De ce-l iubim pe acest om

Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos

Suntem peste 7,7 miliarde de locuitori ai Planetei Pământ. Dacă mâine s-ar pogorî deasupra noastră o civilizație extraterestră și ar trebui să ne alegem un singur ambasador care să meargă să le vorbească vizitatorilor intergalactici despre umanitate, pe cine am desemna să ne reprezinte?

Papa Francisc e pe lista scurtă. El le-ar putea vorbi despre Dumnezeu, la fel de bine ca despre literatură și poezie, muzică și chimie (doar e la bază tehnician chimist!), despre politică (cu P mare, căci „politica e forma cea mai înaltă a carității”) și despre ecologie. Dar nu pentru că e o enciclopedie, deopotrivă laică și religioasă, se califică Sfântul Părinte pentru acest rol. Papa Francisc e mai mult decât un papă; mai mult decât un șef al Bisericii, fie ea și catolică; mai mult decât un succesor pe Scaunul Sfântului Petru. Papa Francisc poate vorbi despre umanitate pentru că este, mai presus de toate, un om bun.

E suficient să te afli în prezența lui ca să-ți dai seama că toate argumentele insidioase care-ți spun că în spatele lui lucrează „o mașinărie de PR” sunt simple scorneli ale unor minți uscate. Un om nu poate mima firescul dacă nu-l trăiește. Un om nu poate juca modestia dacă nu e pătruns de umilință. Un om nu poate iubi oamenii dacă nu a cunoscut suferința.

Jorge Mario Bergoglio respiră cu un singur plămân (a fost la un pas de moarte la 21 de ani), dar Papa Francisc respiră cu toată ființa lui aerul calm al bunătății.

Omul bun este cel lângă care poți să taci și să plângi. Când a devenit Papă, Francisc le-a cerut zecilor de mii de oameni din Piața Sfântul Petru un moment de tăcere. Și oamenii au tăcut. Cu prietenii cei mai apropiați, pe care-i primește la casa Sfânta Marta (departe de somptuoasele apartamente pontificale, pe care le-a refuzat), Sfântul Părinte obișnuiește să tacă. O tăcere care comunică mai profund decât orice cuvânt. În timpul oficierii unei liturghii, s-a oprit în tăcere pentru că simțea nevoia să plângă. „Am simțit o legătură dincolo de cuvinte cu poporul și-atunci am tăcut”, avea să explice. Lângă acest om mare nimeni nu se simte mic.

„Am simțit așa, o bucurie în inimă”, încerca să-și explice sentimentele o fetiță în momentul în care papamobilul a trecut prin dreptul nostru, în fața Catedralei Sfântul Iosif din București. O ceată de copii ne invadase studioul mobil de unde transmiteam pentru Digi24, ca să vadă mai bine și ca să se ferească de ploaia care ne amenința de ore bune. Mi-am amintit că l-am iubit pe acest papă când l-am auzit vorbind despre copii. „Copiii sunt fereastra prin care noi vedem viitorul” a spus odată și ieri am văzut, la București, viitorul unei Românii mult mai frumoase decât credem. Am văzut cum arată o Românie unită prin credința ei într-un destin european. Oameni pașnici, luminoși, plini de bucurie, catolici și ortodocși deopotrivă, ieșiseră pe străzi la această mare sărbătoare a spiritului occidental. Ieri mama Europa ni s-a întors din nou acasă. Mi-am adus imediat aminte de oamenii din Sibiu, de cât de mult mi-a plăcut felul în care au arătat zilele summitului european în acest oraș cosmopolit. Bucureștiul nostru a arătat ieri la fel.

Papa Francisc ne-a arătat cum suntem de fapt, chiar dacă noi ne încăpățânăm să nu credem. Bucuria și generozitatea cu care România, țară majoritar ortodoxă, l-a primit pe șeful Bisericii catolice spune ceva despre spiritul tolerant și blând al acestui popor (în Bulgaria, ziariștii remarcaseră că Papa a fost primit cu răceală și anticipau că asta s-ar putea întâmpla și în România). Deschiderea cu care Patriarhul Daniel l-a întâmpinat pe Sfântul Părinte, frumusețea celor doi „Tatăl nostru” și momentul de reală și sinceră bucurie din cântările bisericești ortodoxe și catolice din Catedrala Națională - toate astea pot clădi o punte solidă pe care BOR să pășească definitiv și cu încredere către Vest. Pentru că poporul, turma e deja acolo.

Dacă Papa Ioan Paul al II-lea vestea, acum 20 de ani, unei țări buimace după anii comunismului, lumina Occidentului, azi Papa Francisc vine acasă, în România europeană. Românii s-au schimbat mult în 20 de ani. Poate, ocupați să trăim, nu ne dăm seama prea bine unde am ajuns. Ca dovadă, populiștii, izolaționiștii, suveraniștii, fariseii și exaltații nu prea mai au succes în această țară care a început să respire aerul blând al Occidentului.