Povestea croșetată în jurul recentului caz de pedofilie este un test ADN al societății românești. Fie că ne place, fie că nu, ea este o „oglindă în care nu vrem să ne privim” de teamă că ne vom vedea de-adevăratelea. Este precum scrisoarea cu rezultatul testului HIV pe care nu o deschidem de teamă că vom afla un adevăr mult prea inconfortabil. Totuși, trebuie să citim rezultatul testului ADN-ului social.
Dincolo de ceața detaliilor și dincolo de repulsia morală, există câteva adevăruri seci, triste și care trebuie confruntate.
Adevărul 1: „Omul de rând” și „conducătorii” există în universuri paralele. Niciun „conducător” nu a vorbit despre grija față de victime, despre oferirea de consiliere și chiar despăgubiri (doar agresorul era angajat al statului). Nimeni nu a vorbit despre criza de încredere a populației în poliție și cum ea poate fi rezolvată.
Discuția politică s-a concentrat pe „ce cap tăiem”, pe „cine a cui susținere are„/„cine e pila cui” și pe „cine cu cine se ia în piept”.
Adevărul 2: Evităm confruntarea cu realitatea. Mă refer la refugiile intuitive la care apelează foarte mulți membri ai societății când sunt puși în față cu o realitate de o gravitate profundă.
Spre deosebire de alte cazuri de abuz (sexual), în recentul caz nu există loc de a da vina pe victimă. În cazuri de pedofilie e imposibil. Dar în alte cazuri, de gravități similare sau chiar mai mari, s-a evitat adevărul inconfortabil prin învinuirea victimei. În Cazul Colectiv, reprezentanți ai BOR spuneau public ca „oamenii să meargă la biserică, nu la club”.
Apropo, într-o societate profund conservatoare precum cea românească, unde este poziția oficială a BOR, legată de „păcatul pedofiliei”?
În alte cazuri de viol, inclusiv cazul de viol în grup de la Vaslui de acum 2-3 ani, cel puțin unii concetățeni ai victimei au considerat că victima și-a căutat-o cu lumânarea pentru că era „desfrânată”. Noroc că judecătorii nu au luat în calcul judecățile morale ale concetățenilor.
O societate nu poate deveni „dreaptă” până când nu asimilează în ADN-ul social axioma că „niciodată victima nu este vinovată”.
Adevărul 3: Avem nevoie să recunoaștem că greșim și să corectăm greșeala. Orice sistem produce eroare. Că agresorul era angajat la poliția rutieră este un fapt.
Poliția nu este ferită de erori, la fel cum nici alte sisteme/ organizații de stat sau private nu sunt. Pot exista pedofili sau alte categorii de odioși și în rândul profesorilor, medicilor, brutarilor, bancherilor etc.
Odată ce lucrurile s-au întâmplat și, privind în urmă totul este evident. Dar, privind înainte, trebuie să ne întrebăm dacă eroarea este aleatorie sau sistemică.
Pentru îmbunătățirea lucrurilor, nu este important cine este vinovat sau al cui „cap trebuie tăiat”. Important este să identifici dacă există o eroare de funcționare sistemică și, dacă da, cum poate fi corectată.
Dincolo de satisfacerea mulțimii care strigă „capul lui Moțoc vrem”, demisii, destituiri etc. nu fac nici cât o ceapă degerată.
În sine, numele șefului nu influențează cum funcționează o instituție. Ea va funcționa pe cât de bine îi permit regulile formale și informale care o guvernează.
Pe românește, pentru rezolvarea unei probleme sistemice, nu este esențial să schimbi șeful unei instituții, ci să schimbi instituția în sine, prin schimbarea modului de funcționare a instituției.
Adevărul 4: Și noi facem parte din problemă. Enormitatea situației și odioșenia infracțiunii - un polițist acuzat de pedofilie, ne fac să ne simțim superiori moral. Adevărul este mult mai sumbru. Societatea românească, incluzându-ne pe tine și pe mine, este profund viciată de o înapoiere malignă.
Cu fiecare „relație”, „atenție”, „las' că e băiat bun”, „las' să treacă clasa (bacul)” etc. la care apelăm, fiecare dintre noi contribuie la sursa problemei.
Ne place să credem că noi - tu, eu etc. - suntem mai buni decât cei care au lăsat să scape printre degete un odios. Nu! Nu suntem mai buni. Doar am avut norocul să nu fim „unul dintre degete”.
Fără a încerca să minimizez importanța Adevărului 4, revin puțin la Adevărul 1. După preluarea puterii de către PSD & ALDE în ianuarie 2017, România a devenit „Republica infractorilor”.
De le infama Ordonanța 13, trecând prin grațieri, amnistii mai mult sau mai puțin mascate și până la violarea în grup și mutilarea legilor justiției din decembrie 2017, principala grijă a conducătorilor a fost bunăstarea (starea de bine) a infractorilor și a suspecților de infracțiuni.
Având în vedere această orientare către penali, recentul odios caz de pedofilie nu ar trebui să stârnească atât de multă indignare. El se încadrează în noua orientare socială și politică-România, republica infractorilor.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.