​„Victor Ponta minte și când îți spune cât e ceasul”

​În urmă cu două săptămâni, remarcabilul intelectual Gabriel Liiceanu afirma la un post de televiziune că România este străbătută de două crize majore: criza de încredere și criza de adevăr. El aduce în sprijinul primei crize, cea a lipsei de încredere în clasa politică, exemplul lui Victor Ponta care „minte și atunci când este întrebat cât e ceasul”. Acest răspuns al omului politic care are minciuna încorporată în propria ființă este vârful simbolic al neîncrederii la români. 

​Apărut pe scena publică a României ca un „făcut” de gurul Adrian Năstase, plagiator validat al unei teze de doctorat sub conducerea aceluiași profesor, Victor Ponta a rămas în conștiința publică drept un „mic Titulescu”. Dotat cu o viclenie fără margini în procesul maturizării sale politice, el a virat în mod suspect de la stânga stângii, fiind un admirator și idolatru al lui Che Guevara, la suveranismul și izolaționismul de extremă dreaptă de tip georgist. Peste toate acestea, V. Ponta dorește să fie președintele acestei țări pe care o poate tranzacționa, fie cu rușii, cu chinezii sau cu americanii trumpiști. A devenit un țuțer cu șapcă roșie al lui Trump, el fiind expresia perfectă a giruetei politice din spațiul românesc, ajungând până într-acolo încât să fie nesincer chiar cu el însuși prin gimbușlucurile politice pe care le împărtășește.

​A doua criză, cea de adevăr în societatea românească poate fi și o variantă a acesteia, și anume, criza de adevăr prin omisiune. Același respectabil intelectual, G. Liiceanu, vorbește despre momentele din istoria noastră când România era mai apropiată de valorile europene. El amintește printre altele că în trecutul democratic nu prea îndepărtat România a fost foarte apropiată de Europa, mai ales în perioada interbelică dintre 1928 – 1932, când „România a fost condusă de un anumit partid”, după afirmația lui G. Liiceanu. În mod evident, este vorba de PNȚ condus de Iuliu Maniu. 

Opțiunile ferme proeuropene ale acestui partid au fost „politica porților deschise” în plan economic și subscrierea la proiectul european privind „federalizarea Europei”, la „proiectul confederației europene”, la „Statele Unite ale Europei” în spiritul unei „politici de înțelegere și solidaritate europeană”. Toate aceste expresii de maximă actualitate au fost prezente în mod consecvent în discursul politic al lui Iuliu Maniu.

​Evitarea sau omisiunea de a menționa că era vorba doar de „un anumit partid” legitimează criza acelui adevăr prin omisiune. Apelul la un adevăr incomplet s-a produs fie dinspre rațiunile unei mondenități infantile, aceea legată de denumirea de țărănesc, „horribile dictum” a acestui partid, fie dinspre contaminarea băsesciană a spațiului public. Mai pe scurt, președintele Băsescu avea o ură viscerală față de acest partid care-i provoca adevărate dischinezii bilio-hepatice. Acest lucru este explicabil pentru susținătorii unui discurs tanatologic asupra PNȚ-cd (PNȚ-cd a murit), care provin din aceeași rădăcină neocomunistă a FSN, PSD, PDL, unde se întâlnesc aceiași V. Ponta și T. Băsescu.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp