Adevărul incomod despre frigiderele noastre: cantitatea de mâncare irosită anual în țările industrializate este aproape egală cu cea produsă în Africa sub-sahariană

Foto: Getty Images

Când vorbim despre mediu, tonul este de obicei fatalist, dacă nu cinic. Se mai poate face ceva? Este prea târziu? Sunt oamenii, corporațiile, oamenii politici pregătiți să facă ceva să salveze planeta sau suntem în fază paliativă, ne pregătim să murim împreună cu ea în cel mai puțin dureros mod cu putință?

Ecologismul, mai ales atunci când este acaparat de diverse campanii de marketing, este perceput ca un fason elitist. Produsele eco, reciclate și reciclabile sunt mai scumpe și accesibile cel mai adesea unei clase de mijloc foarte puțin dispusă să-și sacrifice bunăstarea pentru eforturi mai substanțiale: să renunțe la mașinile personale, la călătorii cu avionul sau la apa plată îmbuteliată. În România, nici nu există infrastructura care să încurajeze astfel de demersuri: piste pentru biciclete, transport public integrat, apă potabilă de bună calitate. 

Provocarea principală, nu doar pentru România, ci în general, este să protejăm mediul înconjurător fără să-i alienam pe cei care trăiesc în sărăcie. Motivând că Vestul și-a văzut sacii în căruță și acum face pe lupul ecologist, țările în curs de dezvoltare sunt reticente la ecologism. Și asta pentru că politicile care vizează protecția mediului pot încetini creșterea economică și, pe cale de consecință, agrava problemele sociale. În același timp, trebuie să ne asigurăm că îmbunătățirea condițiilor de viață ale celor deprivați nu se face cu prețul distrugerii mediului. De altfel, există o strânsă interdependență între vulnerabilitatea socială și cea de mediu. Efectele nocive asupra mediului pot agrava problemele sociale, iar sărăcia, lipsa infrastructurii ecologice (canalizare, colectare de deșeuri), exploatarea necontrolată a resurselor naturale periclitează planeta. Politicile de protecție a mediului trebuie, așadar, bine gândite și sincronizate cu politicile economice. Este posibil, oare, să concepem politici care să vizeze atât eradicarea sărăciei, cât și sustenabilitate ecologică? Este sustenabilitatea posibilă? 

Răspunsul economistei Kate Raworth este afirmativ, bazându-se pe un model economic sustenabil – „doughnut economics” (economie-gogoașă), deja foarte cunoscut în Vest și de curând adoptat de municipalitățile orașelor Amsterdam și Bruxelles în planurile lor de regenerare postpandemică. Spre deosebire de teoriile și modelele economice anterioare, Raworth încadrează activitatea economică între limite etice clare: pe de o parte satisfacerea nevoilor de bază ale tuturor oamenilor, iar pe de altă parte, folosirea judicioasă a resurselor naturale. Spațiul acesta, „sigur și echitabil pentru omenire”, este imaginat metaforic ca o gogoașă – de unde și numele de economie-gogoașă (doughnut economics). Interiorul gogoșii este fundația socială, asigurarea de hrană, locuințe, servicii medicale, reprezentare politică etc pentru umanitate, în limitele unui plafon ecologic care protejează planeta (climă stabilă, stratul protector de ozon, soluri fertile, biodiversitate etc). În interiorul și exteriorul gogoșii sunt doua zone roșii. Gaura din interiorul gogoșii, ca în celebra glumă, este o zonă a crizei umanitare reprezentate de populațiile care trăiesc în sărăcie, consecință a inechității sistemului economic actual. Zona roșie din exteriorul gogoșii, cea de dincolo de plafonul ecologic, este reprezentată în diagramă de consecințele dezastroase pe care modelul de dezvoltare economică actual le are asupra mediului înconjurător, printre care: încălzirea globală, periclitarea biodiversității, defrișările, supraîncărcarea cu azot și fosfor folosite ca îngrășăminte în agricultura intensivă etc. 

Salutând apariția cărții lui Raworth într-un articol din The Guardian, George Montbiot, celebrul ecologist și activist britanic de stânga, face critica economiei tradiționale. Aceasta, scrie el, operează într-un vacuum ecologic și social pentru ca nu ia în considerare dezechilibrele de putere, avuția comună sau natura, așa cum nu ține cont de munca neplătită a celor, femei, în speță, care au grija de ceilalți (copii, bătrâni, bolnavi, bărbați). Modelul economic neoclasic, pe care Raworth îl pune în chestiune, nu are nicio legătură cu realitatea, conchide el.

Economia clasică, arată Raworth, este obsedată de creștere economică, în ciuda faptului că aceasta nu măsoară bunăstarea unei societăți sau felul în care este distribuită. Scopul principal al economiei ar trebui să fie satisfacerea nevoilor tuturor în limitele resurselor planetei, iar nu creșterea economică fără noimă. Nu avem nevoie de economii care să crească indiferent dacă ne aduc bunăstare sau nu, ci de economii care să creeze bunăstare indiferent dacă sunt în creștere sau nu.

Deși ar putea să pară că teoriile lui Raworth se hrănesc dintr-un idealism bine intenționat, dar lipsit de fundament, lucrurile nu stau deloc așa. În spatele cărții ei sunt mulți ani de studiu și de experiență pe teren. Kate Raworth este acum cercetător al Institutului Schimbărilor de Mediu (Environmental Change Institute) al Universității Oxford, iar înainte să-si înceapă cariera academică, cercetătoarea a promovat dezvoltarea micilor antreprize în Zanzibar, a contribuit la redactarea Raportului pentru Dezvoltare Umană al Națiunilor Unite și a fost cercetător senior la Oxfam, celebrul ONG britanic care se ocupă de eradicarea sărăciei globale. Cartea lui Raworth, Doughnut Economics. Seven Ways to Think Like a 21st-Century Economist (Economia Gogoașă: șapte feluri de a gândi ca un economist din secolul 21), are la bază un raport pe care aceasta l-a scris pentru Oxfam, intitulat „A Safe and Just Space for Humanity? Can we live within the doughnut?”(Un spațiu sigur si echitabil pentru umanitate? Putem trai în gogoașă?).

Chiar așa, este oare posibil să trăim în limitele gogoșii? Cumva ne-a fost inoculată ideea că nedreptatea și distrugerea fac parte din natura omenirii și am capitulat defetismului. Cu toate acestea, obstacolele țin de absența empatiei și a voinței politice, mai degrabă decât de insurmontabilitatea lor. Contrar așteptărilor, cifrele compilate de Raworth (valabile in 2012, când a fost scris raportul) sunt uluitor de mici:

• este nevoie de doar 1% din producția globală de alimente pentru a-i hrăni pe cei 13% din populația lumii care suferă de foame.
• energia electrică necesară celor 19% din populația lumii care locuiesc în gospodării neelectrificate ar genera o creștere de doar 1% a emisiilor de carbon.
• pentru a-i scoate din sărăcie pe cei 21 % din populația mondială care trăiesc cu doar 1.25 dolari pe zi, avem nevoie de doar 0.2 % din venitul global.
• 50% din emisiile de carbon globale sunt generate de doar 11% din oameni.
• 57% din veniturile globale sunt deținute de 10% din populație.
• 33% din bugetul sustenabil de azot al lumii este folosit pentru producția de carne pentru populația din UE, adică de doar 7% din populația mondială.
• cantitatea de mâncare irosită anual în țările industrializate este aproape egală cu cea produsă în Africa Sub-sahariană (222m tone vs 230m tone).

De fapt, așa cum arată Haworth, mediul înconjurător este periclitat în cea mai mare măsură de consumul în exces al celor mai prosperi 10% din populația lumii. Deci cui i-e frica de sustenabilitate?

Articol publicat inițial pe site-ul autoarei, https://minimamoralia.blog. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp