Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

„Ucigaş, dictator, opresor”: Orientul mijlociu şi faza războiului pe insulte ȋntre potentaţii săi. Confruntarea din care iese perdantă Europa

Erdogan discurs

Foto: Guliver Getty Images

„Opresor, ucigaş cu sȃnge rece, responsabil de masacrarea palestinienilor inocenţi, ce bombardează copii pe plaje.”

„Un dictator antisemit ce masacrează copii şi femei ȋn satele kurde.”

Prima descriere ȋl priveşte pe prim-ministrului israelian, Benjamin Netanyahu, făcută de preşedintele turc, Erdogan, şi ministrul său de externe, Mevlut Cavusoglu. A doua este portretul făcut de Netanyahu lui Erdogan.

Pentru a fi ȋn spiritul discursului celor doi lideri, putem spune că ambii au dreptate.

Ceea ce dorim să remarcăm este tema discursului erdoganian şi, pornind de la aceasta, situaţia ȋnfruntării concepţiei statului laic cu cel religios ȋn această regiune.

Preşedintele turc, după ce şi-a anihilat opozanţii interni, a trecut la următorul nivel al activităţii politice şi ȋncearcă să umple fiecare loc gol lăsat de jucătorii internaţionali ȋn Orientul apropiat, cu visul de a readuce prestigiul de odinioară al Imperiului otoman şi a redeveni liderul credincioşilor musulmani de pretutindeni. Discursul său de dumincă reia tema predilectă a fiecărui lider autoritar al regiunii, fie laic, fie religios, care a ȋncercat să se erijeze ȋn conducătorul lumii musulmane, atacȃnd principalul adversar al acesteia: Israelul. 

Cariera politică a domnului Erdogan s-a fondat pe o resurecţie a credinţei ȋntr-o Turcie laică. „Părintele turcilor”, preşedintele Mustafa Kemal Ataturk, lăsase un stat construit după modelul occidental, despărţit de religie. Chezăşia acestuia a fost armata, care s-a asigurat, prin lovituri de stat cȃnd a fost cazul, că ţara nu va intra sub conducerea unor credincioşi adevăraţi. Însă primul-ministru şi, ulterior, preşedintele Erdogan, a reuşit să se adreseze credincioşilor turci şi să evite ȋncercările de ȋnlăturare a sa, readucȃnd pe scena istoriei Turcia minaretelor de unde muezinii ȋşi cheamă credincioşii la rȃnduita rugăciune.

Ciocnirea dintre concepţia laică asupra statului şi cea desprinsă din Coran a caracterizat ultimul veac din istoria Orientului mijlociu şi a Magrebului. Bineȋnţeles, facem abstracţie de lupta pentru emanciparea de sub dominaţia colonială engleză şi franceză, care, de altfel, şi-a găsit expresie ȋn cele două concepte enunţate.

Sub dominaţia puterilor coloniale, Marea Britanie şi Franţa, locuitorii Magrebului şi ai Orientului Apropiat au conştientizat, mai intȃi pe cȃmpul de luptă şi apoi, sub dominaţia acestora, avantajele palpabile, economice, ale civilizaţiei apusene. Două curente s-au născut astfel: unul progresist, iniţial preeminent, ce căuta să ȋmprumute cȃt mai mult şi cȃt mai repede din principiile de viaţă europene. Cel de-al doilea, la inceput minoritar, preamărea „epoca de aur” a primilor califi, clamata puritate morală a începuturilor (oare nu o ȋntȃlnim chiar astăzi, pe meleagurile noastre?). O viziune retrogradă, o imagine a istoriei filtrată mincinos ṣi destinată a manipula masele paupere la început din mediul rural, ulterior a locuitorilor marilor aglomerări urbane, dezamăgite, apăsate de nevoile materiale, cărora noile state arabe seculare le ofereau prea puṭine perspective ṣi educaṭia care să îi ferească de mrejele extremismului religios. Aici au apărut cu precădere aṣa-numiṭii salafi, adică cei asemenea musulmanilor de la începuturi.

Fundamentalismul islamic s-a născut aproximativ ȋn aceeaşi perioadă cȃnd Imperiul ţarilor se transforma ȋn Uniune a Sovietelor. Frăţia musulmană, interzisă astăzi ȋn Egipt şi care a fost la baza a numeroase conflicte ȋn ţări precum Siria sau Libanul, a luat naştere la sfȃrşitul deceniului al treilea al secolului trecut la Cairo. Fondatorul şi teoreticianul său, Hassan al-Banna, un egiptean crescut ȋn litera Coranului, mărturisea că ȋl şocase contactul cu lumea cosmopolită a Cairoului şi de ȋndepărtarea celor de aici de preceptele coranice. Veşnica ciocnire a lumii rurale, ȋnchistate ȋn dogme si false aparenţe, cu viaţa tumultoasă şi (aproape) lipsită de precepte ale metropolelor.

Acelaşi şoc ȋl ȋntȃlnim şi la un alt gȃnditor de factură relativ recentă mult apreciat şi revalorizat de către fundamentalişti: Sayyid Qutb. Acesta chiar beneficiase de o bursă ȋn Statele Unite, ȋnsă călătoria sa ȋn măreaţa Americă nu ȋi va stȃrni admiraţia pentru organizarea politică şi prosperitatea de aici. Din contră, el a criticat aspru pasiunea americană pentru muncă şi profit pe care o vedea drept principala cauză a ȋndepărtării omului de menirea sa divină. Mergȃnd mai departe cu raţionamentul, Statele Unite erau adevăratul pericol şi duşman al Islamului, spoiala sa, contrară naturii umane, putȃnd să ȋi ducă la pierzanie pe credincioşii musulmani, pe care el ȋi vedea aplecaţi ȋnspre introspecţie, stare care nu făcea casă bună cu viaţa activă a americanilor.  

Sayyid Qutb va muri spȃnzurat ȋntr-o ȋnchisoare egipteană pentru cărţile şi articolele sale, ȋnsă discipolii săi vor abandona arma scrisului şi vor folosi muniţia ȋn lupta ȋmpotriva occidentalilor.

Pentru a ȋnţelege viziunea coranică asupra statului trebuie subliniat că, faţă de creştinism, ȋn Coran nu ȋntȃlnim o exprimare de felul: „Daţi Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e a lui Dumnezeu”. În Islam nu există distincţia dintre religie şi politică, nici noţiunea de stat laic. De aici şi apetenţa naţiunilor musulmane pentru utopia politică. Care a condus, pȃnă la urmă, ȋnspre supralicitarea acelei „vȃrste de aur” a califatelor omeiad şi abasid, din ce ȋn ce mai des ȋntȃlnită ȋn discursurile liderilor religioşi fundamentalişti. Pȃnă la urmă, din perspectivă europeană, fiecare musulman ar trebui considerat fundamentalist ȋntrucȃt pentru un adept al Profetului, Coranul este mesajul desavȃrşit al lui Dumnezeu pentru omenire şi acest mesaj nu priveşte doar indivizii şi mȃntuirea sufletelor, ci intreaga orȃnduire social-politică.

Fiindcă am făcut referire la situaţia acestui spaţiu din urmă cu un veac, trebuie subliniat că percepţia populaţiei locale imediat după sfȃrşitul primei conflagraţii, era complet diferită faţă de cea actuală cu privire la implicarea SUA ȋn regiune. Astfel, cȃnd statele europene luptau la masa negocierilor pentru a-şi ȋmpărţi teritoriile recent eliberate din jurul Mediteranei, preşedintele american Woodrow Wilson anunţase că rezultatul final urma să fie autodeterminarea popoarelor. Doar că, după ce intervenise decisiv ȋn cȃştigarea războiului, Statele Unite se pregăteau deja să se retragă ȋn izolaţionism pentru alte două decenii şi jumătate (iată că linia urmată de actualul preşedinte, Donald Trump, nu este o noutate a politicii de peste Atlantic). Chiar dacă Faysal, conducătorul revoltei arabe, protejatul colonelului englez cunoscut sub numele de Lawrence al Arabiei, care ȋl va susţine ȋn faţa lui Churchill cȃţiva ani mai tȃrziu pentru a primi tronul Irakului, Damascul fiind pierdut ȋn faţa francezilor după numai cȃteva luni, propusese un mandat american pentru Siria, nimeni de la Washington nu fusese interesat de a se implica ȋn această regiune. Cumva ironic pentru prezent, după ce comisia King – Crane, constituită ȋn urma dorinţei preşedintelui Wilson de a asigura autodeterminarea popoarelor fostului Imperiu otoman, a avut zeci de intȃlniri cu populaţia din Siria, Liban, Palestina sau Turcia, a ȋnaintat propunerea ca regiunea respectivă să fie pusă sub mandat american ȋntrucȃt locuitorii acesteia ezitȃnd ȋntre a fi independenţi şi a „veni americanii”. Însă raportul a fost pus bine la păstrare ȋn arhivele Washigtonului, iar aşteptările arabilor s-au ȋmplinit la fel ca ale partizanilor anticomunişti din munţii Romȃniei...

Împărṭirea Palestinei în 1947 ṣi constituirea Statului Israel a fost văzută de lumea musulmană drept o trădare a Occidentului, mai ales că SUA au recunoscut noul stat la nici o oră după ce acesta ȋşi proclamase independenţa. După ce Adunarea Generală a ONU a aprobat un plan pentru Palestina (un stat arab şi unul evreiesc, unificate economic), acesta nu a fost respectat de evrei, care au repurtat victorii nesperate, săvȃrşind ȋnsă şi numeroase acte care, ȋntr-o altă situaţie şi pentru o altă entitate, probabil ar fi constituit crime ȋmpotriva păcii şi omenirii. În curȃnd, jumătate din arabii palestinieni deveniseră refugiaţi. Drama lor va ȋnsufleţi panarabismului ce se va ridica ȋn deceniile următoare şi dorinţa de revanşă va deveni unul din mesajele noilor lideri ai regiunii. Însă apetenţa ȋnspre calea religioasă nu a fost automata. A fost nevoie de alte deziluzii.

Regimurile de orientare socialistă, conduse de lideri carismatici promotori ai panarabismului ca Gamal Abdel Nasser sau Hafez al-Assad, retorica naṭionalistă a acestora, dezvoltarea economică din deceniile VI – VII ale veacului anterior au adus o oarecare modernitate ṭărilor magrebiene ṣi ale Orientului Mijlociu, concomitent cu o estompare a curentelor salafiste (inclusiv prin scoaterea acestora în afara legii ṣi arestarea unor lideri religioṣi extremiṣti).

Din păcate, o nouă imixtiune străină ȋn evenimentele regiunii a reprezentat un nou argument pentru cei ce vedeau ȋn Occident societatea ce trebuia repudiată.

În 1951 era ales prim-ministru al Iranului un politician iranian educat ȋn Franţa care s-a opus ȋncă de la ȋnceputul carierei sale politice acordului de exploatare a petrolului iranian care acorda companiilor străine „partea leului”. Acesta a decis rapid naţionalizarea resurselor de ţiţei, ceea ce a stȃrnit mȃnia britanicilor şi mȃndria iranienilor care au ajuns rapid ȋn atenţia opiniei publice internaţionale, trezind admiraţia celorlalte state din regiune, chiar dacă erau o ţară şiită, confesiune repudiată ȋn lumea musulmană majoritar sunnită. Doar că serviciile secrete ale Marii Britanii, cu ajutorul CIA, acordat după ce britanicii l-au convins pe secretarul de stat american John Foster Dulles că Mossadegh va aduce Iranul ȋn sfera de influenţă sovietică, au creat climatul politic necesar pentru a-l convinge apoi pe şahul Mohhamad Reza Pahlavi, căruia oricum nu ȋi era pe plac puterea pe care Mossadeg o dobȃndise, de a-l demite pe primul-ministru, ȋn ciuda susţinerii populare. A fost una dintre deciziile care i-a dezamăgit nu doar pe iranieni, ci ȋntreaga lume musulmană, unde popularitatea americană era deja ȋn regres. Şi a fost unul din argumentele pentru care, mai tȃrziu, ayatollahul Khomeini, va cȃştiga susţinerea populară necesară a deturna Iranul de pe calea democratică, transformȃnd-o ȋn Republica islamică condamnată acum de Statele Unite.

Un exemplu elocvent al luptei dintre cele două curente şi al evoluṭiei ṭărilor arabe din proximitatea Europei este Siria lui Hafez al-Assad. Regimul său autocrat, dar secular ṣi permisiv altor religii, construit în jurul figurii carismatice a generalului ṣcolit la Moscova ṣi beneficiind de suport sovietic, a combătut violent extremismul religios, un exemplu fiind ṣi masacrul săvârṣit în 1982 în Hama pentru a pune capăt resurecṭiei armate iniṭiate se Frăṭia musulmană locală, inspirată de clericii sunniṭi ai Arabiei Saudite cu care locuitorii acestei provincii aveau legături strânse.

Pentru arabii de rȃnd, drama palestinienilor, oprimaţi de puternicul Israel, a fost constantă şi promisiunea ȋnfrȃngerii duşmanului care a furat pămȃnturile acestora, şi-a construit colonii ȋn teritoriile palestiniene sfidȃnd rezoluţiile Naţiunilor Unite, bombardează laolaltă inamici şi copii (de aici şi discursul dur al ministrului turc de externe de mai sus), a fost reluată de toţi liderii regiunii care au ȋncercat să se erijeze ȋn conducătorii lumii arabe, fie că a fost vorba de Nasser, al-Assad, Gaddafi sau Hussein. E şi firesc să fie astfel, cȃtă vreme Israelul nu a acceptat că ar putea fi pe picior de egalitate cu populaţia arabă de pe teritoriul Palestinei ori să oprească odată pentru totdeauna construcţia de colonii ȋn teritoriile palestiniene.

Benjamin Netanyahu (Foto: Guliver Getty Images)

Pȃnă la urmă, curentul progresist a început să piardă din avânt odată cu Războiul de ṣase zile din 1967, când Israelul a atacat Egiptul, a distrus o bună parte a mȃndrei sale armate, considerate cea mai puternică din lumea arabă şi a pus stăpȃnire pe Peninsula Sinai. Steaua preşedintelui Nasser a ȋnceput să pălească, iar speranţa musulmanilor de rȃnd că vreunul din statele ridicate pe locul fostelor colonii europene va putea să readucă gloria Califatului Abbasid a miticului Harun al-Rashid a luat sfȃrşit. Fatalismul tipic credinţei islamice, ȋmpăcarea cu ideea morţii sub a cărei ameninţare perpetuă trăiesc călăreţii deşertului, i-a determinat pe tinerii debusolaţi ai oraşelor dezorganizate de la marginea deşerturilor să se ȋndrepte ȋntr-o mare măsură către organizaţii fundamentaliste ce propovăduiau intoleranţa şi speranţa martiriului din războiul sfȃnt. La fel cum inadaptarea multor emigranţi la viaţa metropolelor europene ȋn care sperau să descopere paradisul terestru i-a transformat ȋn victimele prozelitismului wahhabit.

Pentru a ȋnţelege mai bine această apetenţă ȋnspre credinţă şi predestinare a acestei lumi apropiată de a noastră, ȋnsă cu diferenţe evidente, ar trebui să ne ȋnţelegem bine propria istorie. Astfel, să ne amintim că Papa Ioan Paul al II-lea a comunicat credincioşilor scrisoarea apostolică Tertio millenio adveniente de-abia ȋn 1994, invitȃnd la examinarea conştiinţei pentru “intoleranţa şi folosirea violenţei în serviciul adevărului” din trecut, în particular de către inchizitori și cruciați. Un adevărat catolic e de obicei străin de fanatismul intolerant al Inchiziţiei, dar există ȋn matricea credinţei catolice fundamentalismul inchizitorial pentru care Biserica Catolică în întregul ei ar trebui să-şi facă un examen de conştiinţă. Totuşi, a fost nevoie să treacă o secole pentru evoluţia conştiinţei care să permită acceptarea derapajelor religioase.

Deci, evoluţia societăţii europene s-a produs treptat, fiind doar cȃteva “arderi de etape”, cum a fost Revoluţia franceză. A avut şi lumea islamică, aşa cum spuneam, parte de un asemenea “eveniment extraordinar” ȋn cȃteva rȃnduri, iar Turcia şi kemalismul său este exemplul clasice. Trecerea bruscă de la legea islamică la sistemul juridic de inspiraţie europeană, de la puterea ulamelor la cea a funcţionarilor publici purtători de pălărie şi nu de fes, a fost realizată de Mustafa Kemal Ataturk. Perioada sa a fost considerată pe bună-dreptate una “bonapartistă”. Prestigiul său şi suferinţa trăită de naţiunea lui ȋn Primul război mondial i-au permis să ȋnfrunte tradiţia şi să impună modernizarea Turciei. Însă a ştiut că fundamentul islamic retrograd nu va putea fi ȋnfrȃnt de generaţia sa. Iar cum Turcia nu dispunea de instituţiile democratice europene, a creat o armată puternică, garant al laicismului şi orientarii pro-europene a statului. Însă, la aproape o sută de ani de la transformarea Imperiului otoman ȋn republică laică, resurecţia islamismului dovedeşte că temerea sa a fost ȋntemeiată, că e suficientă dezamăgirea de a nu fi acceptaţi printre naţiunile Uniunii Europene şi un discurs orgolios pentru ca turcii să se ȋntoarcă la vremea dinaintea victoriilor care l-au făcut pe generalul Mustafa să primească porecla de Ataturk, „părinte al turcilor”.

Se cade poate să ȋntrevedem şi o posibilă soluţie actualei evoluţii din regiune. Am criticat destul Statele Unite pentru a-i face pe unii să zȃmbească şi să viseze la mȃna de ajutor pe care preşedintele Putin i-a ȋntins-o „poporului frate” sirian. Ar fi, ȋnsă, o eroare mai mare decȃt cea savȃrşită de fundamentaliştii islamişti fiindcă Rusia nu a fost vreodată ȋn stare să exporte democraţie sau echitate, ci doar autoritarism.

Pentru a ne imagina această soluţie ar trebui să nu privim Marea Mediterană ca limita geografică a Europei. Limita civilizaţiei europene se ȋntinde pȃnă la Sahara şi, mai departe, ȋn Est, pȃnă la pustiul Arabiei, adică acolo unde se sfȃrşeşte influenţa oraşelor ȋnfloritoare ale Levantului. Imperiul Roman denumea Mediterana „Mare nostrum”, iar o provincie ca Siria avea o importanţă deosebită ȋn Imperiu. Înglobarea ȋn Uniune a unor ţări din Magreb ori a Israelului ar reprezenta posibilitatea de a gestiona “ȋn casă” problema israelo - palestiniană.

Evident că o asemenea acţiune politică nu poate fi făcută ȋn viitorul apropiat ȋntrucȃt mentalităţile locale nu sunt ȋncă compatibile cu cele occidentale (am văzut cazul Turciei şi resurecţia sa islamică) şi nici resortisanţii Uniunii Europene, pe fondul exacerbării xenofobiei şi sub ameninţarea fundamentalismului ucigaş, nu ar dori un asemenea pas, posibil fatidic pentru actuala Uniune, din ce ȋn ce mai slăbită şi sub efectul unor forţe centrifuge. Dar pregătirea unor state din această regiune complicată pentru ca, peste o generaţie să se alăture lumii occidentale ar fi trebuit deja ȋncepută. Şi nu doar cu gȃnduri mercantile, aşa cum procedează Italia cu Libia, fosta sa posesiune colonială. Astfel s-ar da o perspectivă acestei lumi ce vede strălucirea occidentală, ȋnsă nu o poate atinge, ba chiar se simte trădată de aceasta, ceea ce a născut frustrare şi sentimente revanşarde. S-au pierdut mulţi ani cu susţinerea “Primăverii arabe” ce a ȋnlocuit regimuri autoritare cu anarhia (cu excepţia Tunisiei şi a Egiptului ce a revenit la situaţia politică din perioada Mubarak, adică autoritarismul) şi o nouă greşeală va fi plătită mai scump.

Pȃnă la urmă, un procent semnificativ din populaţia Franţei, Belgiei sau Marii Britanii este musulmană, iar in caz de continuare a conflictelor la sud şi est de Mediterana aceasta se va mări ȋn urma altor valuri de refugiaţi. Iar inadaptarea acestora şi alienarea a dus deja la radicalizarea unor cetăţeni europeni născuţi aici şi nu doar atentate, ci o posibilă confruntare deschisă cu miliţii bine ȋnarmate. Iar atunci vom vorbi ȋn lumea noastră, iar nu aiurea, departe, fie de război civil, fie de regimuri autoritare de genul celor răsturnate de „Primăvara arabă” care vor căuta neutralizarea elementului străin violent de pe teritoriul Europei, la fel cum proceda Hafez al-Assad cu sunniţii din Hama. O perspectivă deloc conformă cu principiile noastre, ce ne-ar aduce la nivelul de civilizaţie şi speranţă al emigranţilor ce trec acum, disperaţi sau plini de ură, „Mare nostrum”.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Deja pierdusem firul epic cand am intalnit urmatoarea fraza: "După ce Adunarea Generală a ONU a aprobat un plan pentru Palestina (un stat arab şi unul evreiesc, unificate economic), acesta nu a fost respectat de evrei," Serios? ce i-a impiedicat pe palestinieni sa intemeieze statul lor in conformitate cu rezolutia ONU? Nu cumva arabii din tarile vecine? In rest, articolul e foarte lung si nu prea ne lamureste de ce pierde Europa din cearta intre "potentati"
    • Like 1
  • Domnule Stepan,

    Citind textul dumneavoastră, cred că fraza următoare nu respectă adevărul istoric.
    „După ce Adunarea Generală a ONU a aprobat un plan pentru Palestina (un stat arab şi unul evreiesc, unificate economic), acesta nu a fost respectat de evrei, care au repurtat victorii nesperate,...„

    O simplă căutare în Internet arată că de fapt arabii au refuzat planul de împărțire a Palestinei în 1947.

    „The Plan was accepted by the Jewish Agency for Palestine, despite its perceived limitations.[5][6] Arab leaders and governments rejected it[7] and indicated an unwillingness to accept any form of territorial division,[8]„

    5. Benny Morris (2008). 1948: a history of the first Arab-Israeli war. Yale University Press. p. 75. Retrieved 24 July 2013. "" p. 75 The night of 29–30 November passed in the Yishuv’s settlements in noisy public rejoicing. Most had sat glued to their radio sets broadcasting live from Flushing Meadow. A collective cry of joy went up when the two-thirds mark was achieved: a state had been sanctioned by the international community. ; p. 396 The immediate trigger of the 1948 War was the November 1947 UN partition resolution. The Zionist movement, except for its fringes, accepted the proposal.”"
    6. The Question of Palestine: Brochure DPI/2517/Rev.1: Chapter 2, The Plan of Partition and end of the British Mandate
    7. Benny Morris (2008). 1948: a history of the first Arab-Israeli war. Yale University Press. pp. 66, 67, 72. Retrieved 24 July 2013. " p.66, at 1946 "The League demanded independence for Palestine as a “unitary” state, with an Arab majority and minority rights for the Jews." ; p.67, at 1947 "The League’s Political Committee met in Sofar, Lebanon, on 16–19 September, and urged the Palestine Arabs to fight partition, which it called “aggression,” “without mercy.” The League promised them, in line with Bludan, assistance “in manpower, money and equipment” should the United Nations endorse partition." ; p. 72, at December 1947 "The League vowed, in very general language, “to try to stymie the partition plan and prevent the establishment of a Jewish state in Palestine"
    8. Benny Morris (2008). 1948: a history of the first Arab-Israeli war. Yale University Press. p. 73. Retrieved 24 July 2013. ""p73 All paid lip service to Arab unity and the Palestine Arab cause, and all opposed partition... p. 396 The immediate trigger of the 1948 War was the November 1947 UN partition resolution. … The Palestinian Arabs, along with the rest of the Arab world, said a flat “no”… The Arabs refused to accept the establishment of a Jewish state in any part of Palestine. And, consistently with that “no,” the Palestinian Arabs, in November–December 1947, and the Arab states in May 1948, launched hostilities to scupper the resolution’s implementation ; p. 409 The mindset characterized both the public and the ruling elites. All vilified the Yishuv and opposed the existence of a Jewish state on “their” (sacred Islamic) soil, and all sought its extirpation, albeit with varying degrees of bloody-mindedness. Shouts of “Idbah al Yahud” (slaughter the Jews) characterized equally street demonstrations in Jaffa, Cairo, Damascus, and Baghdad both before and during the war and were, in essence, echoed, usually in tamer language, by most Arab leaders.”
    • Like 1


Îți recomandăm

Fetiță la laptop

Situația se poate schimba în orice moment și școli aflate acum în scenariul verde sau galben pot trece de pe o zi pe alta în scenariul roșu, dacă în cadrul lor vor fi confirmate 3 cazuri de Covid. (Foto: Guliver/ Getty Images)

Citește mai mult

Scoala din valiza

„Educația digitală nu înseamnă neapărat distanțarea între copil și profesor. Și aici îmi vine în minte un alt exemplu: profesorii dintr-o școală din Ialomița, care au devenit dependenți de copiii pentru a putea să folosească mijloacele digitale și s-au apropiat de copii”.

Citește mai mult

Andreas Lier - BASF

„Mă duc aproape în fiecare dimineață cu bicicleta la birou, pe o distanță de 3-4 km, în timp ce vecinii mei adoră să-și conducă SUV-urile, să stea în ambuteiaje, să polueze aerul, lăsând o amprentă mare de carbon doar pentru a se simți foarte confortabil și a afișa simboluri de statut social”, dezvăluie Andreas Lier, CEO al BASF România, într-un interviu pentru Republica.

Citește mai mult

O afacere cu cânepă

Ionuț a plecat în India în toamna lui 2017 ca să viziteze cele șapte orașe sfinte. A luat această decizie după un an și jumătate în care a lucrat pentru o companie elvețiano-britanică din Praga, unde ajunsese ca proaspăt absolvent al unui masterat în Olanda, care nu și-a găsit nimic de lucru în țară.

Citește mai mult

Andrei Pitis

Andrei Pitiş, unul dintre cei mai cunoscuţi oameni din industria locală de IT, a investit până în prezent în 15 startup-uri, după ce în 2018 a demarat un proiect prin care vrea să ajute 100 de români să ajungă milionari în euro din startup-uri în tehnologie.

Citește mai mult