1 decembrie, un erou „banal”. Pilotului Ion Dobran (99 de ani) nu i-a fost teamă niciodată să stea în frig

1 Decembrie este Ziua Naţională a României, o zi în care sentimentele cele mai fierbinţi vor emana de-a lungul şi de-a latul ţării ca nişte aburi, manifestȃndu-se, prin patosul oratoric al unora, în maxima lor efervescenţă creatoare. Se vor reitera, cu această ocazie, multe clişee, din care vor răzbate iubirea faţă de patrie, mȃndria de a fi român, plăcerea de a afişa fotografii de efect în costumul naţional ȋnsoțite de hashtagurile inerente, plus rugămintea ca, în această zi specială, să fie lăsată deoparte politica, ceea ce va avea efect dublarea comentariilor pe această temă.

Se vor rosti citate elocvente aparţinînd marilor figuri istorice ale naţiunii, se vor auzi discursuri sobre care, ca de obicei, vor plictisi și nu vor fi ascultate de aproape nimeni, se vor depune coroane de flori, iar parada militară va lua, ca de fiecare dată, ochii celor mici, care vor flutura extaziaţi steguleţe tricolore ce vor fi imortalizate la televizor de către nenea reporter în reportaje amuzante, în care copii de 5-6 ani vor fi întrebaţi dacă le-a plăcut ce au văzut, dacă au venit cu tati sau bunicul şi dacă ştiu ce se sărbătoreşte azi. Se vor relua aceleaşi idei expirate care vor accentua cu năduf patriotic că, din banii pe parada militară, s-ar fi putut cumpăra aparatură modernă pentru o maternitate şi vor apărea aceleaşi glumiţe referitoare la tehnica militară, care e aşa şi pe dincolo, cu corolarul că ruşii, numai să strănute, şi ne vor face praf şi pulbere.

Vor fi multe clişee ce se vor repeta. Și, peste toate, va pluti o vagă emoţie, băltită prin oala cu sarmale şi paharele cu vin, că aparţinem unei comunităţi care, de-a lungul mileniilor, şi-a conturat o identitate naţională fermă şi un destin istoric aparte, în ciuda dispunerii geografice nefavorabile care, nu-i aşa, ne-a plasat la „confluenţa intereselor marilor imperii”, iar pentru cîteva ore, românul, hrănit cu optimismul şi exaltarea specifice zilei, va avea impresia că ideea de dreptate, moralitate şi echitate socială va triumfa în ţara lui şi că ea se va preschimba într-o fortăreaţă a minţii şi spiritului românesc.

Ȋn fiecare an, pe 1 decembrie, Romȃniei îi sunt dedicate texte înălţătoare. Un fel de Best of Romania: cele mai cunoscute hituri istorice. Se pomeneşte semnificaţia zilei, se face trimitere la Mihai Viteazul, ȋntȃiul unificator al Munteniei cu Transilvania și cu Moldova, apoi la reformatorul Cuza, se amintesc regii, se cinstesc eroii neamului care „nu au precupeţit nici o picătură de sînge pentru a apăra glia strămoşească“, se face o haltă comemorativă la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, se amintește pios de Marea-Adunare de la Alba-Iulia, se porneşte apoi galopant către vremurile actuale unde se subliniază, evident, că „ţara noastră“ este membră cu drepturi depline a UE și NATO şi se încheie laudativ cu viitorul strălucit pe care poporul nostru harnic ȋl are ȋn față ȋn virtutea faptului că „la trecutu-ți mare, mare viitor”. 

An de an, de Ziua Națională a Romȃniei dai peste aceleaşi expresii lemnoase repetându-se invariabil și peste aceleași texte ce amintesc de „lumina Maicii Domnului“ din ziua Paştelui sau de „Fie ca magia sărbătorilor de iarnă…“ din pragul Crăciunului. 

Patriotismul atinge cote alarmante, iar romȃnul, cu mic, cu mare, e pătruns de „încărcătura emoţională“ specifică evenimentului. Totuși, cȃţi romȃni sunt acolo, cu adevărat? Şi, lăsȃnd frumoasele fotografii, texte și hashtag-uri deoparte, cȃt de mult îl respectă românul pe român? Sau, la fel de important, cȃt de mult se respectă românul pe sine şi cum se manifestă cu adevărat mȃndria pe care o invocă excesiv ȋn această măreață zi? Ce ȋnseamnă pentru el că ȋși iubește țara? Concret…

Cei care au murit pentru Romȃnia Mare nu au urlat în gura mare că sunt mȃndri că sunt români, au îndurat mai multe decît vom îndura cei mai mulţi dintre noi şi şi-au făcut datoria faţă de țară fără a se împăuna cu actele lor de eroism autentic şi fără a-şi asocia sentimentele faţă de ea printr-un hashtag cu iz patriotic.

Au fost oameni simpli, care au trăit și murit ȋntr-un anonimat desăvȃrșit, dar ei definesc România adevărată pe care o cinstim astăzi. A rămas amintirea lor, amintire ce e pomenită în discursuri sforăitoare la care se plictisesc chiar şi cei care le rostesc. Ȋn urma lor am rămas noi, cei care locuim acum în România.

Iar mȃine va fi o altă zi. O altă zi, cu alte griji şi aceleaşi probleme de ieri și de alaltăieri și din totdeauna. Atunci, vom realiza – din nou –  că mai trebuie să şi trăim în această ţară. La fel de chinuit, pentru cei mai mulţi dintre români. Într-un prezent ce pare un lent interludiu pe spirala coborâtoare către un întuneric dens, urȃt mirositor.

Aşa că, începȃnd de mȃine, vom stârni iar pe Facebook şi pe bloguri nori de praf sterili şi dispute savante intense, dar neconcludente, ne vom bălăcări și acuza reciproc de autism, iresponsabilitate, lipsă de decență, indiferență și idiotism ȋn stare pură.

Însă România reală nu e cea de pe Facebook, şi nici de pe Instagram, aşa cum nici noi nu suntem.

România reală e conştiinţa fiecăruia dintre noi, o conştiinţă în care, la ora actuală, sărăcia şi ignoranţa sînt elementele esenţiale ce dau coeziune societăţii. Iar până ce această conştiinţă însumată nu va încorpora, în sistemul său etic, valori în care mândria de a fi român va însemna şi curajul de a sta drept, atunci cînd eşti singur, în faţa celui care comite o nedreptate, vom cinsti, pe 1 Decembrie, o Românie care este prea puţin ce trebuie să fie.

Foto: mapn.ro

P.S.

O mică comparație ȋntre patrioții de ieri și de azi:

General-locotenentul (rtr.) Ion Dobran, în vȃrstă de 99 de ani, e singurul pilot din lume rămas în viață care a participat la cel de-al Doilea Război Mondial. A fost comandantul Escadrilei 48 Vânătoare (albastră) din Grupul 9 Vânătoare. A participat la 340 de misiuni, 74 de lupte aeriene și a avut 8 victorii aeriene confirmate, 2 probabile și un avion distrus la sol. A fost doborît de trei ori, scăpînd cu viaţă fără răni grave. Pe front, a participat în perioadele aprilie 1942 – august 1943 și octombrie 1943 – mai 1945, la Mariupol, luptȃnd împotriva aviației rusești, la Ploiești, luptȃnd împotriva aviației de bombardament americane, şi în Cehoslovacia, luptȃnd împotriva Germaniei. A fost dat afară din Armată în 1952 și trimis ca muncitor ȋntr-o fabrică pe motiv că tatăl soției, profesor de matematică și autor de manuale, a fost considerat burghez.

Pe de altă parte, la 1 decembrie 2018, alții care și-au declarat public dragostea față de Romȃnia nu participă la ceremoniile legate de centenarul Marii Uniri ȋntrucȃt doctorul le-a interzis să stea ȋn frig.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp