem copiii la școală, printre lespezile desprinse din trotuarele deteriorate până în punctul în care treci de râs și plâns și te apucă jena – și față de tine, și față de copii, pe Bulevardul Magheru străjuit de lanțul lui de clădiri cariate de nepăsare și până la Universitate. M-a izbit, spuneam, degradarea treptată a orașului, amprenta de paragină și disperare ce s-a așternut din ce în ce mai apăsat pe acest perimetru pe care pașii noștri l-au străbătut zilnic în ultimii cinci ani. 

De câteva ori, ne-am hotărât să plecăm din țară. De fiecare dată ne-am răzgândit, pentru că ne e greu să ne desprindem de „acasă”, de prietenii pe care îi iubim și-i respectăm. Ne-am răzgândit având speranța că vom putea schimba ceva, pentru că în cele din urmă e simplu, de fapt. Trebuie doar să faci alegerile corecte, acele alegeri care nu ne vor face în continuare martorii rușinați ai deteriorării treptate a lumii noastre și a copiilor noștri. Mâine merg să votez. Să fac o alegere. Pentru timpul meu. Și pentru toate motivele care m-au făcut să rămân.