11 cărți de citit în această vară

Foto: Guliver Getty Images

Adam Kay: O să vă cam usture, 256 pagini

După Atul Gawande, Paul Kalanithi și Florin Chirculescu, ca să mă opresc doar la ce am citit în ultima perioadă, încă un medic-scriitor își croiește drumul spre inima mea. Spre deosebire de mai toți medicii-autori citiți până acum, el are acel zvâc care te ajută să treci cu zâmbetul pe buze peste lucrurile grele, grave surprinse de carte.

Deja nu mai e niciun secret: traducătorul Cristi Ionescu mă face să pun deoparte orice carte (vezi, Cristi, ce-mi faci?) doar ca să văd ce idei crețe i-au mai venit. Și din nou, citind, mi-l imaginez cum caută soluții ingenioase ca să păstreze tonul, ritmul și ideea din limba originală. În O să vă cam usture este el, în toată frământarea lui. Să nu uit: citiți notele de subsol. Sunt… era să spun delicioase, dar nu e cuvântul potrivit. În fine: citiți-le!

Dar să nu divaghez. Kay a lucrat șapte ani ca medic, s-a specializat în obstetrică-ginecologie, a ajutat la aducerea pe lume a 1.200 de copii, iar în acest volum își descrie ascensiunea de la gradul de stagiar până la cel de specialist. Drumul nu e ușor, iar problemele din sistemul public de sănătate par să se fi uniformizat la scară planetară: salarii proaste, exploatarea cadrelor medicale până la limita rezistenței fizice (săptămâna de lucru de 98 de ore) și psihice (doctorii-vedetă populează multe spitale), lipsa finanțării, relația dintre pacienta-informată-de-pe-net-de-la-blogerrița-ăia și cel care trebuie să-i salveze viața și multe altele. Factorul uman nu se dezice.

O să vă cam usture este o combinație de eseu-autobiografic cu jurnal, ceea ce îi conferă autenticitate, dar îl și pune pe autor în fața unei frici imense de avocați. De altfel, într-un articol publicat în The Guardian, Kay menționează discuțiile pe care le-a avut cu editura pe această temă. Dar volumul este și un manifest – se încheie cu o scrisoare adresată ministrului sănătății din Marea Britanie, Jeremy Hunt, un tip care este ținta unui proces colectiv, printre cei care l-au dat în judecată numărându-se și Stephen Hawking. (Citiți articolul din The Guardian, chiar e interesant.)

Kay a renunțat la medicină, motivul fiind descris în carte. Acum este scenarist, câștigă bine, are turnee în Marea Britanie și în Statele Unite și a devenit un soi de militant pentru drepturile medicilor aflați la început de carieră.

Ariana Rosser Macarie: Case, trenuri și andrele, 400 pagini

Memorii-testament purtătoare de o durere pe alocuri copleșitoare (vezi relația cu fiul său și cu părinții, dispariția brutală a tatălui, mariaje eșuate, umilințe îndurate din partea unor oameni considerați vârfuri în meseria lor, cum ar fi Tudor Vornicu).

O joacă a cuvintelor care sunt înșirate în propoziție ca ochiurile pe andrele.

Atins de incontinență senilă, robinetul chiuvetei se scapă zi-noapte pe el.

Am un regret mare: că nu am găsit un material filmat la un standard acceptabil de calitate cu autoarea, motiv pentru care am decis să apelez la o prezentare făcute de Dan C. Mihăilescu:

Dacă se întâmplă să cumpărați volumul, vă rog să nu faceți ca mine, adică să nu citiți cartea Arianei Macarie tolăniți în pat. Pentru lectura asta e nevoie de un kit special compus din hamac, pălărie de pai, un borcan de șerbet sau de dulceață de nuci verzi ori de cireșe amare, un sifon rece pe care să ți-l torni direct în gură, ca să simți bulele pișcăcioase cum îți umflă aroma dulcelui de pe limbă, vreo doi bondari și niște liliac înflorit prin preajmă.

Poate că nu are cea mai clară structură, dar zău că e o carte pe care o citești cu aceeași plăcere cu care bei o socată rece într-o zi dogoritoare.

Iar dacă vreun țânțar își face de lucru pe frunte ori pe la urechi, e bine să-ți tragi cu încredere o palmă; măcar așa să te trezești din uimirea produsă că o femeie atât de talentată a debutat ca scriitoare la 72 de ani. Doamnă, să mai scrieți. Vă rog!

James Hansen: Storms of my Grandchildren, 336 pagini

Încă nu mi-e clar dacă textul este un răspuns adresat detractorilor (Richard Lindzen aflându-se în fruntea listei) sau o scuză documentată științific și lăsată moștenire copiilor și nepoților, însă, după cum curge cartea, am senzația că Hansen și-a motivat prin acest demers neputința de a fi făcut mai mult în a-i convinge pe oamenii politici americani de gravitatea consecințelor schimbărilor climatice.

Dar să explic. Hansen spune că prima analiză serioasă a încălzirii globale a fost inclusă în Global 2000 Report, elaborat la solicitarea președintelui Jimmy Carter, care voia să măsoare impactul industriilor extractive (petrol, gaze, minereuri, gaze de șist) asupra mediului. Hansen afirmă că temerea era serioasă pentru că, dacă planurile lui Carter ar fi fost adoptate integral și ar fi fost replicate la scară globală, exista posibilitatea de a extermina viața pe Pământ. Dar, solicitând Academiei de Științe să analizeze efectul pe care creșterea volumului de CO2 din atmosferă îl poate avea asupra mediului, Carter s-a transformat într-un erou.

De ce nu s-a temperat lăcomia extractivilor e ușor de înțeles: banii fac legea. Hansen lasă să se înțeleagă că presiunea banilor i-a convins pe președinții americani – pe toți, indiferent de partid – ca, prin abordări diferite, să mențină SUA pe aceeași linie a dezinteresului față de mediu: Bush a refuzat semnarea Protocolului de la Kyoto, Trump – pe cel de la Paris, Clinton și Obama au mimat îngrijorarea, exersând inacțiunea.

Administrația Clinton-Gore a fost ineficientă – iar aici sunt îngăduitor; în realitate, volumul de emisii a crescut substanțial în mandatul lor.

În tot acest timp, autorul a fost un martor mut al fenomenului de greenwashing care, spune el, e mai pronunțat în sectorul public decât în cel privat. Frustrarea lui este că, în calitate de fost funcționar public, nu poate da în judecată guvernul american pentru răspundere ministerială.

In ceea ce privește soluțiile posibile pentru atenuarea efectelor schimbărilor climatice, ele sunt multe. Unele mai eficiente, altele care țin de schimbarea radicală a comportamentului uman. Cu alte cuvinte, de o utopie.

Chiar dacă îi auzim pe specialiști afirmând că vor mai exista perioade glaciare, acestea nu vor mai fi posibile vreodată – cu excepția cazului în care oamenii dispar de pe Pământ. Forțele care pot produce ere glaciare, așa cum vom vedea, sunt prea mici și prea încete (…) Calotele de gheață nu se vor extinde spre America de Nord și Europa atâta vreme cât, prin prezența noastră, le împiedicăm.

Ritmul de creștere a nivelului mărilor și oceanelor se poate accelera odată ce calota glaciară se dezintegrează.

Pe de altă parte, natura – mama natură! – are resursele de a-și regla singură conturile, astfel încât fiecare erupție vulcanică aruncă un aer o cenușă care formează un strat protector împotriva razelor solare. Să fie aceasta singura soluție?!

PS Dintr-o pură coincidență, am terminat cartea exact când erupția din Hawaii amenința turismul cu o scădere de 50%. Cu o populație de 1,4 milioane de locuitori, Hawaii trăiește, practic, din turism, care aduce în insule aproape 2 milioane de persoane în fiecare an.

Matei Călinescu: Portretul lui M, 256 pagini

Ar putea avea ca subtitlu „mic tratat de durere paternă”. Este printre cele mai tulburătoare cărți citite în ultima perioadă, pentru care îi sunt recunoscătoare actualului ambasador american la București, Hans Klemm. La un eveniment al Teach for Romania, diplomatul a vorbit atât de frumos despre Matei Călinescu (pe care îl numește „profesorul meu de România”), încât m-a convins să cumpăr toate cărțile acestuia.

Portretul lui M este scrisă în perioada de doliu negru, cel de 40 de zile, păstrat după moartea subită, la numai 25 de ani, a lui Matthew, fiul lui Călinescu. Textul este al unui tată frământat de dileme și de un vag sentiment de culpabilizare, dar și al unui părinte aflat în căutarea unor explicații științifice, într-un proces de învățare continuă, călăuzit de speranță și de învățăturile propriului fiu, diagnosticat cu Asperger, chiar și după decesul băiatului.

Este un nou exemplu de scris terapeutic (vezi Anul gândirii magice, Option B, Cu ultima suflare și multe altele), cu o particularitate anume: autorul, filolog de profesie, intră într-o lume în care cuvintele nu sunt în largul lor, pierzând terenul în fața cifrelor și a unei logici greu de înțeles.

De ce scriu acest jurnal despre M? Răspunsul e simplu: pentru că vreau să-l înțeleg, și vreau să-l înțeleg pentru că-l iubesc nu numai ca pe fiul meu, ci și ca pe o ființă umană unică. (…) Și pentru că vreau să-l ajut pe cât îmi stă în putință.

Pentru cei interesați de autism și de sindromul Asperger, Portretul lui M este o lectură care completează seria formată din O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții (carte, spectacolul Teatrului Național Britanic plus cel de pe scena TNB), cartea lui Jonathan Safran Foer și filmul Extremely Loud & Incredibly Close, filmul Rain Man, cartea Donnei Williams (Nobody Nowhere) sau cea a lui John Elder Robinson (Look Me In The Eye).

Iau cu mine o experiență de viață zguduitoare și câteva citate care mi-au umplut ochii de lacrimi. Vreo două dintre ele i-ar putea trezi la realitate și pe cei care ne conduc în această perioadă.

• Începea încă o zi cu neviitorul ei.
  
• Când nu mai aștepți nimic, timpul se evaporă.
  
• După ce mori ești cum erai înainte de a te fi născut.
  
• De fapt, într-o altă logică, el chiar asta era: un profesor, nu universitar, desigur, dar un profesor sfios, discret, tăcut, de angelism și inefabil, dăruind celor cu care venea în contact lucruri de taină și de seninătate, lucruri fără preț.
  
• Tocmai bolnavul cel mai fragil, cel mai disperat, cel mai lipsit de apărare trebuie ferit de doctori, trebuie ținut departe de acele triste spații frigorifice care sunt clinicile psihiatrice.
  
• Avem abilitatea de a minți, care le lipsește autiștilor. Căci – nu-i așa – minciuna e unul din mijloacele esențiale de socializare și nu o dată un scut, sau chiar o armă de atac…
  

Rebecca Solnit: Men Explain Things To Me, 176 pagini

Unii ar spune despre ea că este o afurisită. Alții, că e bazată.

Născută într-o familie americană și crescută alături de trei frați, Solnit – după cum singură povestește pentru The Guardian – a avut o mamă cu pretenții mari de la singura ei fiică: să fie cuminte, să învețe, să devină femeie.

Rebecca a plecat de-acasă la 17 ani și a devenit o femeie de toată isprava: una care nu se consideră cu nimic mai prejos față de un bărbat, care crede în egalitate (indiferent că este vorba despre egalitatea între sexe sau egalitatea în rândul persoanelor de același sex) și în egalitarism. A terminat facultatea la 23 de ani, și-a publicat prima carte când avea 30 de ani și a mai scris, între timp, alte douăzeci de cărți (asta înseamnă, în medie, cam una pe an).

Men Explain Things to Me este o colecție de eseuri publicate, de-a lungul timpului, pe platforma Tom Dispatch, în care Solnit vorbește documentat despre feminism, despre Virginia Woolf, despre violența împotriva femeii, atacând frontal violul ca armă de război sau ca dovadă supremă a supremației bărbatului.

Într-un articol publicat în The Guardian, Solnit explică cum ar fi fost dacă ar fi fost bărbat:

Nu mi-am dorit atât să fiu altcineva, cât, măcar din când în când, să fiu tratată ca cineva sau lăsată în pace așa cum ai lăsa pe oricine. Mi-am dorit să mă pot plimba singură, în orașe, să urc pe munți, să nu fiu molestată. Nu poți pluti ca un nor dacă stai mereu să verifici dacă nu te urmărește cineva sau dacă persoana care trece pe lângă tine te apucă de fund. Am fost insultată, amenințată, scuipată, atacată, hărțuită, urmărită; cunosc femei care au fost supravegheate cu atâta ferocitate încât au început să se ascundă, uneori ani de zile; cunosc alte femei care au fost sechestrate, violate, torturate, înjunghiate, bătute cu pietre, lăsate să moară. Întâmplările de acest gen lasă urme asupra ta, cel puțin asupra modului în care percepi libertatea.

Poate că nu este o plăcere să citești ce are de spus Solnit, dar apreciezi curajul ei cu atât mai mult cu cât atât de puține femei își iau inima în dinți să spună public ce simt, dacă și când sunt discriminate sau acostate; care nu sunt promovate deși merită din plin, ba chiar au merite în plus față de contracandidații-bărbați; care pot decide pentru ele ce carieră își aleg, câți copii vor să facă, cu cine vor să trăiască și în ce tip de relație vor să se implice.

John Doerr: Measure What Matters. How Google, Bono, and The Fates Foundation Rock the World with OKRs, 320 pagini

Există companii, există organizații și există oameni care se bucură de admirație nu pentru cât de mulți bani produc sau pentru ce averi au, deși extrasul de cont este considerat un indicator de succes, ci pentru modul în care și-au stabilit un parcurs pe care l-au respectat, apoi, cu fanatism. Banii contează și ei, însă nu sunt scopul, ci răsplata. Ce-i drept, rezultatele nu se obțin peste noapte. Measure What Matters este drept cum ajungi la acele rezultate și despre cum produci o schimbare în bine, despre ce impact ai asupra oamenilor. Asupra tuturor oamenilor.

Dând voce mentorului său, Andy Grove, Doerr explică de ce numărul vârfurilor în orice domeniu este atât de mic în condițiile în care aproximativ 90 la sută dintre organizații și persoane (campioni, oameni de afaceri etc) își planifică, derulează și evaluează activitatea pe baza OKRs (objectives and key results = obiective și rezultate relevante): companiile în care etica nu este la ea acasă sunt distruse de crize, cele cu performanțe financiare supraviețuiesc crizelor, dar cele cu adevărat mărețe își îmbunătățesc procesele și performanța în urma unei crize.

Doerr spune că orice plan construit după principiul Measure What Matters (urmărește obiectivele relevante) începe cu răspunsul la întrebarea: care este cel mai important obiectiv pentru următoarele trei, șase sau douăsprezece luni? Organizațiile inteligente își canalizează eforturile într-un număr mic de inițiative, eliminându-le pe cele cu impact potențial redus sau negativ. Scapă în felul acesta de balast și urmăresc un număr mic de obiective (busola), cu rezultate clare ce pot fi evaluate simplu și corect. “Obiectivele și rezultatele cheie sunt yin-ul și yang-ul oricărui demers, sunt principiile și practicile, sunt viziunea și execuția,” scrie Doerr.

Peter Drucker, citat în carte, spunea că fără un plan de acțiune, execuția este arestată de evenimente. Iar fără verificările periodice, al căror rol este de a re-analiza planul și modul în care se derulează activitățile, șeful de proiect nu va afla niciodată care dintre activități produc rezultate și care sunt doar consumatoare de resurse.

Discuțiile pot transforma tiparele mentale, apoi comportamentele, iar în final – instituțiile, este de părere Sheryl Sandberg (Facebook), citată și ea de Doerr. Sau Einstein: nu tot ce contează are impact asupra contului, iar contul nu are mereu impact asupra a ceea ce contează.

Dincolo de faptul că Measure What Matters este o carte recomandată de Bill Gates, vreau să subliniez că lectura este utilă în special celor care au viziune, purtându-i printr-un lanț uman de conceptualizare care începe cu Peter Drucker, continuă cu Andy Grove și se oprește deocamdată la autorul cărții, John Doerr.

Radu Găvan: Diavoli fragili, 240 pagini

Am terminat cartea aproape de miezul nopții, după care am stat puțin de vorbă cu soțul meu, psihoterapeut, ca să mă asigur că ceea ce am înțeles este posibil, dar mai ales corect. A doua zi, am început să caut pe net cronici și am găsit de la elucubrații lungi și fără substanță la stele acordate pe Goodreads, dar neînsoțite de o explicație. Așa că am decis să scriu despre experiența cititului câteva lucruri pe care alții ori n-au vrut, ori n-au putut să le spună.

Cartea e neagră și complicată. Neagră pentru că este la limita dintre uman și animalic, granița dintre comportamentul rațional și agresivitatea dusă la extrem fiind foarte fină. Complicată pentru că te plimbă prin multe zone, cele mai multe de disconfort (vezi schizofrenia și psihoza); pentru că trebuie să urmărești cu atenție legătura dintre sub-structuri și dintre personaje, altfel e greu de înțeles.

Mi-a plăcut la nebunie structura și faptul că fiecare piesă e ca o cărămidă pe care se sprijină toate celelalte componente. Mi-a plăcut foarte mult faptul că aproape două sute de pagini sunt răspunsul la ultima întrebare a interviului care se termină (de fapt nu se termină) la pagina 23. Citiți cu atenție acest interviu, la un moment dat veți simți nevoia să vă întoarceți la el.

Mi-a plăcut că a deschis cartea cu o traumă a unui copil, care mai apoi se transformă în boală și în moarte. Ne întrebăm mereu cum a ajuns un om să comită o crimă sau un suicid din senin. Nimic nu e din senin, semne sunt peste tot, doar că nu vrem sau nu putem noi să le detectăm. Citiți cu atenție primele trei pagini (și jumătate), sunt baza construcției.

Și mi-a mai plăcut teaser-ul produs de editură:

Diavoli fragili este ficțiune, însă dacă vreți o porție de cruzime în stare naturală, care continuă în cel mai omenesc stil imaginația unui scriitor, citiți Unul dintre noi. După primele cinci pagini vă veți convinge că niciun autor nu-și poate duce ideile atât de la extrem cum o face un om bolnav.

Asne Seierstad: Unul dintre noi. Povestea lui Anders Breivik și a masacrului din Norvegia, 608 pagini

Avertizare: urmăriți cele șase minute cât are montajul video din acest articol. Dacă suportați să le vedeți până la capăt, mergeți la oricare dintre librăriile din oraș și citiți primele șase pagini ale cărții. Dacă ați trecut cu bine și peste acest hop, cumpărați cartea și citiți-o. Dacă nu, alegeți orice altă carte. Unul dintre noi nu este pentru oricine.

Înainte de a începe s-o citesc am căutat câteva recenzii pe Internet. Toți cei care citiseră cartea spuneau că primele pagini sunt cutremurătoare. Toți au avut dreptate. Ce mi se pare și mai tragic este că, pe măsură ce o citești, Unul dintre noi pare să demonstreze că detaliile aparent neimportante pot conduce la catastrofe. Că orice semnal ignorat poate avea efectul bulgărelui de zăpadă. Că orice masacru precum cel din Norvegia sau Holocaustul sau tragedia din Colectiv nu au fost accidente, ci au fost consecințele ignoran

ței, abaterii de la norme, fugii de responsabilitate, incompetenței…

Faptele sunt cunoscute: un dement, Anders Breivik, a ucis cu sânge rece 69 de tineri aflați într-o tabără de pregătire politică. Înainte de a-i împușca unul câte unul, Breivik a amplasat în fața sediului guvernului din Oslo o mașină capcană. În urma exploziei au murit opt persoane. Numărul total al victimelor: 77.

Pe coperta 1 a cărții sunt 77 de x-uri. Dacă întorci puțin cartea, realizezi că sunt unsprezece șiruri a câte șapte cruci. Sunt pasaje de carte pe care, atunci când le citești, te fac să-ți desprinzi degetele de pe copertă, atât e de greu de dus textul.

Autoarea, jurnalistă de profesie, a fost corespondent de război în Irak, Afganistan și Cecenia, dar, spune ea, nu și-a imaginat niciodată că o să ajungă să scrie despre o stare de asediu din propria țară, Norvegia. Pe 22 iulie 2011, 77 de tineri mureau nevinovați. Cei mai mulți dintre ei, adolescenți. Fete și băieți. Copii.

În prima jumătate a cărții, Seierstad redă faptele cu o răceală care își dă fiori. Pielea, din vârful capului până în vârful degetelor, ți se zbârlește la propriu. M-am tot întrebat cum e posibil ca o femeie, o mamă, să fie atât de lipsită de empatie. Înainte de capitolul Vineri, cel mai lung și cel în care Seierstad prezintă tragedia pas cu pas, am citit epilogul. A fost o decizie bună pentru că m-a ajutat să pun cea de-a doua jumătate într-o lumină nouă. Am rupt ritmul, așa cum a făcut-o și autoarea.

În a doua parte sunt prezentate etapele post-tragedie: disperarea părinților, incompetența autorităților, culegerea și identificarea cadavrelor, întrajutorarea comunității, emoțiile, cedările nervoase, stresul post-traumatic, vindecarea. M-a zguduit descrierea unui moment: o mamă trebuie să-și identifice copilul. Se duce lângă sicriu și îi mângâie fața. Își retrage mâna speriată: corpul era rece și ud. Foarte ud. Cadavrele stătuseră multe zile în frigider.

Este jumătatea de carte care te pune în genunchi, iar Seierstad demonstrează că ascunde în ea o empatie fără margini. Sunt mici detalii pe care le redă aproape cinematografic. În astfel de momente, crucile de pe copertă se simt înfiorător și chiar dacă degetele se retrag, de fiecare dată când închizi cartea simți nevoia să mângâi coperta 1.

Unul dintre noi poate fi, la fel de bine, despre Colectiv. Este o carte-document care merită, de fapt care trebuie citită de autorități: criminaliști, judecători, asistenți sociali, psihologi, purtători de cuvânt, părinți, profesori, pădurari, salvatori.

Închei cu o notă specială: felicitări traducătoarei, Simina Răchițeanu! Traducerea din norvegiană este impecabilă și redă cu atâta fidelitate emoțiile încât mă întreb: fată frumoasă, ție cum ți-a fost când ai tradus cartea?!

Andre Agassi: Open. O autobiografie, 520 pagini

Spun “J.R. Moehringer” și m-aș putea opri aici, pentru că numele acestui jurnalist-scriitor ar convinge pe oricine să-i cumpere și să-i citească scrierile. Aș mai putea spune și că, în autobiografia sa, Agassi face un auto-denunț, recunoscând public că a consumat cu bună știință droguri și că a mințit comisia de disciplină. Și m-aș putea opri din nou, pentru că aceste două motive, care dau un plus de credibilitate textului, sunt și două îndemnuri – recunosc, nu prea subtile – întru citirea acestei cărți. Fie, iată-l și pe al treailea: vreți să înțelegi mai bine chinurile prin care a trecut sau trece Simona Halep ca să ajungă, respectiv să se mențină pe primul loc în topul ATP? Citiți Open.

“Am știut că va trebui să spun tot. Cred că un cititor simte atunci când îi ascunzi lucruri (…). Adevărul este mereu surprinzător,” spunea Agassi la lansarea oficială a cărții, organizată în 2009 în orașul său natal, Las Vegas.

Într-adevăr, textul este de o sinceritate extremă. Agassi își pune viața pe masă și o lasă acolo, ca să o vadă toată lumea, să o analizeze pe toate părțile și să descopere cum a făcut performanță în tenis un tip care urăște acest sport. Ajungi să te întrebi ce rezultate ar fi obținut Agassi dacă i-ar fi plăcut tenisul, pentru că unde a ajuns urându-l știm deja: numărul 1 mondial, câștigător al opt turnee Gland Slam și finalist în altele șapte, primul tenisman care a făcut un Career Golden Slam (Career Grand Slam plus medaliat cu aur olimpic) și un Career Super Slam.

Sună greu? Introduceți în ecuație și o spondilolistezis, adică deplasarea unei vertebre, care duce la niște dureri paralizante. Plus un tată abuziv și o copilărie chinuită.

Agassi a fost un rebel, iar la finalul autobiografiei veți înțelege și de ce. Citindu-i mărturiile, ajungi să te bucuri că, pentru un tânăr care nu a terminat liceul, tenisul a însemnat o șansă uriașă pe care Agassi a fost înțelept și nu a ratat-o. Cu un simț al supraviețuirii ieșit din comun, tânărul sportiv a atras alături de el niște oameni loiali, alături de care a obținut performanțele de mai sus. Parte dintre membrii echipei lui i-au rămas alături și au pus, împreună, bazele unei inițiative educaționale susținută financiar de Agassi.

Însă povestea scoate la iveală și latura umană a marelui sportiv. Relația lui cu Stefanie Graff este una deosebită, bazată pe un respect uriaș și pe o dragoste profundă. Un alt colac de salvare de care Agassi s-a agățat la timp. De asemenea, omul Agassi a fost mereu alături de oamenii din echipa sale, în special atunci când ei sau familiile lor au avut probleme. A făcut tot posibilul și mai mult de atât. Toate relațiile trainice au fost în viața lui Agassi coloana vertebrală care l-a susținut în carieră. Un mecanism funcțional care a ajutat un creier disfuncțional să obțină performanță.

Apropo de acest aspect și de relația Moehringer-Agassi, mi s-a părut interesant să descopăr că, pentru a-l putea înțelege pe Agassi și mintea lui complicată, Moehringer s-a documentat temeinic: i-a citit pe Freud și pe Jung, s-a pus la propriu în pielea personajului, a citit multă mitologie. Motivul? Unul dintre factorii determinanți în personalitatea lui Agassi este auto-distrugerea. Găsiți detalii despre colaborarea dintre cei doi în acest articol din The New York Times.

Fredrik Backman: Un bărbat pe nume Ove, 440 pagini

Femeile vor adora cartea, iar bărbații vor râde cu lacrimi la paginile despre mașini (Saab, Volvo, BMW și Renault). Nu sunt foarte multe, domnilor; le găsiți în a doua parte a cărții și pe cuvânt că le veți savura.

Ove. Cine este Ove? Este un mizantrop încercat de viață. Un om care se luptă cu sistemul, încercând să-i protejeze pe cei la care ține. Nu îi reușește mereu, dar câți ies mereu câștigători din lupsa cu sistemul?! E un introvert, un sufletist, un autodidact, un pedant. Un bărbat după care se tot ține o mâță, mâță despre care Ove spune mereu că nu este a lui. Deși o hrănește în fiecare zi, o lasă să doarmă pe perna nevestei și o plimbă cu mașina.

Dincolo de haz, Un bărbat pe nume Ove mustește de un cinism feroce; este o carte în care Backman pare că vrea să-și convingă cititorul de faptul că lupta cu sistemul este necesară chiar și în cele mai civilizate țări; este o carte despre relațiile dintre oameni și despre ce este în sufletul fiecăruia dintre noi; despre altruism și suferință; despre încăpățânare și exces de zel.

Ce mi-a plăcut? Modul în care este construit personajul, fațetele atât de complexe care îl fac pe un om să fie întreg. Mi-a plăcut și mai mult cum a reușit Backman să o creioneze pe Sonja, personajul-mut fără de care Ove ar fi lipsit de contur și de contrast.

Un bărbat pe nume Ove este o carte perfectă pentru vacanță – de preferat cea de iarnă, când dogoarea lemnelor de pe foc și căldura din pilotă îți încălzesc picioarele, când o cacao fierbinte te duce cu mintea la bunici și când sărbătorile îl aduc pe Ove și pe cei care trăiesc singuri mai aproape de sufletul nostru.

Yu Hua: China în zece cuvinte, 292 pagini

Inițial, cartea ar fi trebuit să se numească China unui scriitor (A Writer’s China). Cele zece cuvinte sunt, de fapt, douăsprezece: popor, conducător, lectură, scris, lu xun, decalaj, revoluție, firul ierbii, imitație și cacealma. Zece sunt capitolele, adică eseurile incluse în volum.

Cartea a fost scrisă în perioada 2009-2010, când China cunoștea o creștere economică de 8,9 la sută, în condițiile în care aproape 150 de milioane de chinezi (mai bine de 10 la sută din populația țării) trăiau la limita sărăciei extreme (cu sub un dolar pe zi).

Yu Hua a lucrat ca stomatolog, o meserie pe care a urât-o, probabil, în aceeași măsură în care a urât și Agassi tenisul. Dacă Agassi a ajuns, din ura lui, să se ocupe de educație, Yu Hua s-a apucat de scris. Asta după ce a extras, estimează el, cam zece mii de dinți.

Am început să scriu la vârsta de douăzeci și doi de ani. Scoteam dinți și scriam. Dinții îi scoteam ca să am ce mânca, de scris, scriam ca să nu mai fiu nevoit să scot dinți. La început, aveam impresia că era mai greu să scriu o propoziție decât să scot un dinte, dar mă sileam să scriu ca să pot intra în raiul Casei de Cultură. Eram tânăr și nu mi-a fost ușor să-mi conving fundul să devină cel mai bun prieten cu scaunul.

China în zece cuvinte seamănă atât de mult cu România cea de fiecare zi, încât nu știi dacă citești despre experiența unui om care trăiește la capătul pământului sau despre anii comunismului nostru sau ai capitalismului pe care nu mai terminăm să-l construim. Din punctul acesta de vedere, lectura nu este tocmai una plăcută.

Cu toate acestea, textul este bine scris și curge frumos. Pe alocuri găsești și motive de amuzament (vezi capitolele despre imitație sau Lu Xun), însă mare parte din carte este despre experiențe mult prea cunoscute de românii care au apucat niște ani de comunism. Iar aici mă refer la cei care aveau, pe atunci, măcar vârsta adolescenței, adică își amintesc de mâncarea pe cartelă ori de șopârlele din spectacolele de teatru.

Altfel, pentru cei mai tineri, care declară prin sondaje că e cool să trăiești în socialism ori în comunism, lectura nu este doar necesară, ci și utilă. Aș putea spune chiar obligatorie, în special înaintea alegerilor. Nu de alta, dar e bine ca oamenii să ia decizii informate. Apropo: China în zece cuvinte nu este ficțiune!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp