Academia Republicii Socialiste România se trezeşte din moarte clinică după 28 de ani

 (Foto: Inquam Photos / George Călin)

„În zilele de 16 și 17 decembrie, câteva grupuri de elemente huliganice au organizat o serie de manifestări și incidente, trecând la atacarea unor instituții de stat ... Aceste acțiuni au fost organizate și declanșate în strânsă legătură cu cercuri reacționare, imperialiste, iredentiste, șoviniste și cu serviciile de spionaj din diferite țări străine. Scopul acestor acțiuni antinaționale provocatoare este acela de a distruge independența, integritatea, de a întoarce România înapoi sub dominație străină ... Este de datoria tuturor cetățenilor Republicii Socialiste România să acționeze cu toate forțele împotriva tuturor celor care, în slujba diferitelor interese străine, a serviciilor de spionaj, a cercurilor imperialiste reacționare, își vând țara pentru un pumn de dolari sau de alte valute.” (Nicolae Ceauşescu, 20 decembrie 1989)

Aşa lătra la televizor Nicolae Ceauşescu, în seara zilei de 20 decembrie 1989, flancat de nefasta sa nevastă şi de cioclii Guvernului RSR, care se adunaseră parcă la priveghiul unui mort ce încă se încăpăţâna să se zvârcolească în coşciug. Peste câteva zile acesta avea să moară totuşi, nu de moarte bună, împreună cu soţia Elena, ale cărei merite ştiinţifice nule o propulsaseră în poziţia de membru titular al Academiei Române. Ulterior, ca să-şi mai spele ruşinea, Academia, care, de altfel, nu avusese nici ea un discurs cu mult diferit de al prim-secretarului PCR în timpul comunismului, a exclus-o post mortem pe Elena Ceauşescu din rândurile sale. Retorica primitiv naţionalistă a lui Ceauşescu a mai clocotit ea câţiva ani mai ales în defunctul PRM, dar cum-necum a dispărut, într-un final, atât din discursul academicienilor, cât şi, fapt mult mai important, din spaţiul public românesc. Desigur, evoluţia politică din ultimii ani a făcut posibilă resuscitarea artificială a temelor xenofob naţionaliste în discursul politic, de altminteri foarte la modă în mai toată Europa, dar nu şi-ar fi închipuit mulţi că discursul academic va recădea în această prăpastie. Cu toate acestea, iată cum s-a oţărât Academia Română într-un comunicat oficial emis în urmă cu câteva zile în legătură cu o controversată – ce-i drept – strategie de educaţie parentală promovată şi ulterior retrasă de Ministerul Educaţiei Naţionale:

„Proiectul MEN de legiferare a unui sistem de educaţie parentală fără nici un specific românesc, cu implicaţii enunţate explicit împotriva familiei tradiţionale, ca nucleu al vieţii sociale, culturale, morale şi creştine, milenare a românilor … echivalează cu o încercare, asemănătoare celor din statele cu regimuri totalitare internaţionaliste sau globaliste, de obţinere a ceea ce s-a numit mereu «omul nou», fără familie, fără naţionalitate, fără ţară, fără identitate. În anul Centenarului Marii Uniri a românilor, când se face şi bilanţul realizărilor de excepţie ale românilor, educaţi în spiritul tradiţiilor noastre, renunţarea la aceste tradiţii ar însemna un act de trădare naţională. Faptul că Strategia amintită a fost precedată de numeroase cercetări, făcute de instituţii internaţionale şi ONG-uri, cu fonduri private străine, nu îndreptăţeşte cu nimic ridicarea ei la nivel de «strategie naţională» a României. Acceptarea ei ar însemna dublarea învăţământului tradiţional cu unul susţinut de instituţii străine.”

Mutatis mutandis, ceea ce auzim de la Academia Română în anul 2018 este acelaşi lătrat isteric al lui Nicolae Ceauşescu din seara zilei de 20 decembrie 1989, ieşit din grota celui mai infect şi detestabil naţionalism. Acelaşi limbaj de lemn pe care îl credeam sau voiam definitiv dispărut din spaţiul public, dar mai cu seamă din cel intelectual, aceleaşi stereotipii de gândire, aceleaşi clişee blocate fie într-o concepţie ceauşistă, fie, în cel mai bun caz, într-una naţionalistă de secol 19, profund desuetă şi fără nici cea mai mică legătură cu discursul intelectualităţii occidentale contemporane. Aproape că nici nu mai contează conţinutul propriu-zis al „temutei” strategii pe care o lansase Ministerul Educaţiei spre dezbatere. 

A nu se înţelege că aş lua cumva partea MEN, condus el însuşi de un semidoct în apărarea căruia mulţi rectori şi academicieni au sărit, spre ruşinea lor, atunci când acesta a fost nominalizat în guvernul Vioricăi Dăncilă. Nicidecum: strategia în discuţie era prost formulată şi insuficient gândită. Totuşi, în esenţă, nu propunea lucruri atât de scandaloase pe cât au fost ele prezentate în mass-media conservatoare sau în odiosul comunicat al Academiei: propunea doar o deschidere – foarte utilă, de altfel, într-o societate devastată de bigotism şi ipocrizie – spre diversitatea socio-culturală, familială şi sexuală a lumii contemporane şi un respect specific oricărei societăţi moderne civilizate acordat celor care se întâmplă să nu aparţină majorităţii heterosexuale. 

De altfel, se pare că termenul „respect”, folosit în contextul diversităţii amintite, a creat cele mai puternice reacţii ale consevatorilor pudibonzi, de parcă am putea, în condiţii legale, să ne comportăm altfel decât politicos şi nediscriminatoriu cu cei care nu fac parte din majoritate, oricare ar fi ea. Desigur că o asemenea strategie nu avea cum să nu stârnească aprige controverse în rândul Bisericii, al diverselor culte, al politicienilor, al societăţii în general.

Dezbateri aprinse, normale în orice democraţie, au existat şi în Marea Britanie, şi în Irlanda, şi în Australia, şi în SUA, şi în Franţa atunci când s-au legiferat căsătoriile homosexuale. Intelectualii au luat şi ei parte la aceste dezbateri, cum era şi de aşteptat, dar nicăieri stilistica şi limbajul susţinătorilor unei părţi sau ai alteia nu a coborât la nivelul la care a coborât Academia Română. Diversitatea şi toleranţa sau respectul faţă de celălalt, indiferent de naţionalitate, religie, sex sau orientare sexuală, sunt valori elementare în şcolile britanice şi, chiar dacă unii părinţi mai conservatori se opun reglementărilor mai noi, nici nu poate fi vorba ca vreo şcoală să încalce legea şi să promoveze altceva decât aceste valori în spatiul public. Mai mult, ar fi de neînchipuit, de exemplu, ca un organism precum Academia Britanică să aibă opinii atât de retrograde şi lipsite de fundament ştiinţific ca acelea ale Academiei Române, necum să le exprime într-un limbaj atât de ridicol şi cu argumente atât de puţin nuanţate. 

Orice intelectual pe care-l cunosc eu, atât la Cambridge, cât şi la Oxford, dar şi în alte universităţi, ar roşi să vadă asemenea argumente expuse într-un punct de vedere oficial al instituţiei din care face parte. „Bilanţul realizărilor de excepţie” (care-or fi alea?) ale românilor educaţi în spiritul şcolii tradiţionale şi actul de „trădare naţională” al celor care nu aderă la valorile acelei şcoli fac parte dintr-o retorică triumfalistă a unui Caţavencu care se împăunează în faţa unei urbe neînsemnate că el se ia de gât cu Europa la o adică, nicidecum din discursul civilizat, echilibrat, obiectiv al unei instituţii academice.

Academia Română, prizoniera gândirii naţional-comuniste

În principiu, este perfect acceptabil ca o Academie să aibă şi o poziţie mai conservatoare, deşi nu conservatorismul şi mersul pe cărări bătătorite asigură excelenţa în lumea academică de astăzi. Să admitem, totuşi, că este plauzibil ca tradiţionalismul să coexiste cu modernismul, aşa cum s-a întâmplat, în chip fericit, în România în perioada interbelică. 

O cultură matură îl poate integra şi pe un Nichifor Crainic, dar şi pe un Tudor Arghezi sau Eugen Ionescu. „Tradiţionalismul” Academiei actuale nu are însă nimic de-a face cu tradiţionalismul autentic interbelic, nici măcar cu desueta, dar respectabila, în contextul ei, ideologie a Şcolii Ardelene. Nu: el vine din peştera sulfuroasă a naţionalismului ceauşist xenofob, care se stropşeşte cu obidă la valorile europene şi se burzuluieşte la cei care sunt sincronizaţi cu acestea, făcându-i „trădători de ţară”. Mai lipsea să ne facă „elemente huliganice”, precum Nicolae Ceauşescu în 1989. 

Academia Română actuală, condusă de Ioan Aurel Pop, un istoric cu un trecut dubios, dar, chipurile, „patriot” (ce-o fi aia „istoric patriot”, e greu de spus), pare să se fi întors la nivelul culturii istorice a filmelor lui Sergiu Nicolaescu. Nu că la literatură ar sta mai bine: de exemplu, preşedintele secţiei de Filologie şi Literatură, Eugen Simion, deplângea deunăzi starea extrem de gravă a învăţământului românesc, care nu ar mai inculca elevilor sentimentul mândriei naţionale prin operele literare studiate, şi se arăta scandalizat că un fragment din opera autoarei contemporane Ioana Pârvulescu a figurat printre subiectele examenului de evaluare la clasa a opta în locul lui Calistrat Hogaş sau Mihail Sadoveanu, care cu siguranţă ar fi mult mai pe placul şi înţelegerea adolescenţilor.

E limpede că domnul Eugen Simion nu are nici cea mai neînsemnată interacţiune cu adolescenţii cărora se ambiţionează să le vâre pe gât operele unor autori imposibili ca Hogaş sau Sadoveanu. În concepţia sa, literatura nu există pentru a te delecta şi a-ţi dezvolta simţul estetic, ceea ce până şi Cicero, acum vreo doua mii de ani, ştia, ci pentru a te face patriot şi mândru că eşti român. Atât a înţeles domnia sa după o viaţă de studiat şi predat literatura. Cam puţin. Şi mai ales cam trist. Trist pentru că Academia, al cărei rol ar fi, eventual, să semnaleze derapajele discursului populist al politicienilor, pare a le copia şi oferi o nemeritată legitimitate. Aşa cum Academia RSR prelua şi legitima poncifele retoricii ceauşiste, Academia actuală, reîntoarsă cu trei decenii în urmă, preia şi legitimează poncifele retoricii politicienilor zilei. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp