În urmă cu opt ani, am făcut o schimbare radicală: am renunțat la cariera mea de 18 ani în corporație – o parte construită în România, o parte în Canada – ca să devin pastry vhef, deși aveam zero experiență.
Eram într-o perioadă în care mă simțeam apreciată în munca mea și nu îmi imaginam că voi face vreo schimbare majoră, dar, în același timp, mă luptam cu nevoia de a avea o provocare care să-mi ofere un nou sens. Aveam obiceiul să mă întreb unde voi fi și ce voi face peste 10 ani, să analizez posibilitățile, iar atunci când am făcut acest exercițiu, am fost surprinsă să văd cât de repede a venit și răspunsul, care cred că era deja în interiorul meu, iar eu doar l-am scos la suprafață. Îmi doream să fac ceva mai creativ, care să iasă chiar din mâinile mele, iar emoția pe care am simțit-o la un moment dat într-un magazin de cupcakes și bucuria oamenilor în jurul acestor deserturi m-au făcut să mă îndrăgostesc pe loc de ideea de a face cofetărie și de a împărți zâmbete în jurul meu.
Deși a fost o decizie care a presupus mult curaj, riscuri asumate și determinare, tranziția de la mediul corporate la antreprenoriat a fost un pas firesc, care m-a entuziasmat. M-am agățat de această nouă provocare ca de un vis și mi-am dorit să fac tot ce-mi stă în puteri ca să excelez în noul meu rol.
În 2014, am fondat propriul business, unde, împreună cu o echipă dedicată, am dezvoltat, până în prezent, sute de deserturi – de la cupcakes până la colecții de torturi premium și deserturi mai sănătoase (vegane, fără zahăr adăugat, fără alergeni).
Dar, în cei opt ani de a face business în industria cofetăriei, m-am lovit și de numeroase prejudecăți.
Pentru mine, nu era o profesie complet străină, ci mai degrabă o pasiune uitată și abandonată, după cum mi-am dat seama mai târziu. Am făcut cunoștință cu „emoția” prăjiturilor încă din copilărie, când îmi plăcea să pregătesc prăjituri pentru familie și cei dragi. Moștenesc acest dar de la mama mea, care este bucătăreasă și este cea care m-a inițiat în arta gătitului. Dar tot mama a fost prima care m-a îndrumat către o altă meserie decât a ei. De foarte puține ori am auzit-o simțindu-se mândră și respectată pentru munca ei și de prea multe ori mi-a povestit exact contrariul: că este o meserie „fără viitor”, uneori chiar „umilitoare”, și că singurul mod în care îmi pot câștiga respectul în societate este urmând principiul „Ai carte, ai parte”. A face ceea ce te pasionează cu adevărat, indiferent de alegere, nu părea o opțiune sau, cel puțin, nu era suficient.
După ce am devenit pastry chef, am înțeles mai bine de ce mama mea nu și-a dorit această profesie pentru mine. M-am lovit și eu de multe ori de aceeași atitudine despre care îmi povestise, ca și cum ar fi un bagaj pe care-l cărăm mai departe din generație în generație. Un bagaj care conține multe probleme perpetuate: salarii care nu echivalează efortul depus, ore suplimentare neacoperite, sentimentul, ca angajat, că ești rar – sau deloc – ascultat și respectat ca om. Și, mai presus de toate, o percepție generală îndoielnică a oamenilor pentru această meserie, lucru care m-a tulburat. Au fost – și încă sunt – contexte în care am văzut mirarea în privirea oamenilor atunci când mă întrebau „Meseria?”, iar eu le răspundeam „Cofetar”.
Abia când am ajuns la studii în Franța, am înțeles cu adevărat valoarea meseriei de cofetar, care, peste hotare, este ridicată la rang de artă și extrem de apreciată.
