Adevărata măreție nu se vede pe balconul bazilicii, ci în umilința celor care își spală frații pe picioare

Există în lume o fragilitate pe care doar cei cu adevărat puternici o pot arăta cu demnitate. Nu e vorba de vreuna a trupului, ci de acea vulnerabilitate adâncă, în care sufletul se frânge nu din slăbiciune, ci din dragoste. Din iubirea de oameni, din durerea pentru cei pierduți, din mila care nu judecă, ci mângâie.

Așa a fost cel care a purtat până ieri haina albă a pontificatului, cu o blândețe care a tulburat lumea. Un Papă care nu s-a temut să se arate mic, să îngenuncheze în fața durerii altora, să-și plece fruntea în rugăciune pentru cei uitați, pentru cei marginalizați, pentru cei despre care societatea a ales să nu vorbească. Nu s-a înălțat niciodată prin funcție, ci s-a coborât mereu spre cei căzuți. Cu pași rari, dar hotărâți, a străbătut drumurile suferinței umane, nu cu vorbe mari, ci cu gesturi simple și firești.

El a știut că milostenia nu e doar un act de caritate, ci un mod de a trăi. A privit în ochii celor zdrobiți de singurătate și nu i-a întrebat ce au făcut, ci ce îi doare. A cuprins mâinile tremurânde ale bătrânilor și le-a șoptit că nu sunt uitați. A ascultat cuvintele celor care nu mai aveau glas și le-a dat un loc în lume.

A vorbit despre slăbiciune ca despre o binecuvântare. A spus că cel de sus locuiește în rană, în lacrimă, în colțul tăcut al unei camere de spital, în brațele unei mame care își plânge copilul. A îndrăznit să spună că Biserica nu e o cetate, ci un spital de campanie. Că nu suntem aici să judecăm, ci să vindecăm.

Și-a purtat propria suferință cu o discreție plină de noblețe, fără să se plângă, fără să caute milă, dar împărtășind-o, prin tăcere, cu întreaga lume. Chipul lui, adesea obosit, nu trăda sfârșeală, ci o forță venită dintr-o altă lume, aceea a compasiunii sincere. A fost martor viu al unei Evanghelii trăite, nu doar predicate. Și în felul acesta, ne-a învățat că adevărata măreție nu se vede pe balconul bazilicii, ci în umilința celor care își spală frații pe picioare.

Poate că va veni o vreme când numele lui se va scrie cu aur pe vitralii. Dar mai prețios decât orice sanctificare oficială este semnul lăsat în inima celor care, o clipă măcar, s-au simțit văzuți, iubiți, acceptați.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp