Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

Adevărata independență nu începe cu o rachetă, ci cu o fabrică. Nu cu un discurs, ci cu o idee pusă în practică. Nu cu un vis, ci cu un șurub

Muncă în fabrică de metale

Foto: Profimedia

Când o țară începe să se strângă la loc, extremismul încep să scrâșnească. România face, în sfârșit, o fabrică de pulberi. Cu Rheinmetall. Cu o clauză simplă și curajoasă: implicarea furnizorilor locali. Adică nu doar o vitrină industrială cu logo străin, ci un pas real spre autonomie. Poate părea un detaliu birocratic, dar în lumea în care noi am tot cumpărat, închiriat și amânat, e o mică revoluție. Un pas care miroase a praf de lucru, nu doar a praf de arhivă.

Și, cum era de așteptat, n-a trecut mult până când vecinii de umbră s-au activat. Presa maghiară, mai exact Mandiner, o publicație care respiră la unison cu guvernul Orbán și cască spre Est , a găsit de cuviință să ne ironizeze:

„România se visează gigant militar, dar își începe independența cu șuruburi importate.”

Așa se naște ironia geopolitică de provincie: cu o sprânceană ridicată și un cablu de la Gazprom în priză. E ușor să râzi de un popor care se apucă din nou de construit, mai ales când tu îți iei oxigenul politic din Kremlin. Noi, măcar, ne-am apucat de șuruburi. Ei au rămas la învârtit povești.

România nu se visează gigant. România se trezește.

După decenii de pauză, am început să ne redescoperim reflexul de a produce, de a repara, de a face cu mâinile noastre. E un început imperfect, dar viu. Și, în sfârșit, ne aparține. Bineînțeles, cum se mișcă ceva în direcția bună, pornesc sirenele.

Extremiștii, de toate culorile și frustrările, încep să urle pe internet: unii că „ne militarizăm”, alții că „suntem vânduți Occidentului”, alții că „totul este teatru”. Toți au în comun același lucru: n-au produs niciodată nimic, dar știu perfect cum se distruge tot.

E amuzant, de fapt, cât de tare se sperie radicalii de ideea simplă că România poate funcționa. Ei trăiesc din haos și din complexul că tot ce e românesc trebuie să fie greșit. Când ceva merge, li se strică narațiunea. De-asta turbează: li se rupe scenariul din mâini. Adevărata independență nu începe cu o rachetă, ci cu o fabrică. Nu cu un discurs, ci cu o idee pusă în practică. Nu cu un vis, ci cu un șurub.

Mic, banal, dar al nostru. Și da , poate e doar un început. Dar e începutul corect.

Pentru că dintr-un șurub făcut aici poate crește, în timp, o coloană întreagă.

Nu de oțel.

De demnitate.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Nu avem legi care dau la retopit șuruburile oarbe.
    • Like 0
  • Mihai check icon
    Corect! Independența începe cu produse proprii, nu unele cumpărate sau produse de alții. Normal ca dacă lucrurile merg bine, lumea nu ar mai vota cu extremiști sau hoții de la P$D cu feudele lor de la stat.
    • Like 0


Îți recomandăm

Lucian Pahontu reactie / sursa foto: Inquam Photos

Reamintim că, săptămâna trecută, Recorder a publicat o investigație cu titlul „Biografia ascunsă a generalului Pahonțu: a făcut parte din trupele de represiune ale lui Ceaușescu și a participat la masacrul din 21 decembrie 1989”. De asemenea, la o zi distanță, Snoop a publicat un material cu titlul „Generalul Pahonțu, de neclintit. Cum a scăpat șeful SPP 18 ani fără o decizie CNSAS privind legăturile sale cu Securitatea”.

Citește mai mult

Politistul si batranica / sursa foto: captura Digi24

Nu am înțeles niciodată gestul. Nici azi nu îl înțeleg. Confiscarea are o logică birocratică - discutabilă, dar logică. Strivirea nu are nicio logică. Strivirea este un act de dominație. Este un mod de a spune: tu nu contezi. Este o lecție despre cine are dreptul să existe în spațiul public și cine nu.

Citește mai mult

Cinematograf Paris / sursa foto: Profimedia

În anii 1990, când am început să mă duc regulat la Paris, mai întâi în vacanţe lungi, apoi făcând naveta la lucru, constituiam frecvent subiect de mirare pentru oamenii locului, parizieni de mai multe generaţii, care nu mai cunoscuseră oameni veniţi din foste regimuri totalitare, ca mine.

Citește mai mult