De multă vreme încoace deja, între adevăr și sens e un lung și dureros divorț.
Știința modernă și-a făcut din descoperirea adevărului obiectiv o vocație. Istoria științei moderne este o colecție impresionantă de adevăruri, care, odată descoperite, iau calea tehnologiei și devin motor al dezvoltării sociale.
Dar adevărul științei nu poate răspunde la o serie de întrebări: „ce sens au toate acestea?”; „Ce sens are viața mea?”; „De ce uneori totul își pierde sensul și devine de netrăit?” și așa mai departe.
Iar pentru a căpăta un răspuns la asemenea întrebări, oamenii inventează orice fel de scenarii, deoarece pentru oamenii care suntem, făpturi muritoare și mărginite în puterile noastre, ființe de bucurii și suferințe, sensul este mai important decât adevărul. Preferăm cel mai adesea un sens mincinos unui adevăr lipsit de rosturi.
Să luăm un exemplu din zilele noastre. O mini-vedetă de mini-muzică, dar care se bucură de un anumit succes în rândul oamenilor, scrie aceste rânduri după cutremurul din Turcia și Siria:
„Am deschis TikTok-ul și aceste imagini mi-au făcut seara tristă! Poate în al 12-lea ceas ne dăm seama că Dumnezeu ne așteaptă să ne întoarcem către El. El a fost, este și va fi scăparea noastră! Toate aceste dezastre ce se petrec…nu le mai găsiți în explicația aia cu ”plăcile tectonice.” Este pur și simplu Semn din Cer! Noi l-am uitat pe Dumnezeu…pentru că știința este acum…Dumnezeul multora…din păcate. Dar uite că nimic nu stă în fața puterii Lui!”
Intenția mea nu este să ironizez acest discurs, ci să ilustrez cu el tocmai ceea ce spuneam: dacă știința funcționează cu combustibilul căutării adevărului, viața noastră nu se mulțumește cu asta; „plăcile tectonice” nu dau sens vieții, doar „Dumnezeu” poate să o facă. Distinsa domnișoară care scrie asta face (evident fără să știe) o afirmația cu mare rezonanță filosofică: într-o lume în care „știința este acum Dumnezeul multora”, lucrurile din jurul nostru își pierd rostul, noi înșine părem a duce o viață fără sens, iar moarte ni se pare absurdă. „Plăcile tectonice” au confiscat morții posibilitatea sensului. Doar „Dumnezeu” poate să i-o redea.
Drama cea mare este că acest gen de discurs (nici măcar conspiraționist, ci făcând dovada unei drăgălașe, dar toxice ignoranțe) este deopotrivă contradictoriu în sine și teribil de molipsitor.
Este contradictoriu pentru că autoarea „a deschis TikTok-ul”, gest care face parte din familia „plăcilor tectonice”. Nu e mai mult sens in TikTok decât în plăcile tectonice, amândouă fiind produse ale gândirii științifice, nicidecum ale mitologiei sau credinței. Discursul anti-știință prinde azi de minune în spațiul în care știința a evoluat cel mai mult, spațiul digital. Dar această incoerență și această ignoranță nu deranjează pe niciunul dintre cei necultivați care exploatează puterile științei pentru a vorbi împotriva ei.
Și este molipsitor, pentru că mintea celor mai mulți dintre noi este leneșă și permeabilă la astfel de simplificări: știință versus Dumnezeu. Și nici măcar simplificarea nu e o problemă, ci cum se produce ea: dragii mei, pare a ne spune autoarea, urmărită pentru cântecele sale de peste 4 milioane de fani pe Youtube, nu e nevoie să mai citiți, să mai învățați, pentru că vedeți unde ne duce știința, la dezastre. E de ajuns să urmăriți „Semnele din Cer”, căci numai cei care sunt capabili să le vadă vor avea acces la înțelesul a tot ce se întâmplă. Iar pentru semnele din cer nu e nevoie de știință de carte, e de ajuns să fii vedetă pe TikTok.
Suntem astăzi aici: dacă adevărul științei e non-sens și „dezastru”, ignorarea științei e dătătoare de sens. Altfel spus, ignoranța voluntară devine un program de viață, în vreme ce școala, învățătura, știința ne conduc cu mare viteză spre zidul absurdului și neînțelesului. Asta cu condiția ca îndepărtarea de știință, de educație și de cunoaștere și apropierea de „Dumnezeu”, adică de succesul financiar și de statutul de vedetă, să se facă, desigur, folosind toate avantajele lor: tehnică performantă de înregistrare, autoturisme de ultimă generație, cele mai noi produse cosmetice, aparatură digitală și rețele sociale. Căci nu ne-o putem imagina totuși pe distinsa profetă renunțând la tot ce-i oferă știința și tehnica pentru a se retrage să citească Semnele din Cer într-o colibă modestă din superba localitate din care și-a luat numele de scenă: Sălciua.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
În cazul de faţă nu vorbim de un Dumnezeu-care-dă-sens, ci mai mult de un Dumnezeu-care-te-păzeşte-de-necazuri, adică un reflex al instinctului de conservare. Lumea actuală e prea grăbită pentru sens. Mai ales atunci atunci când nu ai cu ce plăti factura şi coşul zilnic, căutarea sensului devine... lipsită de sens!
În ceea ce privește separarea concepțiilor oamenilor despre Dumnezeu în două categorii foarte distincte, așa cum le-ați prezentat, cu asta nu sunt de acord.
1) În primul rând fiindcă cele două nu sunt așa de diferite cum par. Dacă Dumnezeu și rânduielile sale - așa cum sunt prezentate în Biblie și atât cât putem înțelege fiecare din ele - ne dau fiecăruia un sens în viață, atunci ne simțim de asemenea și păziți de necazuri. Iar dacă în concepția noastră nu am fost totuși păziți de necazuri uneori, atunci înseamnă că așa A TREBUIT să fie, din motive superioare, pe care le putem înțelege sau nu. Iar uneori românul spune, în final, ”tot răul spre bine”.
2) NU e corectă impresia Dvs că rosturile lumii (din perspectivă proprie, cum am mai zis) le găsesc doar cei care cugetă adânc (marii intelectuali, filosofii, sau măcar cei cu școală cât de cât). Chiar și cei mai puțin școliți oameni, sau slab informați, sau cu inteligență mediocră își găsesc, cumva, de-a lungul vieții, propriile lor sensuri ale lumii și vieții. Oricât de ”subțiri”, de incomplete. Faptul că ei nu sunt în stare să coaguleze explicit aceste lucruri și să le explice doct altora, nu înseamnă că trăiesc ca animalele, fără conștiință de sine și sensuri ale vieții. Dar mai mult le simt implicit, decât pot să le sistematizeze conștient.
3) Ritmul stresant al vieții moderne și sărăcia, grija zilei de mâine, deși pot influența mult viața spirituală a oamenilor și căutarea chiar și implicită a sensurilor, totuși nu anulează nicidecum aceste tendințe profunde și stringente ale oamenilor. Acest lucru nu se întâmplă nici acum, așa cum nu s-a întâmplat niciodată de-a lungul istoriei, în ciuda războaielor, molimelor, sărăciei extreme etc, lucruri de care omenirea nu a fost niciodată ferită.
Personal nu resping nicio convingere. Am prieteni atei sau prieteni de diferite religii și învăț mult din toate situațiile.
Nu toți oamenii de știință sunt atei, după cum nu toți oamenii de știință au o religie. Și e foarte bine. Diversitatea e bună, mai bună ca uniformitatea. Viața în comunism m-au făcut să apreciez muzica, nu cadența, armonia, nu conformismul, dansul, nu marșul.
Teoretic, diversitatea e bună. Și practic este, dar pâna la un punct. Dacă diferențele între opinii și tendințe sunt relativ mici, atunci totul e OK. Dar dacă apar diferențe uriașe și antagonice între concepții, atunci societatea devine divizată și nu mai avem nicio ”armonie... muzică... dans” așa cum foarte frumos ați scris, ci vom avea disonanță, vrajbă, haos. ”Cadența... marșul... conformismul” înseamnă identitate gri și cred că imensa majoritate dintre noi nu mai vrea asta. Ar fi frumos să fie deci ”armonie, muzică, dans”. Asta ar fi societatea ideală, dar ce avem acum e acel haos moral și factual de care ziceam. Suntem într-o criză morală cum nu cred că am mai fost vreodată. Și asta nu fiindcă unii semeni se consideră discriminați (cum ar fi LGBT-ii, sau persoanele de culoare, sau femeile sau.... etc), asta e o falsă problemă, ci dimpotrivă, fiindcă societatea actuală are tendința de a se depărta de dimensiunea spirituală, de reperul moralității, care este Dumnezeu. O să ziceți că sunt retrograd, dar dacă a fi un om al progresului înseamnă de fapt să nu mai am repere morale autentice, atunci prefer să fiu numit retrograd.
Ceea ce se încearcă astăzi este înlocuirea moralei-reper autentice, de factură divină, cu o morală ad-hoc - eu o numesc ”morala vecinilor”. Vecini cu locuința, vecini într-un mijloc de transport etc. În cazul vecinilor ideea e că nu trebuie să ne intereseze absolut deloc ce face fiecare dacă nu încalcă nicio lege și nici libertatea celuilalt. Altceva nu are nicio relevanță. Dacă într-o astfel de morală nu interesează pe nimeni ce face ”vecinul” lui, de exemplu, cu viața lui sexuală, pe un creștin îl interesează. Fiindcă ideea pentru creștin nu este numai să nu fie el și societatea afectați direct și atât, ci să nu fie nici încălcate preceptele morale de referință. Deci problema în societatea actuală este tendința de a înlocui o morală absolută, de tip reper, cu una relativă, conjuncturală, de dragul acceptării unei diversități duse la extrem, în care se relativizează binele și răul. Până la urmă a da o altă definiție binelui și răului, cel puțin în unele aspecte. Greu să se găsească o cale de mijloc atâta timp cât sunt 2 categorii care se consideră una pe alta ca fiind în eroare și de partea răului. Nimeni nu poate accepta să trăiască în armonie cu răul și nici nu vede vreo cale de mijloc. Eu personal, după cum vedeți, sunt de partea moralei-reper de factură divină și accept diversitatea doar până la limita încălcării acestei morale.
Autorul vrea să se folosească de postarea ei pentru a recurge la binecunoscuta antiteză știință-religie. Să ridice în slăvi știința și să desconsidere religia.
Părerea mea e că așezarea ÎN OPOZIȚIE a acestor două reprezentări ale gândirii și simțirii omenești (știința, respectiv religia) e o falsă problemă și o emanație a minților limitate. Parcă însuși papa Francisc spunea ceva de genul: Dumnezeu a creat lumea, iar rolul științei este să descopere CUM a făcut-o. Este fix și părerea mea. Asta nu înseamnă că se va putea și afla acest lucru prin metode strict științifice, dar e datoria științei să încerce. Știința este rațiune pură, rece, ea caută adevăruri obiective, dar nu ne relevă SENSURILE ascunse ale lumii și universului. Aici sunt de acord cu autorul articolului. Dar pe autor ar trebui să-l chinuie și aflarea acestor sensuri. Ele nu sunt ceva obiectiv, adică sensurile nu sunt ceva de aflat, ci ceva de CREDITAT. Sunt în legătură cu simțirea proprie, nu cu rațiunea și deci sunt apanajul religiei.
Prin urmare, atât știința cât și religia își au rolul lor bine definit și BENEFIC în viața oamenilor. Dar domnișoara cu postarea spune un mare adevăr: în ultima vreme știința vrea să devină singura metodă de cunoaștere, negând rolul religiei și adevărurile ei, ceea ce nu mai e în regulă. Vorba” știința este acum…Dumnezeul multora” este din păcate un trist adevăr. Multe minți mărunte (dar care se cred strălucite) cred că dacă gândim doar obiectiv ”vom putea muta munții din loc”. Când de fapt doar credința poate asta. Sunt multe de spus și nu pot acum să mă lungesc la nesfârșit, dar zic doar atât: hai să nu negăm nici știința, nici religia. Nu numai că nu sunt incompatibile, dar oameniii au strictă nevoie de amândouă și amândouă sunt, în felul lor bune pentru viața și devenirea omului.
Vorbim de niste mantre ale comunistilor, preluate postdecembrist. Acei comunisti care au daramat manastirea Vacaresti, care scriau in anii ‘50 in carti Dumnezeu cu d mic, care inlocuisera cronologia “i.Hr” cu i.e.n - inaintea erei noastre, care il redenumisera pe Mos Craciun-Mos Gerila. Se revine la asta, dovada ca prigoana crestinismului este eterna. De la Nero si Diocletian incoace, sub diferite forme. Si Vestul inlocuieste B.C (before Christ) cu b.c.e (before commun era) si ne spune ca in felicitari trebuie sa uram “happy holidays”, nu “Merry Christmas”.