Victor Ponta este unul dintre politicienii tineri ai României. În acelaşi timp, Victor Ponta este unul dintre politicienii cu cele mai bogate cariere. La 43 de ani, a ajuns până în vârful politicii. A condus Guvernul şi cel mai mare partid din România şi a fost candidat la alegerile prezidenţiale. Acum, riscă să devină un „fost”. După o astfel de carieră, o retragere poate părea firească. Însă la o asemenea vârstă, ea nu se va produce.
Anunţul privind lansarea unei fundaţii de către Victor Ponta, Asociaţia Black Sea Regional Cooperation Projects 2020, nu este aşadar o surpriză. Este o reafirmare a dorinţei sale de a rămâne un nume cu greutate în viaţa publică. Iar realizarea acestei dorinţe va ţine de modul în care va alege să o facă.
Maniera aleasă pare să fie formula înfiinţării unei fundaţii ca vehicul pentru o viitoare formaţiune politică. Lansarea sa într-un an (dublu) electoral şi atragerea unor apropiaţi de la conducerile partidelor într-o astfel de organizaţie (Daniel Constantin, Nicoalae Bănicioiu) par să indice scopuri politice, nicidecum o retragere în „civil”. Mai mult, chiar dacă nu acestea sunt planurile sale, percepţia publică va fi cea a unei formaţiuni pre-politice, în niciun caz a unui ONG independent.
Iar acesta va fi primul obstacol pentru restul carierei politice a fostului şef al PSD, căruia i se poate imputa lipsa de sinceritate privind intenţiile sale. Mecanismul lansării unei fundaţii ca premergător pentru un viitor partid a fost cartea jucată deja de liderii politici români. Şi nu a fost una de succes. De ce ar vrea Victor Ponta să o joace iar pare greu de înţeles. Cel mai elocvent exemplu este Mişcarea Populară, o fundaţie devenită partid, dar fără perspective electorale prea optimiste.
Dacă acesta este proiectul său, Victor Ponta pare să meargă pe drumul auto-excluderii din scena principală a politicii. Şi aici pare să calce pe urmele altor predecesori. Se poate remarca faptul că trei dintre cei mai importanţi lideri ai ultimilor zece ani au devenit preşedinţi de partide care se agaţă de marja de eroare pentru a atinge pragul electoral. Este vorba de Traian Băsescu, Mircea Geoană şi Călin Popescu Tăriceanu. Aceştia au condus cele mai mari partide din România.
În momentul în care mandatul lor s-a încheiat, au preferat apelativul „domnule preşedinte” unei influenţe politice reale. Şi-au construit copii mai mici ale fostelor grupări politice pe care le-au condus şi acum speră să rămână în prima linie a politicii bazându-se pe numele lor şi vechile prietenii politice. Reţeta este una care duce la dispariţie.
Fără îndoială că Victor Ponta are un electorat propriu. Acesta se regăseşte însă în baza electoratului partidelor deja existente. Liderii vechi nu pot aduce voturi noi. O astfel de reconfigurare a scenei politice înseamnă o schimbare privind numele adversarilor, dar nu şi o lărgire a masei de alegători.
Ruperea partidelor mari în grupări constituite în jurul foştilor lideri pare un act politic mai degrabă imatur, cauzat de ambiţii şi revanşe, nu de vocea electoratului sau de neconcordanţe ideologice. Partidele româneşti sunt construite aproape fără excepţie ca partide de lider, motiv pentru care fiecare schimbare a acestora dă naştere unor colapsuri interne. Fără îndoială că Victor Ponta are un electorat propriu. Acesta se regăseşte însă în baza electoratului partidelor deja existente. Liderii vechi nu pot aduce voturi noi. O astfel de reconfigurare a scenei politice înseamnă o schimbare privind numele adversarilor, dar nu şi o lărgire a masei de alegători.
Singura şansă de supravieţuire a lui Victor Ponta este identificarea unui mesaj nou. Dificultatea cea mai mare va fi să-l transmită unui public sceptic, tocmai într-un interval electoral. În cazul în care va reuşi, fundaţia sa poate avea un viitor. Până atunci, pare un candidat la uitare.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.