Actrița Rodica Mandache este o bucurie de om. Înțelepciunea, farmecul, umorul și iubirea sunt ingredientele care dau gust oricărei întâlniri la care este invitată.
În Grădina Verona, la Cărturești, am stat la o masă, eu în geacă subțire de primăvară, domnia sa într-un sacou negru de catifea cu broderii, un șal de cașmir, o pălărie șic și o pereche de ochelari grena de soare cu rame groase care îți luau ochii. Am vorbit o oră întreagă…
Doamnă Rodica Mandache, sunteți un om disciplinat, aveți ritualuri zilnice de la care nu vă abateți?
N-aș putea să spun că sunt un om ordonat, ba chiar dimpotrivă… Dimineața, când mă trezesc, fac niște lucruri exacte, am un fel de ritual care este destul de lung ca timp. Pe urmă, sunt obligată să lucrez pentru studenții mei, să scriu emisiunile pe care le prezint, să repet textele, adică, de fapt, lucrurile, ele, mă fac pe mine să fiu ordonată, nu eu pe ele… În general însă, dimineața mă trezesc cu grija să nu mi se întâmple ceva rău și câteodată mă gândesc… dacă m-am îmbolnăvit și eu? Unii dintre studenți s-au îmbolnăvit, sora mea cu care locuiesc s-a îmbolnăvit și ea și mi-e teamă să nu mă îmbolnăvesc și eu și să nu mai pot face lucrurile despre care ți-am zis, sau să nu pot juca spectacolul de la sfârșitul lunii, sau să nu mai pot repeta, sau să fac ceea ce am de făcut. Și, știi? E o hoață acolo în interiorul meu care mă ispitește să spun în cazul în care mă voi îmbolnăvi, că nu am nimic, și să mă duc și la spectacol și să nu zic nimic. O hoață e în mine!… Cred că sunt amorală.
Serios?
Da, sunt amorală, de aceea eu nu mă încadrez pe mine însămi nici la buni, nici la răi, dar această amoralitate a mea este bine gestionată, este ținută în frâu acolo, undeva, în interiorul meu.
Înseamnă că vă cunoașteți foarte bine și vă și acceptați.
De acceptat nici nu mai vorbesc, că m-aș fi schimbat până acum, dacă nu era așa… Alor mei mei acasă însă le era foarte greu cu mine, mama mea era o ființă ordonată, disciplinată, sora mea la fel, dar cu mine le-a fost greu. Eu eram altă structură, nu aveam rigoare…
Cu toate astea aveți o meserie în care rigoarea este foarte importantă.
Bănuiesc că încerc să mă înscriu în ea. Uite, de ziua mea m-au felicitat fostele mele colege de liceu care sunt pentru mine ca o minune, au rămas așa dintotdeauna. La un moment dat, una dintre ele, o fată extraordinară, cu o minte limpede și acum, mi-a povestit despre o teză pe care am dat-o… Când ni s-a spus „creioanele jos”, ea a lăsat creionul și s-a uitat la mine să vadă ce am scris și i-au ieșit ochii din cap văzând că eu scrisesem în teză despre Freud și puterea lucrurilor de fiecare zi, tema tezei fiind… Ștefan cel Mare sau așa ceva. Și s-a gândit că voi lua o notă foarte mică, că voi pica. Toni, colega mea, mi-a spus că sunt nebună!
Am primit 10 pe lucrare, dar o notă mică la purtare. Cu alte cuvinte, profesorul a apreciat ce am scris, dar m-a pedepsit pentru că nu făcusem ceea ce mi se ceruse. Așa erau profesorii atunci, cu metodă pedagogică foarte bună, noi am prins generațiile din vechea gardă, oameni extraordinari. Țin minte că aveam o profesoară de română care era așa de bună, că datorită ei am făcut actorie. Era chiar o artistă când își ținea lecțiile, cum vorbea, cum preda!…
Ați jucat încă de la începutul carierei?
Da, am jucat chiar din anul întâi la Teatrul Național rol principal. Se îmbolnăvise o actriță foarte mare, foarte mare, e vorba despre Coca Andronescu. Și eram total inconștientă (și așa sunt și acum), pentru că m-am dus pe scenă crezând că eu sunt viitorul teatrului românesc. Bine, toată lumea se și purta cu mine ca atare…
Ați fost răsfățată, nu-i așa?
Cred că da, dar nu tot timpul…
Asta datorită firii dvs. foarte plăcute…
Nu știu dacă era plăcută…
Tinerii de azi vor să se rupă brutal, total, fără alegere, fără discernământ de tot ce s-a spus și s-a făcut înaintea lor.
Aveți o anumită dulceață…
Da, dar asta este de la mama de acasă, este ceva moștenit de la ea, nu de asta am fost eu răsfățată… Pe atunci, dacă erai talentat, dacă erai bun, intrai automat în patrimoniu, adică se purtau cu tine ca atare, te ocroteau și aveau grijă să nu te strici, față de ce se întâmplă acuma când li se spune actorilor „nu avem nevoie de voi”, indiferent dacă sunt talentați sau nu.
Revenind la rolul principal în locul Cocăi Andronescu…
Da, profesorul meu, Alexandru Finți care pusese spectacolul, m-a vrut acolo și țin minte cum alerga directorul tehnic să mă găsească prin București, fiindcă nu erau nici telefoane fixe pe atunci.
Am putut trăi fără telefoane…
Am putut, da, dar acum nu mai putem…
Ați avut senzația că aveți mai mult timp în trecut?
Cred că da. Aveam mai mult timp, sau, mai degrabă cred că timpul era mai generos cu noi. Timpul era altfel atunci, grija era altfel, lucrurile pe care le făceai nu erau pe fugă. Îmi aduc aminte că prima dată când am văzut clipurile muzicale (pe vremea aceea pe casete video), m-au obosit. Erau atâtea lucruri în același timp, și lumină, și culoare, și lume, și muzică și asta mi-a făcut foarte rău. M-am obișnuit, că ce să fac, dar era un început de diluviu, era ceva foarte rău.
Când cineva este îngenuncheat banului, atunci și sufletul lui uscat.
Cum vedeți lumea de acum față de cea de dinainte?
Să știi că eu m-aș fi simțit bine și dacă nu aș fi avut casă și dacă aș fi locuit la palatul regal, că mi-a dat Dumnezeu o capacitate de a mă simți bine peste tot și deci mă descurc și în lumea care a fost și în lumea asta care este azi. Dar, ca să răspund la întrebare, categoric că lumea aceea mi se părea mai frumoasă, pentru că atunci când ești tânăr vezi lumea altfel. Totul este în față, nimic în spate, ai o foame de tot. Colegele mele îmi povesteau că voiam să fiu peste tot. Da, când ești tânăr vrei să fii peste tot și până și marea ți se pare altfel! Am avut parte de lucruri bune în viața mea, dar să știi că lucrurile cu adevărat bune din viață încap toate pe o singură pagină.
Se spune că pentru succes trebuie să faci sacrificii. Ați făcut asta?
De la bun început am avut parte de glorie, lucru pe care mi l-am dorit foarte mult, eu am vrut dintotdeauna ofranda. Dar, de câte ori am plecat afară, m-am întors în țară, așa a fost structura mea. Eu nu mi-am dorit să rămân, la Cannes, deși am avut tratament de VIP și am stat în cele mai bune condiții, număram zilele până când aveam să mă întorc acasă…
Într-o zi m-am uitat în oglindă și am văzut că arătam de câți ani aveam.
Vârsta este doar o cifră în documente?
Nu. Eu am mai „furat” din timp, că am arătat mereu mai tânără decât îmi era vârsta. Puteam să joc și roluri de fete de 14 ani la 40, și am crezut că tot timpul va fi așa. Nu a fost. Într-o zi m-am uitat în oglindă și am văzut că arătam de câți ani aveam. E singurul complex cu adevărat dureros pe care l-am avut. Cu timpul însă, vârsta se adună în picioare, se adună în ochi, că așa a lăsat Dumnezeu… Eu am o mare șansă că mă simt cu tinerii extraordinar de bine, pentru că am avut multe lucruri bune în viață și mi s-a părut că așa trebuie să fie. Dar când ei vorbesc cu mine despre generațiile trecute și văd în ce fel le recepționează… ei chiar uită că vorbesc cu mine! Nu au neapărat ceva împotriva generației mai în vârstă, ci dezvoltă mai degrabă o gândire de fiară!
Cum adică?
Animalul în pădure își face loc aruncându-l pe altul din bârlog, nu-i așa? Așa sunt și ei.
Noi aveam mult de dăruit în vremea noastră, așa erau timpurile. Nu am crescut în cultul consumerismului, nu ne interesa materialul, nu ne gândeam la cât aveam de câștigat. Când cineva este îngenuncheat banului, atunci și sufletul lui uscat.
Drumul de la spectacol la public mai trece prin critici?
Da, trece, dar și acești critici sunt cam nefericiți că nu au avut de unde să învețe meserie. Când eram foarte tânără, exista Radu Popescu, un cronicar rău, avea venin în pix, dar cronicile lui le citeai ca pe o literatură best seller, că așa și erau, sau pe Valentin Silvestru care era atât de grijuliu și atent… Azi tinerii nu mai au de la cine învăța, că tocmai i-au rejectat pe toți, i-au disprețuit și acum nu au de unde să învețe. Și în actorie e la fel, eu spun că trebuie să existe cei mari și extraordinari, că și ei au rostul lor! Tinerii de azi vor să se rupă brutal, total, fără alegere, fără discernământ de tot ce s-a spus și s-a făcut înaintea lor.
Dvs sunteți percepută având un spirit foarte tânăr.
Dar mai sunt și alții, să știi…
Ați avut noroc cu prietenia cu Marius Manole?
Cu Marius Manole a fost așa: noi ne-am cunoscut pe când repetam cu Afrim un spectacol, și Manole spune că, atunci când el a intrat la repetiții, eu aș fi zis „uite-l și pe ăsta”, apropo de scandalul în care intrase la Sibiu…
Pe urmă am fost distribuiți în Romeo și Julieta la Târgoviște și făceam drumul până la Târgoviște și după spectacol veneam înapoi. Și așa ne-am cunoscut, ne-am împrietenit. Apoi venise un actor din Israel care făcea la Teatrul de Estradă un spectacol din Mihail Sebastian. Și m-am dus acolo cu studenții mei să văd spectacolul pus de acest actor despre holocaustul din România și am văzut că media de vârsta din sală era de 90 de ani! Și el m-a întrebat ce caut acolo și, după ce i-am spus, m-a întrebat de ce nu fac eu un spectacol după Sebastian, de exemplu despre Leny Caler, marea lui iubire.
Așa m-am apropiat de acest subiect și am lucrat cu fiica mea acest spectacol, Diana Mihailov, care este… este extraordinară, deși nu eu am crescut-o așa, că, deși m-am străduit să fiu o mamă bună, nu cred că am reușit, ea știe lucrurile într-un fel inspirat de Dumnezeu, nu are informațiile de la mine… Și acest text despre Leny Caler în care l-am invitat și Marius să intre, ne-a unit pe noi și, regizat de Diana, fiica mea, a ieșit foarte bine!
Ați avut și eșecuri în viață?
A, nenumărate…
Și? V-au dărâmat?
Pe mine nu m-a dărâmat nimic niciodată, deși am suferit uneori, dar niciodată acele lucruri de care am suferit nu m-au dărâmat. Țin minte că îl sunam pe George Constantin, și-i spuneam „nu mai pot, sunt la pământ”, și el îmi spunea, cu blândețea lui, cu bunătatea aceea uluitoare a lui - era nu numai un actor mare, ci și un exemplar uman incredibil - „tu nu ești niciodată la pământ”.
Ați iubit mult, v-ați pierdut capul de multe ori?
Nu… Nu cred că mi l-am pierdut, eu am rămas mereu într-un echilibru mental…
Cum vedeți viitorul?
Nu-l văd… Nu mă sperie, dar nici nu-l văd. E ca și cum sunt într-un studio de la radio unde înregistrez ceva și unul dintre pereți e „orb”, știu că e ceva dincolo de el, dar eu nu văd nimic.
Aflați mai multe pe cristinastanciulescu.ro
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.