Foto: Profimedia
Aș vrea să spun câteva lucruri despre doctorate, care să fie clare pentru cei care nu sunt familiarizați neapărat cu acest domeniu.
Scrierea unei teze de doctorat este cel mai important efort în materie de timp și de creativitate din partea unui cercetător. Ca să începi să scrii o teză, ai nevoie de cel puțin un an sau doi în care doar să citești, doar să mergi în biblioteci, să faci notițe, să structurezi idei, să compui o schemă a viitoarei teze. Un text de minimum 150 de pagini are nevoie de luni întregi de pregătire doar a planului de lucru, care nu poate fi elaborat în gol, fără lecturi masive prealabile. Un doctorand trebuie să petreacă foarte multe ore zilnic în bibliotecă, ore legate, adică să stea acolo 4 ore, 6 ore, 10 ore dacă e nevoie, să nu fie întrerupt de nimeni și de nimic până simte că nu mai poate. Efortul psihic de pregătire a doctoratului este uriaș și de aceea unii dintre doctoranzi ies complet epuizați la încheierea tezei.
Să spunem că ai reușit să citești cât de cât și că ai reușit să încropești un plan al tezei după primul an. Urmează scrierea ei, care este cu adevărat cel mai mare efort intelectual. Pentru a începe să scrii, trebuie să ai abilități informatice, trebuie să ai sute sau mii de fișe, de citate, de notițe pregătite, ordonate, pe care să le poți lega între ele astfel încât ele să devină coerente și în același timp să reprezinte ceva nou față de ceea ce au spus alți autori. Un doctorand cu abilități editoriale medii nu poate scrie mai mult de 2-3 pagini pe zi. (Personal, am 30 de ani de când scriu texte, am scris o teză de aproape 500 de pagini și mi-am realizat de curând teza de abilitare. Am scris 110 pagini în 5 luni, după cel puțin alte 6 luni de pregătire a planului de lucru). Nu poți scrie în fiecare zi cu aceeași regularitate. Sunt week-end-uri, sunt deplasări, sunt obligații profesionale, sunt zile moarte. Prin urmare, la 150 de pagini finale, cu o medie de 3 pagini pe zi, ai avea nevoie de circa 50 de zile de scris, repartizate aleatoriu pe durata a doi ani. Însă în aceste 50 de zile trebuie să petreci măcar câteva ore departe de restul lumii, în fața tastaturii și ecranului, în care să faci doar asta, să scrii și să uiți de tot ce e în jur.
E puțin probabil, spre imposibil, ca ei să fi petrecut luni de zile în biblioteci, în condițiile în care în același timp au ocupat numeroase alte funcții simultan.
Mai pe scurt: absolut toate doctoratele oamenilor politici sunt acte de impostură, pentru că asupra lor planează o triplă suspiciune rezonabilă:
1) E puțin probabil, spre imposibil, ca ei să fi petrecut luni de zile în biblioteci, în condițiile în care în același timp au ocupat numeroase alte funcții simultan.
2) Abilitățile lor de vorbire publică sunt practic nule, ceea ce ne îndreptățește să credem că și competențele lor informatice sunt la fel. Cineva care nu știe să tasteze cu ușurință va avea nevoie de multe ore pentru a scrie o pagină. Prin urmare, e foarte plauzibil ca textele lor să fi fost scrise de altcineva. Și nu, nu de secretare care au transcris notițe de pe foi scrise de mână, ci de „ghostwriters”, de scriitori fantomă a căror misiune sau obligație este exact asta, de a compila o teză de doctorat copiind din cărțile indicate în general de conducătorul de doctorat.
3) Acolo unde aceste compilații nu sunt plagiate încă dovedite ele sunt texte de o valoare științifică zero, simplă maculatură care nu folosește nimănui niciodată. Prin urmare, titlul de doctor e acordat pe nimic și e complet devalorizat.
Care e concluzia ce se impune de aici? Că atunci când un om politic sau un demnitar „scrie un doctorat”, putem presupune întemeiat că în spatele lui și în jurul lui se găsește o întreagă rețea de binevoitori care îl vor ajuta să treacă ușor prin toate etapele tezei: de la proiectul „sugerat” de conducătorul de doctorat, trecând prin îngăduința Școlii doctorale care acceptă asemenea doctoranzi, apoi prin filtrul inexistent al unei comisii care evaluează proiectul, dar și prin etapele intermediare de examinare și evaluare a doctorandului, până la presusținerea tezei în Școala doctorală și susținerea ei publică – plus alte formalități și etape ce trebuie cu necesitate parcurse, toate aceste dovedesc, în cele din urmă, că un doctorat plagiat sau un doctorat politic se poate realiza numai și numai cu o largă complicitate a zeci de persoane cu responsabilități științifice și instituționale care intervin pe traseul pregătirii tezei.
Un plagiator nu e niciodată singur, iar sancționarea lipsei de integritate academică a tuturor celor vinovați pentru o fraudă de acest gen ar deveni, așa cum bine spunea chiar un fost ministru suspectat de fraudă academică, o problemă de securitate națională
Acesta e și motivul pentru care e atât de dificilă denunțarea unui plagiat și retragerea unui titlu de doctor. Un plagiator nu e niciodată singur, iar sancționarea lipsei de integritate academică a tuturor celor vinovați pentru o fraudă de acest gen ar deveni, așa cum bine spunea chiar un fost ministru suspectat de fraudă academică, o problemă de securitate națională, pentru că ar destabiliza numeroase instituții din țară (gândiți-vă că pentru un singur doctorand e nevoie de o comisie formată din specialiști din cel puțin trei universități, plus comisiile naționale din minister etc.).
Nu poate să existe prezumție de nevinovăție sau de teză bună în asemenea cazuri. Ci doar o prezumție de plagiat și de mediocritate care, eventual, trebuie înlăturată pe cale științifică și nu politică sau juridică. Mutarea confruntărilor despre plagiat în justiția docilă din România dovedește tocmai acest lucru: științific aceste teze de doctorat sunt nule, iar politic sunt așii din mânecă prin care pot fi șantajați ulterior cei care acceptă o asemenea vulnerabilitate.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
N-ați fi de acord că și bieții realiști au nevoie (drept hrană!) de frumusețile iscate (nu doar din noroi) de confrații umaniști ? Momentan mă gândesc la un celebru umanist care (aud că) le-ar fi finisat limba fraților italieni (și ce-a ieșit!), dacă nu chiar și la sărbătoritul acestor zile, discutând din greu cu alți confrați celebri despre cum ar trebui să sune limba română ...
Poate umaniștii au o viață mai grea: coșmarul că vine cineva care primește un doctorat afirmând (în parte ori mai mult decât atât) contrariul multor afirmații care au generat deja un doctorat ...
Bietul Newton, de-ar fi avut doctorat, n-ar fi avut a se teme că oricând poate apărea Einstein (etc.) care să-l contrazică ...
Nu zic bine ?
Să nu vă închipuiți însă că în cazul doctoratelor din domeniul științelor reale nu există șarlatanie! Ea însă nu este de tipul plagiatelor ci de tipul cumpărării cu banul jos a tezelor de doctorat (sau cu acordarea unor contracte de cercetare cu valori umflate celui/celor care știu cu ce se... mănâncă cercetarea experimentală, dacă pretendentul la titlul de `„doctor”este vreun mare boss PUS în fruntea unei firme de stat, că n-o da de la el; exemplu: Constantin Roibu, demolatorul „Oltchim”-ului pe care l-a furat „la blană” pe-o mână cu acoliți, politicieni și ziariști, un individ care n-a făcut cercetare nici măcar un minut în viața lui, n-a elaborat și n-a publicat niciodată o lucrare științifică sau un brevet de invenție, dar este moț în frunte pe multe dar și, desigur - „doctor” în pesticide!).
PS: În activitate fiind (cercetare chimică aplicativă) taxam orice derapaj al politrucilor invitați la ședințele de partid, beștelindu-i fără menajamente cu argumente tehnice și științifice solide când încercau să-și bage nasul unde nu le fierbe oala, adică atunici când ei, proști bâtă fiind, înecercau să ne dea nouă sfaturi CUM să facem noi cercetare aplicativă, când treaba lor era doar să ne transmită CE vor să facem, nu și CUM, ceea ce era exclusiv treaba noastră! Cunoscut ca un recalcitrant când venea vorba de incompetență profesională (ajunsesem ca înaintea fiecărei ședințe de partid să fiu întrebat dacă voi lua cuvântul, iar răspunsul meu a fost întotdeauna: „Depinde de ce prostii va scoate pe gură politrucucul pe care l-ați invitat!”), i-am uimit pe colegi când am acceptat fără nicio obiecție (i-am lecuit de ex. să mă mai pună să fac informări politice prezentându-le timp de mai mult de o oră TOATE evenimentele politice interne și internaționale care avuseseră loc cu o lună în urmă, un fel de „revistă a presei” în care n-am omis absolut nimic, cei mai în vârstă știu ce însemna să prezinți așa ceva în cadrul unei ședințe de partid - să bați câmpii pe marginea a ceea ce spusese tovarășul sau tovarășa, ridicându-i, desigur în slăvi!) să prezint în cadrul unei ședințe de partid cu participarea unor mahări de la județ o recenzie la lucrarea ”lu' tanti Leana” - „Polimerizarea stereospecifică a izoprenului”; i-am lămurit spunându-le că lucrarea era (și, o să vă mirați - este încă!) una foarte valoroasă! De ce? Fiindcă N-A FOST ELABORATĂ DE ELENA CEAUȘESCU, evident!
N-am mai fost suspectat că aș fi umanist, ... de prin mileniul doi, clasa a 12-a, pe vremea „vechiului regim”. Atunci, în plină teroare „comunistă” (cum am mai zis), umilit în fața clasei de un 10 la română vizibil din mișcarea mâinii, m-am ridicat (fără permisiune - prima dată în carieră, dacă nu și ultima) și am spus că nu-l merit.
Profesoara a izbucnit ... sec: ”Eu decid!”, punând punct unei situații primejdioase. M-am așezat la loc. Peste câteva luni, mi-a spus în curtea școlii (tot în public!): „Am fost surprinsă [de nota de la Bac]” - eu am rămas doar cu satisfacția de a o fulgera cu privirea, cu un laconic „Eu nu”.
Dvs. sunteți unul din rarii cititori (cel de dedesubt ar fi un altul!)) care au ceva de zis, dar o faceți extraordinar de rar. Iar la ziarul acesta subsolurile-s mai mult goale, iar bunul domn Popescu a ajuns să scrie baricadat în propriile articole. Nu vă e milă (apelez la latura dvs. umanistă, exact ca și în intervenția anterioară!) de dânsul ? Este un realist umanist - semn că se poate!
Cum v-a plăcut „comunismul” ? dar „democrația” (1.0 și/sau 2.0) ? Realist vorbind, nu (neapărat) umanist. Asta m-ar interesa pe mine (ori m-aș mulțumi să vă referiți la școală doar - nu la copiii dvs., ci la școală!)
Vedeți că iar e scandal: Cătălina Ionstâncă (eu știusem doar de Pătrustâncă, multă vreme) s-a trezit atacată (IAR). Acum de o doamnă Înțelepciune Orașplin (o Fluoridiană de Columbia), exact pe tema atacului lui Putin asupra unui cămin de umaniști. În scandal a sărit și o doamnă de extracție vikingă, o anume Helga Gurămare (nu inventez, interpretez!) della CEPA. Scandal mare în Ornitologia recent eliberată din colivie, de-a ajuns zvon până la Creștinul domn (Theodor ?) Popescu, care s-a simțit obligat să emită (din bunker) un articol. Fără comentarii.
Cum să vă prezint (cât-de-cât convingător) imensul serviciu făcut nouă tuturor de umaniști, care nu încetează a ne revela/releva forța cuvântului ? Îmi imaginez că vechii coloni, lăsați pe-aici la vatră, s-au scărpinat amar în creștet la amintirea natalului „Verba volant, scripta manent” și și-or fi zis „pentru noi, vulgul, „cumventum” ajunge-va”. (Aceleași profesoare de română răspundeau și de Latină, pe care o escamotau de frica gramaticii - românești; nu păreau să știe dânsele pe-atunci de Nautilus spiralat/modulat. De aici și „latina mea - care este”.) Apoi au venit alții, care ne-au vorbit de „O comoară în adâncuri îngropată/ Pe moșie revărsată” (așa ceva). Și nu puteți spune că modernitatea nu le-ar fi dat dreptate, când a început să spună că fiecare fir de materie este „(energie) colapsată”, ba chiar că vestitul „nimic nu vine din nimic” n-ar mai fi așa sigur (un subiect la care o fi meditat și Luceafărul!).
Sigur nu vă doriți și niște doctori în filologie ? Eu da (eu neavând tangențe). Dvs. ați observat că vă adresați unui șomer (în prag de trecere la profesionism) ? Chiar nu vă mișcă deloc motto-ul de aici: „Scrie bine și argumentat și vei putea și tu [...]” (așa ceva) ?
Mă voi referi la pasajul cu întrebarea despre școală și la ultimul care începe tot cu o întrebare. Pentru restul, zău, nu am nici chef și nici dispoziția necesare pentru a.... decripta ce vreți a zice și mai ales la cine vă referiți cu acele nume fistichii, iertați-mi sinceritatea!
1. În comunism, în mod clar pentru mine, se făcea școală/educație cu adevărat: oricând un elev bun de la țară se putea compara cu altul de la oraș, și încă de la o școală bună. Cu mulți ani în urmă, am cunoscut o doamnă profesoară care, aflând că sunt originar din Loviște mi-a spus: „Din Loviște? Dom-le ne era o frică de voi ăștia din Loviște la olimpiade că toți erați al naibii de buni la matematică!”.
Am venit la liceu în Râmnicu Vâlcea „croit” ca, după absolvire să urmez filologia, îmi plăcea enorm să citesc, citeam ce apucam, fără vreun program anume, prima carte citită a fost prin trim. II sau III din clasa I, era o traducere din limba rusă care se chema „Ce ne spune telescopul”. Știți care a fost următoarea, eram prin clasa a II-a? „Spartacus” de Raffaello Giovagnoli. Ajunsesem să-mi fac biblioteca în podul grajdului, în fân, fiindcă ai mei, și în special maică-mea, nu concepeau să citesc în timpul școlii alte cărți decât cele de... școală, când eram prins cu vreuna de maică-mea, mi-o smulgea din mână și-ii rupea tacticoasă filele ca să... șteargă sticlele de „lambă” cu ele ori să aprindă focul, spre jalea mea, evident! Până-ntr-o zi când taică-meu vrând să dea fân la vacă s-a trezit cu o carte în furcă....
La liceu am dat însă peste un domn profesor de limba română care avea pretenția ca, atunci când te asculta, să-i repeți cuvânt cu cuvânt tot ceea ce predase dânsul la ora precedentă, dacă un singur cuvânt era omis, își punea un braț al ochelarilor în colțul gurii și „decreta” ireversibil: „Băiețaș, n-am spus noi așa, treci la loc - trei!”. Nici nu se punea problama ca un pârlit de elev să aibă el o părere personală despre vreo operă literară sau vreun scriitor, era o.... blasfemie la adresa lui!
Mai aveam o problemă tot cu acest domn profesor: absolvise teologia și după aceea și filologia, ținea mult la literatura religioasă iar în clasa a IX-a manualul de lmba română începea fix cu aceea; eu însă nu puteam reține cu niciun chip anii apariției diferitelor cazanii, evangheliare, Biblii și cronici vechi fiindcă nu puteam memora absolut nimic dacă nu aveam o logică, ceva de la care să pornesc, de care să mă agâț.... Și așa am urmat... chimia! Pe care am făcut-o cu vreo șapte profesori în liceu, cui spuneam că dau la chimie îmi zicea că sunt nebun, examen greu, cu probe scrise și orale la chimie, fizică și matematică.
După 1989, și în special după pensionare, mi-am satisfăcut însă și pasiunea pentru literatură devenind publicist (articole de opinie/atitudine, studii, povestiri și eseuri publicate în diferite ziare ș reviste de cultură) și cică și scriitor, vă las aici un link spre ultima mea carte, care pe coperta IV are și un.... inventar al cărților publicate (singur sau în colaborare): https://drive.google.com/file/d/1or9CUpnFZ7zBa9WnlR7u6KyVfGfcjns5/view
2. Nu! Refuz să scriu pentru „Republica”, între altele și pentru că eu sunt monarhist convins. Am și aici un link pentru dvs.: http://www.ramnic.ro/articole/de-ce-sunt-monarhist-40795/2011-10-28
Din când în când însă, îmi dau și eu cu părerea despre câte o postare de aici ... Nu-mi doresc neapărat „doctori în filologie”, ci-mi doresc să se scrie corect, mă doare sufletul când văd cum este violată în scris limba română, și încă de multe ori chiar... pe la spate!
Din păcate, prostia fudulă a devenit stindardul nației mele, de care nu sunt deloc mândru, dimpotrivă, statistic vorbind suntem o țară de lichele și de secături, cu excepțiile de rigoare, desigur, care nu fac decât să întărească regula! De altfel, eu cred că singurul mesaj valabil al baladei „Miorița” este acela că două treimi din poporul român sunt formate din hoți și criminali și o treime din proști/victime.
Am uitat să vă întreb de băieții dânsei: aveau amândoi doctorat în fizică în Regatul Unit ?
Ori să-l întreb pe Goagăl ? Din păcate, n-are același farmec ... Nu știu pe unde văzusem asta. Și nu primul m-a surprins, ci al doilea.
Am citit articolul oferit (mulțumesc!), dar cartea va lua timp. Al patrulea titlu din lista de la finele ei mi-a trezit curiozitatea (fiindcă aș vrea să compar cu ceea ce susțin băștinașii despre ei înșiși).
Literele sunt în primul rând inițialele mele - mai departe este interpretabil.
N-am găsit o modalitate de a vă contacta (pentru restul de litere). Dvs. ați putea ști mai bine ce înseamnă când omul „nu-și asumă” nu știu ce. Nu mă pricep (nici) la oameni.
Nu articole aș fi vrut să scrieți, ci comentarii (cred că tind să depășească articolele în importanță). Anume despre școală (cea românească, față în față cu cea ... mondială), fără să dați indicii despre dvs. personal (nu că n-aș fi curios, dar mă pot lipsi).
De ce despre școală ? Din egoism, în primul rând. Dar și fiindcă fără ea nu veți ajunge nicăieri (mai bine; mai rău, da).
Și de ce, totuși ? Fiindcă vedeți ce scriu „oficialii” și „experții”.
Mulțumesc oricum.
https://www.facebook.com/patrascu.marian.1/posts/pfbid0DVND2cRuM9Qn1HgwPivEhYhEjwns7tuwB5cPw3LTM79p2p7oWunnp1tFpnkwPHzsl
Bună ziua,
Nu mai am cont pe FB - dacă mă puteți crede. Cred că îl pot deschide, dar nu pot răspunde fără să îmi „reînviez” contul. (Am senzația că nu-i exclus să credeți că încerc să vă irit.) Nu, nu m-a lăsat să-l deschid „nelogat”.
Apropo: la linkul de google drive altcineva apare drept „proprietar”, și oricum n-am văzut nicio cale de contact nici acolo.
La articolul oferit (unde explicați de ce sunteți monarhist) nu am văzut niciun fel de a vă lăsa o adresă. Dacă găsesc acolo buton de comentat, vă las o adresă.
Vă întrebam de fiii tovarășei, despre care tocmai fusese vorba. Vina mea, trebuia să încerc întâi să aflu singur. Țin minte vag că am citit pe undeva că amândoi obținuseră titlul de doctor în fizică în Regatul Unit. Dat fiind cazul ei, n-am mai știut ce să cred. Știți/înțelegeți cumva de ce și-a făcut NC soția „om de știință” ? Americanii n-au părut interesați de subiect, încât nici măcar dacă (m-)au auzit nu știu.
Îmi pare rău că v-am iritat. Vorbeam „din exterior”, mă adresam unei pluralități (MARI!), nu dvs. personal. Nu văd cum ați putea crede că eu v-aș putea privi pe dvs. ca fiind „fără carte”, ori în nevoie de mai multă carte!
Chiar dacă nu știți că ați ajuns în viață mult mai departe decât mine, nu știu cum de nu v-ați gândit că sunteți considerabil mai în vârstă decât mine, că eu mai am niște ani buni de șomaj înainte, nu îmi permit publicitatea (de care deja m-am bucurat!). Nici vreun statut de „somitate” nu m-ar putea proteja de vitejia de a „ieși în fată” (cu nume întreg, de exemplu). Chestie deja testată, nu doar presupusă.
Nu știu cum vedeți dvs. superioritatea „democrației” față de „comunism”: eu o văd drept „libertatea cuvântului”: ANUME am de ales între a spune ”cine sunt” (Nemo) și ce gândesc. Dacă ce gândesc/spun nu face doi bani, cred că aveți posibilitatea să ignorați.
Iar reproșul dvs. cum că n-aș comenta aici este destul de șubred, fiindcă eu stau să comentez toate postările, ci doar în două cazuri, anume: când se bate câmpii și sunt scos din sărite și când îmi place o postare anume. PS: Da, am înțeles „invitația” dvs. de a-l înjura cu orice preț pe CTP, dar n-am s-o fac necondiționt, ci doar atunci când consider că merită, după cum tot atunci când merită îl apreciez. Apropo, omul este la bază inginer, electronist, dacă nu mă înșel, a lucrat în cercetare, și chiar dinainte de 1989 s-a făcut cunoscut ca un competent critic de film și comentator sportiv, mai ales în domeniul tenisului pe care l-a și practicat.
Deci, să încerc: et66044 LA yahoo.com este adresa („LA” nu este parte din adresă, este substitut pentru „at” stilizat). M-am dezmeticit că la articolul promonarhie nu dvs. controlați butoanele.
2. De unde până unde mulțumire pentru... necooperare? Semantic, cel puțin, „sună ca dracu” - vorba unui celebru revoluționar de la '89. Aș putea-o lua ca un mișto (ieftin!), dar v-a salvat taman citarea aiuristică a titlului cărțuliei pe care susțineți că ați citit-o, în sensul că ori sunteți foarte superficial (ceea ce nu mă miră absolut deloc la nația mea!), ori aveți probleme de formulare logică, ori și una și alta! Apropo: sunteți sigur că ați citit-o?
3. Ia, citiți-o și pe asta, să vedem mai faceți cumva niște aprecieri total nefondate despre mine și... ce nu aș fi făcut și nu aș fi dres eu?
https://drive.google.com/file/d/1S2M36efei9auug0v4PideTjAuZlZDqo0/view
Între cele aproape 1000 de articole publicate sunt destule care abordeză problema educației, le cunoașteți? NU, evident!
3. Adresa mea de E-mail este patrascu53@gmail.com
Mai am câteva exemplare din cele două cărți, dar îmi este peste mână să vi le trimit și, mai ales, să vă cer să mi le plătiți, în condițiile în care pe cele mai multe dintre ele le-am dăruit, iar de vândut nu am făcut-o decât prin intermediul unor librari. Cu excepția celei pe care ziceți c-ați citit-o, a cărei publicare m-a costat destul de puțin (mi-am scos demult și de mai multe ori banii din vânzarea ei!) TOATE cărțile mele au fost publicate prin sponsorizări.
Dacă aveți drum prin Râmnicu Vâlcea ne vedem și vi le fac cadou.
Cele bune!
Dvs. vă citiți poșta electronică la adresa furnizată ? Dvs. sunteți un om politicos, eu așa vreau să cred. Sper că n-a intervenit nimic neplăcut, sper că sunteți bine.
Mulțumesc.
V-am spus acolo că nu știu ce se întâmplă. Aici vă răspund pentru orice eventualitate.
Nimic din toate astea la “doctorii” Ciuca, Bode & Co.
CÂTE TIPURI DE PREDARE EXISTĂ?
Sunt cunoscute trei tipuri de predare (așa-numitul triunghi pedagogic): magistrocentrist, tehnocentrist și pedocentrist.
MAGISTROCENTRISMUL: este o predare în care contează profesorul. El devine centrul educației, farul care aruncă lumină. El este cel care selectează materia, o modelează și o servește. Este educația veche, pornind din atichitatea, educația maestrului și a discipolilor.
TEHNOCENTRISMUL: este educația în care nu contează profesorul și elevul, ci materia. Ea devine un fel de pat al lui Procust: elevul întins sau scurtat în funcție de cerințele imuabile ale materiei. Este educația modernă, inclusiv cea totalitară. Tehnocentrismul este un fel de idolatrizare a materiei și a programei, considerate sacrosante, de neatins. Orice modificare devine un fel de sacrilegiu.
PEDOCENTRISMUL: termenul vine din greacă (pais - copil, apare și în termenul PEDAgogie); este educația actuală, centrată pe elev. Se poate rezuma prin dictonul "nu elevul este creat pentru materie, ci materia pentru elev". Este sistemul educațiilor performante, puternic centrat psihologic, în care materia este adaptată în funcție de particularitățile și preferințele copilului.
Sistemul românesc are geniul de a servi cu nonșalanță cea mai actuală educație, când, de fapt, lucrurile stau cu totul altfel. În sugestiile metodologice ale programelor școlare (un fel de instrucțiuni de folosire), e slăvit pedocentrismul, sunt enumerate comitetele și comițiile din care facem parte, când, în realitate, ne scăldăm într-un tehnocentrism gros și evident chiar pentru cei care n-au cunoștințe de pedagogie.
O altă chestiune este curriculum-ul, și anume parcursul pe ani și cicluri școlare.
Există în principal două tipuri de curriculum: spiralat (de tip melc) și modular.
Luând ca exemplu matematica, în cel spiralat se predă matematica de la A la Z, pe un anumit ciclu (primar, secundar, liceal etc.), urmând ca aceeași secvență să fie reluată de la un ciclu la altul cu un grad ridicat de complexitate. De aici și imaginea unei cochilii de melc, în spirală.
Curriculum-ul modular - cel al educațiilor perfomante - nu predă toată secvența, ci o selectează doar pe cea de la A la F. Această secvență este considerată CULTURĂ GENERALĂ (CORE CURRICULULM). Restul, de la G la Z, e predat separat, pe un modul opțional. Elevii sunt ghidați de către consilierii școlari sau de către profesori, în funcție de cum evoluează.
Câteva probleme ale celor două tipuri de curriculum:
SPIRALAT: repetenția - dacă nu reușești să treci de o materie, trebuie să reiei tot ciclul. Toate materiile. Să repeți tot.
MODULAR: nu ai cum să pici pe zona de cultură generală, ci doar pe cea de modul. Vei relua modulul fără să o iei de la capăt cu totul.
SPIRALAT: pune laolată cultura generală cu vocaționalul. Rezultatul e greoi, obositor, stresant și impus.
MODULAR: bazele nu necesită efort; școala e percepută ca un loc plăcut, în care să te dezvolți. Modulele necesită muncă și determinare (unele chiar mai grele ca la noi), dar liberul arbitru are darul de a regla lucrurile. Tot ce se face din pasiune pare ușor.
SPIRALAT: Dacă ți se predă de la A la Z există șanse ca peste 10-20 de ani să nu-ți mai amintești mare lucru din noțiuni elementare, cum sunt cele de geografie, educație plastică sau muzicală, chiar istorie. Vor rămâne lucruri, dar nefiind prinse într-un sistem coerent, nu vor avea o utilitate prea mare.
MODULAR: Secvența de la A la F e gândită coerent, constituind nucleul de bază. Ea rămâne, lucru vizibil și în rezultatele testelor PISA. Restul ține de vocațional, de cei care vor să-și facă o carieră din chimie, matematică, fizică, arhitectură etc.
Am o bănuială, anume că distinsul autor a uitat să precizeze că vorbește despre doctorate „literar-artistice”.
„Scrierea unei teze de doctorat este cel mai important efort în materie de timp și de creativitate din partea unui cercetător. Ca să începi să scrii o teză, ai nevoie de cel puțin un an sau doi în care doar să citești, doar să mergi în biblioteci, să faci notițe, să structurezi idei, să compui o schemă a viitoarei teze. Un text de minimum 150 de pagini are nevoie de luni întregi de pregătire doar a planului de lucru, care nu poate fi elaborat în gol, fără lecturi masive prealabile. Un doctorand trebuie să petreacă foarte multe ore zilnic în bibliotecă, ore legate, adică să stea acolo 4 ore, 6 ore, 10 ore dacă e nevoie, să nu fie întrerupt de nimeni și de nimic până simte că nu mai poate. Efortul psihic de pregătire a doctoratului este uriaș și de aceea unii dintre doctoranzi ies complet epuizați la încheierea tezei.
Să spunem că ai reușit să citești cât de cât și că ai reușit să încropești un plan al tezei după primul an. Urmează scrierea ei, care este cu adevărat cel mai mare efort intelectual. Pentru a începe să scrii, trebuie să ai abilități informatice, trebuie să ai sute sau mii de fișe, de citate, de notițe pregătite, ordonate, pe care să le poți lega între ele astfel încât ele să devină coerente și în același timp să reprezinte ceva nou față de ceea ce au spus alți autori. Un doctorand cu abilități editoriale medii nu poate scrie mai mult de 2-3 pagini pe zi.”
Aud că în științele ceva mai exacte, doctoratele se publică chiar și ... ÎN AVANS, cu mult înainte de publicarea ... tezei. Ca „arvună”, c-o ieși și teza. Sub formă de articole. În care nu „fișele și citatele” țin afișul, ci ... noile descoperiri (mai mici ori mai mari - după posibilități).
Ba, din graba de a încheia articolul, autorul nu ne spune ce simfonie poate ieși când se scrie o teză la ... patru mâini! :)
https://arxiv.org/pdf/1602.00429.pdf
Cred că este nr. 29 din bibliografia articolului de mai sus - celebra teză Peskine-Spiro.
Totuși nu înțeleg legătura cu teza menționată în grabă pe final. Se poate o explicație în plus?
Bună seara/dimineața,
Eu, care abia am „trecut” la obiectul „Filosofie” (atât în clasa a 12-a cât și după) nu îmi dau seama pe ce treaptă or fi doctoratele din filosofie (ori așa ceva; știu doar că pe filosofi nu-i înțeleg nici dacă încerc mai din greu).
Pe d-l profesor-autor sunt un pic pornit, nu-mi place ce propune (în publicistica sa aici) pentru școala românească. Iar în articolul de față ar fi putut preciza, simplu, că articolul se referă la un anumit tip de doctorate (într-o arie pe care să o identifice, fie și aproximativ), nu la toate.
Anume, nu cred că în științele ceva mai exacte se fac „referate” ori „fișe”. Cred că se publică viitoarea teză „pe bucăți”, sub formă de articole. Nici nu cred că se face cine știe ce „plan al tezei”, fiindcă în lipsa unor rezultate (noi, în esență) publicabile, degeaba are omul „în schemă” să „vorbească” în „teză” de anumite probleme, dacă nu are personal ceva nou ”de zis” (descoperit) despre ele. Abia după apariția unor rezultate/articole se poate întrevede o teză (dacă-i „rotundă”/„plină”, dacă-i „conexă” - ori „din bucăți disparate” - ori dacă-i „convexă” ori are „segmente” ce-i scapă de sub control etc.). Cred că e foarte greu de făcut planuri prealabile (mai mult decât schițe vagi), neștiind ce va putea fi descoperit. Și că planul „tezei” se încheagă tot mai mult când/dacă apar (suficiente) descoperiri - deci pe parcurs.
De asemenea, poate deveni extrem de dificil de citit literatura de specialitate, când are omul de pierdut mult timp căutând el însuși să descopere ceva (nu la întâmplare, ci într-o anumită direcție, căutând rezolvare la anumite întrebări). Iar literatura citită nu este „citabilă” doar fiindcă a fost citită, ci doar în măsura în care se leagă/intersectează cu cercetările candidatului. Literatura citită are mai degrabă rolul de a eleva forța de cercetare a candidatului, de a evita „descoperiri” deja cunoscute - așa ceva. Așa mi se pare mie (eu nu scriu articole, nici pe departe).
La final, în stil teribilist românesc (de n-or păcătui și alții), am vrut să atrag atenția că d-l profesor le-ar fi putut face „cu ochiul” recalcitranților ce țin morțiș să nu-și scrie teza singuri prin menționarea unor exemple faimoase de teze scrise „la comun” („la patru mâini”, artistic vorbind). Eu am auzit de cazul Peskine-Szpiro, și am încercat să indic o referință. Ceea ce am găsit (n-am încercat o căutare îndelungată) a fost titlul unui articol scris de ei în comun, menționat la nr. 29 în bibliografia articolului al cărui link l-am postat - anume cred că acel articol era teza lor comună de doctorat.
Azi am căutat iar, am găsit doar că au obținut doctoratul în același timp și loc (pare-se), cu aceiași doi conducători științifici, dar ... nu se menționează că ar fi fost un doctorat comun (așa cum auzisem eu). Mai rău, la unul din ei lipsește titlul tezei!
https://www.genealogy.math.ndsu.nodak.edu/id.php?id=20651
https://www.genealogy.math.ndsu.nodak.edu/id.php?id=37670
Probabil că întotdeauna au lipsit, lipsesc și vor lipsi multe din orice ar scrie oricare autor. Mă tem că doar intenția ... contează.
i) În spatele unei teze de doctorat plagiate nu se găseşte o reţea naţională, ci patru entităţi restrânse, cu o componenţă nominală cunoscută, nu foarte numeroasă:
- îndrumătorul tezei, principalul vinovat;
- comisia de îndrumare care a analizat teza înainte de a recomanda susţinerea publică;
- comisia formată din "experţi" care a analizat teza şi a recomandat acordarea titlului de doctor;
- autorul tezei, a cărui lipsă de probitate îl exclude din comunitatea ştiinţifică.
ii) Sancţionarea drastică a acestor entităţi, mergând pâna la excluderea membrilor din comunitatea academică, NU este, nici pe departe, o problemă de securitate naţională.
iii) Şcolile doctorale implicate in proliferarea cazurilor de plagiat aparţin, aproape exclusiv, unor domenii în care numărul profesorilor a explodat. Cu toate acestea, contribuţiile acestora în reviste semnificative sunt aproape inexistente! Aveţi o explicaţie pentru această "exclusivitate"?
„Comunismul avea nevoie să schimbe lejer masele de manevră, adică să transforme la nevoie filologi în chimiști sau chimiști în filologi, așa că se făcea chimie pe bune, filologie pe bune, matematică pe bune.
În afară, sistemele sunt centrate mai mult pe cultură generală, transdisciplinaritate etc., încât un profesor de matematică poate preda fără probleme o oră de literatură tocmai pentru că materia conține doar elemente de cultură generală. Și invers, un profesor de matematică poate ține fără probleme o oră de literatură, pentru că predă doar elementele de bază.”
https://republica.ro/luiza-apostu-rubik-school-daca-un-copil-are-dragul-de-a-invata-azi-poate-fi-programator-iar-maine-poate#comments
Afirmați acolo că „masele de manevră” ale „comuniștilor” ar fi fost indivizi „suprașcoliți” (în descrierea dvs. a „școlirii”).
Afirmați acolo că profesorii de matematică și de literatură („și etc.”) pot face rocade (nu contează ce facultate au terminat și ce „lucrează”!).
Cred că încep să vă înțeleg: ei sunt de meserie „predători” (aka „teachers”), adică meseria le este ... aceeași (și facultatea de „teachers” este facultatea terminată de toți!). Ce predau este un detaliu insignifiant (pardon: sunt „generalități”) și ... interschimbabil. Exact ca ... „afară”.
Bietul om care vă dădea tradițional replica pare depășit - dacă n-o fi renunțat de tot.
P.S.
D-na Ramona Loznianu însăși pare să strige după ajutor, în subliminalul său titlu: „[...] Dacă un copil are dragul de a învăța, azi poate fi programator, iar mâine poate vinde gogoși. [...]”
Să nu se fi prins cenzura (de poanta „vândutului de gogoși”) ?! :)
Cel modular adoptă o altă paradigmă: predă matematica doar de la A la F (bazele, ceea ce se numește CORE CURRICULUM), iar restul de la G la Z e mutat pe un modul opțional, pe care elevii îl aleg în funcție de aptitudini, de sfatul consilierilor școlari etc. Vorbim practic de o separație între o EDUCAȚIE MATEMATICĂ (bazele), și de MATEMATICĂ propriu-zisă.
Aici apare și rocada de care vorbiți: un profesor de literatură poate preda bazele matematicii de la A la F (pentru că e vorba de cultura generală, pe care și el trebuie să o stăpânească), dar în niciun caz de la G la Z, de unde începe matematica propriu-zisă. În afară acest lucru se întâmplă frecvent, atunci când un coleg profesor ține locul unui alt coleg (suplinire). Acesta este avantajul curriculumui modular, majoritar în afară.
Curriculumul spiralat este un curriculum de tip basculantă. Se învață totul de la A la Z și nu se reține mare lucru. Luați istoria, sau educația plastică. Știe cineva să comenteze un tablou de Nicolae Grigorescu, deși se predă în școală? Nu. Se știe că o posibilă definiție a culturii generale e ce-ți mai amintești din ce ai învățat. Anumite studii arată că rămâi pe toată viața cu aproximativ 40%. Curriculumul sprialat spune: predăm 100% și e ok și cu 40%. E o greșeală. Eroarea vine din faptul că e greu să controlezi ce anume se reține; dacă informațiile nu formează un sistem coerent, atunci se vor șterge în timp.
Curriculumul modular spune: din moment ce tot se reține 40%, oferim acest procent ca sistem bine închegat (bazele), iar restul de 60% îl mutăm pe module.
Rezultatele lor sunt net superioare în testele PISA, pentru că raționamentul e logic și funcționează.
Nu vă temeți că ar putea fi (ȘI) ceva necurat la mijloc ?
Despre școala românească de la Spiru Haret și până la '89 nu comentați - măcar intermitent, dacă nu comparativ ? Sunteți de acord cu colegul care îmi spunea că „nici 2-3 % din elevi nu înțelegea manualul (nostru - sportul nostru național)” ?
În curriculumul spiralat, TOATE materiile sunt umflate pe un grad de dificultate de 100%. Da, va face performanță pe porțiunea aleasă, dar restul... Și vorbesc ca medie, nu cazuri izolate.
Să nu cădem totuși în ceea ce pedagogia numește SINDROMUL OLIMPICILOR. Rolul unei educații este pe MEDIE. Scopul este să clădească o societate armonioasă. Altfel, într-o societate cu grad de cultură scăzut, nepoliticoasă și violentă, vârfurile emigrează. Ceea ce se și întâmplă.
Admirația mea pentru Spriu Haret este nemărginită. Există chiar și un crater pe Lună care îi poartă numele. Ați citit însă un manual din perioada respectivă? E simplu, antrenant (are o poveste), interesant. Ce avem acum ca manuale sunt niște umbre palide. Cică sunt riguroase din punct de vedere academic.
Spiru Haret nu căuta să producă academicieni în panataloni scurți. Manualele lui sunt povestite, ceea ce le face memorabile. Seamănă puțin cu documentarele din ziua de astăzi. Nu e de mirare că pe acele vremuri gradul de cultură era altul. Perfomanța? Haideți să vorbim despre ea când vom avea o societate educată și armonioasă.
Bună seara/dimineața,
La societatea aceea educată și armonioasă nu știu nici cum, nici când vom ajunge (nici nu cred că le stă în plan, nici nu-s convins că într-o asemenea lume ar fi posibilă).
Până atunci ... cum să înțelegem viața de elev de mileniu trei, cu ore de la 9:00 la 15:00 (pauze de 5 minute, ore de 75, mers la toaletă la liber - zic cârtițele), care vine acasă, mănâncă, și merge la ... școală - undeva între 16:00 și 21:00 în multe zile, mai ales ... sâmbăta și duminica ?
De ce ? Fiindcă prima școală nu învață, dar taie diplome; a doua nu taie diplome, dar plombează „cariile din asfalt”.
Credeți că nici ei nu știu de spirale și module ? Cândva, m-am așezat în metrou lângă un tânăr cu o carte deschisă. Era o lecție despre ecuația dreptei în plan, dar el nu părea de clasa a 9-a. L-am întrebat, mi-a spus cu năduf că a făcut ecuația dreptei aproape un an ... Aici cred că vorbea de secvența A-F de care ne spuneți. Ce-o fi căutat acolo, de ce nu mersese la „module” ? Vă dați seama: dacă noi nu aveam timp să învățăm tot ce aveam de învățat, cât timp ne rămâneau la „module”, după ce ardeam bine gazul la „cultură generală” ?
Pe scurt: ne puteți spune dacă împărțirea școlii pe filiere de dinainte nu reprezenta o sortare a elevilor după „pretenții” ? Ne puteți spune dacă o notă de 50% nu reprezenta „nivel de cultură generală” ? Știți că și marile democrații (unele, măcar) își amintesc de vremurile în care aveau o școală diferențiată pe filiere, de care nu par să vrea să povestească ? Dacă or fi renunțat la ea ... din alte motive ?
Apoi, n-ați putea să luați și socialul în seamă, în analize ? Dac-o fi și ceva adevăr în „those who can't do teach”, în sensul că democrația nu-i comunism: într-una, cei mai răsăriți se fereau de industrie; în cealaltă, se feresc de învățământ. Din motive ce ar putea fi foarte legate de ... organizarea socială.
E ceva în neregulă în prezentarea dvs. ... noi nu făceam MULT ȘI MULTE TOȚI. Făceau UNII, MULTIȘOR (și nu prea), în CÂTEVA direcții.
Eu vedeam o altă problemă: profesorii făceau prea puțin (la predare)! Asta deși fusesem scutiți de a învăța sistematic (deci, mai mult decât accidental) de la colegi! Cel mai probabil fiindcă aveau ... note de pus (dacă nu și corecturi de texte!).
Deci, ne povestiți cum era școala înainte de '89 ? Vă imaginați că eu n-am avut teme în liceu, exact la cele două obiecte de specialitate (cu excepția a 1-2 trimestre într-a 9-a, la A DOUA specialitate). Iar la celelalte aveam rar și puțin, fiindcă ... „copiii au de muncit din greu la specializare!”. Singurul coșmar erau compunerile la română (n-am avut nicicând talent!), dar acestea erau rare ... poate nici una pe lună - era mai mult coșmarul ... Problema mea era că aș fi vrut să o ascult extensiv pe profesoară, nu pe propriii colegi ... Iar profesoara ... avea coșmarul (îmi imaginez) notelor de pus - deci n-avea timp mult să ne farmece ...
P.S.
Nu interveniți pe lângă evadații de la „Gândul”, să reînceapă publicarea examenelor de admitere și de Bacalaureat ?
Am privit (recent) cu invidie examenele de admitere de la Oxford și Cambridge: sunt mai tari decât erau ale noastre (la finele liceului) ... Și (practic) nimeni nu ne-a spus vreodată cum stau lucrurile. (Am avut un profesor de chimie în liceu, vârstnic, interesant, ciudat, care afirma că noi nu avem timp să reflectăm la cele învățate ... Dar EI nu vorbeau destul - după gustul meu. Și am avut și plăcerea unui profesor în liceu, cu doctorat! De geografie (care a stricat toată plăcerea) - erau o grămadă de obiective industriale de știut într-a 12-a. Bănuiesc că geografia e mult ușurată azi; ori poate România, în ansamblul ei.)
N-aș lua ca etalon școala comunistă, pentru că era croită pentru o economie centralizată, unde totul era planificat și unde exista un frame de gândire specific anilor 70-80.
Cinstit vorbind, sistemul educațional al anilor 70 - cunoscuta deschidere din 68 - a performat și datorită unor dascăli excepționali, care s-au luptat cu sistemul.
Din păcate însă, sistemul anilor 80 este un gramofon. Oricât de mult ai încerca, nu-l poți face să ruleze Mp3-uri.
Eu știu din școală să lucrez la strung, dar cine îmi putea spune că în anul 2000 locul meu va fi luat de... roboți? E o situație pe care o întâlnești și în Statele Unite: orașe părăsite, construite în jurul unor combinate pustii. Acum, locul a 3000 de oameni e luat de roboți. Roboții n-au nevoie de orașe, nu au nevoie de magazine, de creșe, de școli. Nu mai poți clădi un oraș în jurul unei fabrici mamut. Nicăieri în lume.
Sistemul nostru a rămas cantonat nostalgic în industrialismul anilor 80. Haideți să nu mai comparăm timpurile! E ca și cum ai compara un gramofon cu un computer. Amândouă pot fi funcționale, dar nu amândouă folosesc.