Am urmat cursurile Institutului Le Cordon Bleu din Paris, considerată astăzi cea mai mare rețea de școli culinare și de ospitalitate din lume. Școala are un istoric de peste 125 de ani de tradiție, practici și principii care sunt temeinic respectate – de la a te asigura că uniforma ta este perfect curată pe tot parcursul zilei la a avea o disciplină de fier și până la a învăța cum să îți gestionezi corect timpul de lucru. Este locul în care am învățat să creez rețete gândite cu multă responsabilitate, cu grijă și atenție față de consumator. Totul este atent pregătit în așa fel încât, ca absolvent, vei putea să lucrezi ca profesionist în industrie. Și, mai presus de toate, primești constant feedback individual de la cei mai buni Pastry Chefs, care te sprijină să te dezvolți atât profesional, cât și individual. Am fost impresionată de interacțiunea și comunicarea dintre instructorii Pastry Chefs și noi, studenții, totul bazându-se pe respect, deschidere, înțelegere și gândire orientată către soluții și mai puțin către a judeca și acuza oamenii.
Îi datorez enorm acestei școli, care a fost un pas important în cariera mea. M-a ajutat nu doar să înțeleg rigorile și seriozitatea dintr-un laborator, dar și să îmi dau seama că una dintre misiunile mele este să contribui la schimbarea unor mentalități defavorizante și mai puțin constructive, care ne țin pe loc.
Am înțeles că, pentru ca aceste lucruri să se schimbe, trebuie să punem cărțile pe față și să vorbim deschis despre problemele din industrie – căutând soluții pentru a le îmbunătăți. Am înțeles și că oamenii vor aprecia această meserie și vor fi mândri de ceea ce fac dacă sunt încurajați și vor avea alături de ei exemple de lideri la care să aspire. Și că Omul trebuie respectat indiferent de poziția de la locul de muncă.
În interviurile pe care le-am avut cu mai mulți cofetari de-a lungul timpului, am fost atentă la nevoile lor și la experiențele de muncă pe care mi le povesteau, la ce nu a funcționat și la ce a mers bine. Am putut să înțeleg mai bine de unde vine percepția negativă și cât de mult rău face perpetuarea ei, în lipsa unor schimbări de atitudine sau de experiențe care să le arate tuturor că se poate și altfel. Majoritatea își doreau lucruri de bun simț. Își doreau colegi care să aibă mai multă grijă la cum le vorbesc, să nu țipe la ei, să îi plătească în mod corect, să le respecte tunica și meseria. Foarte puțini se gândeau sau sperau că vreun angajator ar putea investi în dezvoltarea lor.
Din pantofii de antreprenor, am resimțit și efectele acestor metehne pe umerii cofetarilor. Poate pentru că n-au lucrat în medii care să-i încurajeze, foarte puțini sunt curioși de o tehnică modernă în cofetărie sau sunt interesați să inoveze. Cunosc și alți angajatori care își doresc să aibă în echipă oameni serioși, proactivi și motivați, care vor mai mult de la ei decât să știe să execute o rețetă perfect, dar multora le-a lipsit contextul în care să-și manifeste personalitatea, iar acest lucru trebuie să se schimbe. Recent, am avut un interviu programat, dar acea persoană nu s-a prezentat, nici nu a anunțat și nici nu a răspuns la telefon și m-am gândit că exemplul acesta mic este semnificativ pentru cât de mult avem de muncit chiar și pentru cele mai mărunte lucruri.
Astăzi mă întreb tot mai mult cum putem schimba modul în care este percepută meseria de cofetar. Ce mecanisme de lucru putem împrumuta din alte domenii care ar putea îmbunătăți calitatea muncii? Ce trebuie să învățăm noi, antreprenorii, din lecțiile trecutului pentru a contribui la o industrie mai bună? În ce investim?
Cum spune o vorbă celebră, it takes two to tango. Cred că și în meseria de cofetar este nevoie atât de implicarea angajatorilor, cât și de eforturi din partea angajaților pentru a contribui la o industrie mai armonioasă, de care să fim mândri.
Iată câteva direcții de la care putem porni.
Să investim mai mult în programe, cursuri și școli cu o imagine ofertantă pentru tineri, dornici să studieze arta cofetăriei. Suntem încă deficitari la acest capitol, dar se fac pași mici, prin sistemul de învățământ dual sau înființarea unor centre de inovație private dedicate celor care provin din medii defavorizate. De asemenea, un semnal de alarmă trebuie să fie și pentru antreprenori. Crearea unor hub-uri între antreprenori și specialiști calificați, care să dea tonul noilor tendințe în industrie și, în egală măsură, să ofere inspirație și plus-valoare dezvoltării profesionale celor ce vor să se perfecționeze în această meserie – ar putea reprezenta un salt important pentru HoReCa.
Mare parte din problemele pe care le-am menționat au soluții în educație, într-un sistem gândit de programe, de „școala altfel” sau programe opționale, în care noile generații pot învăța atât despre nutriție, dar și despre ce înseamnă meseria de cofetar, indiferent că sunt elevi la o școală privată sau într-un sat defavorizat. A cunoaște și a încuraja o pasiune este esențial pentru viitorul unui mare profesionist.
Să ne asumăm responsabilitatea, ca antreprenori, să creăm medii de lucru atente la nevoile angajaților. Să ne gândim la sisteme de învățare continue care să-i stimuleze pe tinerii cofetari să devină inovatori. Să le oferim spațiu pentru comunicare, feedback constructiv și suport atunci când au nevoie. Una dintre cele mai valoroase căi prin care putem ajuta oamenii din echipă să se dezvolte este să le identificăm calitățile și să îi motivăm.
Dacă în mediul corporate știam că totul face parte dintr-un career path bine stabilit, am înțeles că, într-un laborator, lucrurile stau diferit. Lucrăm într-un mediu mult mai dinamic, uneori în viteză, ceea ce poate să pună în plan secundar procesul de învățare. Astfel că ține de liderii de echipă să creeze aceste oportunități de creștere pentru oamenii lor, oportunități care, pe termen lung, pot contribui enorm la dezvoltarea lor.
Să creăm comunități de antreprenori care să colaboreze. În primii ani de antreprenoriat, am simțit că-mi lipsește o comunitate în breaslă, un networking între antreprenorii-cofetari, care împărtășesc din propriile experiențe și provocări. Unul dintre efectele neașteptate ale pandemiei a fost că aceste mici comunități au înflorit. Ca orice antreprenor bulversat de schimbările de peste noapte, aceste schimburi de impresii și discuții constructive m-au făcut să nu mă simt singură, să nu mai conteze nicio competiție între noi, ci doar încrederea că ne putem asocia pentru a găsi soluții. Pentru că, oricât de bune ar fi intențiile mele de a trage un semnal de alarmă pentru ca lucrurile să-și schimbe direcția, este nevoie de o întreagă comunitate pentru a schimba o industrie.
Să implementăm bune practici de lucru. În cazul meu, experiența formată în corporație se reflectă și în laborator: de la cum definim procesele operaționale până la mediul de lucru. Am preluat din discuțiile unu la unu în care le ascult nevoile, din evaluarea angajaților și din modul în care oferim feedback. Nu este singurul mod de a contribui la dezvoltarea oamenilor, dar a fost modul meu în care pot să îi sprijin să crească, să creadă mai mult în ei și, în final, să primească ceea ce cu toții ne dorim: admirație și respect.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Bunica mea materna, neam bulgaresc si macedonean, fiica de bacan in Galatiul interbelic (si un pic dupa) era o "facatoare de minuni" Preponderent dulciuri balcanice pe baza de foietaje, nuca, miere si fructe confiate in general. Apoi aluaturi cu maia , coapte si umplute cu aproape orice. Bezele, piscoturi, cornulete, fursecuri, saratele etc deja simt the flood ... Stia Mammam, supra nume atribuit din cauza lipsei de abilitati in vorbire (in copilarie) din partea celor 3 nepoti, facea ce trebuia pentru orice ocazie. Sau pentru ziua cea mai banala din an, sau pentru poftele copiilor sau nepotilor. Ii placea sa faca asta si stia foarte bine caracteristicile componentelor, ordinea in amestec si temperaturi, timp etc. Plus ca aspectul final era foarte delicat, fara "tonteriile" actuale ... cirese albastre si ciocolata de aur.
PS : prajiturile bunicii au fermecat-o pe iubita mea, si asta m-a ajutat sa o conving sa se marite cu mine. Sunt 40 de ani de atunci si amandoi ne amintim de Mammam si dulcurile facute de dansa.
Craciun Fericit, si sa auzim numai de bine.