Foto: Antonio Guillen Fernández / Panthermedia / Profimedia
De multe ori, în discuţiile de pe diferite forumuri, întȃlnesc mesaje (cu conţinut care poate varia de la alarmă la disperare) are unor adulţi care au fost diagnosticaţi cu ADHD. La aflarea diagnosticului cam toţi tind să intre în panică şi să considere că viaţa lor este definitiv şi irevocabil afectată, în cel mai rău sens al cuvȃntului.
Dar să fie oare aşa?
Mai întȃi ar fi de făcut o primă distincţie – diagnosticarea este de fapt o „numire” a unor simptome pe care adultul le-a avut toată viaţa, şi nu marchează declanşarea vreunei boli, cum ar fi în cazul unei afecţiuni medicale de tipul ulcerului sau bolilor infecțioase. Adultul cu ADHD a fost un copil cu ADHD, şi va continua toată viaţa să fie un adult cu ADHD – deci a-i spune pe nume nu schimbă situaţia, doar aduce o clarificare şi permite reorganizarea cognitivă şi emoţională în jurul acestei idei. Practic diagnosticul ajută la înţelegerea unor simptome pe care adulţii le-au avut întotdeauna dar le-au pus pe seama unor alţi factori, de multe ori asociaţi cu atribute negative („leneş”, „neserios”, „dezorganizat”, „neatent”). Şi da, ADHD-ul are asociate nişte deficite, asupra cărora m-am oprit în articole anterioare, dar … orice om are, pe lȃngă calităţi, şi o sumă de defecte, nu doar o persoană cu ADHD. In consecinţă, precum face toată lumea de altfel, cei cu ADHD pot să încerce să compenseze deficitele, şi există tehnici care să îi ajute în acest sens.
Al doilea lucru de subliniat este că în prezent ADHD este încadrat la tulburări de neurodezvoltare, ceea ce ar implica, prin însăşi clasificarea acestuia, că este o boală. De fapt lucrurile sunt de nuanţat, în sensul că din ce în ce mai mult psihologia tinde să înlocuiască termenul de tulburare mentală cu cel de neurodiversitate, acceptȃnd că există creiere care funcţionează, în anumite arii, diferit în raport cu cele ale majorităţii oamenilor. Aceste diferenţe îi fac pe adulţii cu ADHD să simtă uneori deficite în aria funcţionării sociale, pentru că se abat de la normă. Dar asta nu înseamnă că sunt cumva inferiori, ci doar diferiţi.
A treia idee de subliniat este că în prezent medicina şi – în mare măsură urmȃnd modelul medical şi psihologia – funcţionează după modelul patogenic, respectiv un model care se concentrează strict pe deficite şi pe corectarea acestora, fără să ia în considerare întreaga persoană. Dacă însă medical putem trata ulcerul fără să ne întrebăm daca pacientul are şi probleme cu vederea, în psihologie lucrurile nu stau deloc aşa.
Tocmai în acest sens, încă din 1996, Antonovsky a propus un model alternativ al abordării problematicilor psihice, şi anume modelul salutogenic [1], conform căruia orice organism viu are şi părţi care funcţionează mai puţin bine, dar că important este să se folosească resursele acestuia în sensul obţinerii, la nivel psihologic, al unui sens al coerenţei individuale incluzȃnd trei elemente definitorii: (1) acceptare, motivare, dorinţa de a gestiona toate situaţiile dificile (2) înţelegerea provocărilor şi (3) convingerea că există resurse pentru a putea traversa cu succes orice fel de situaţie dificilă.
În baza unei astfel de abordări, ADHD-ul la adulţi nu rămȃne doar o colecţie de deficite; de altfel, literatura de specialitate începe să se îndepărteze (încă timid) de ideea că ADHD este o boală care ar trebui tratată (prin medicaţie şi terapie) şi tinde să exploreze în mai mare profunzime resursele specifice unui creier cu ADHD.
Studiile din această categorie sunt încă puţine şi deocamdată doar calitative; recunoaşterea ADHD la adulţi fiind de dată relativ recentă, încă suntem în aşteptarea unor studii cantitative. Cȃteva dintre aceste studii sunt prezentate în bibliografie [2-5], si oferă o perspectivă proaspătă asupra a ceea ce înseamnă de fapt ADHD la adulţi. Conform acestora, manifestările ADHD nu sunt de tip binar (normal vs anormal) ci se plasează pe un continuum, astfel încȃt multe din aspectele funcţionării neurale sunt mai degrabă adaptive decȃt dezadaptive, iar adulţii cu ADHD posedă şi o serie de atribute pozitive care vin să compenseze deficitele asociate diagnosticului.
O primă caracteristică ce pare să fie prezentă cu precădere la adulţii cu ADHD este dinamismul cognitiv. Acesta are ca aspecte particulare gȃndirea divergentă, creativitatea, curiozitatea şi hiper-focalizarea. Adulţii cu ADHD par să fie extrem de performanți în generarea de idei noi, sunt interesaţi de subiecte multiple, de multe ori din arii diferite, pot face uşor conexiuni între idei şi noțiuni şi – dacă sunt interesaţi de un subiect – pot lucra într-o stare de hiperconcentrare (de multe ori descrisă drept „flow state”) care le permite să facă salturi extrem de rapide la nivelul ideilor.
O a doua grupă de atu-uri ale persoanelor cu ADHD include trăsături asociate cu categoria psihologică a curajului, şi anume nonconformismul, înclinarea spre aventură, persistenţa, integritatea şi bravura. Bazate pe tendinţa de a acţiona pe baza impulsului specific ADHD-ului, aceste elemente aduc spontaneitate şi prospeţime în viaţa unei persoane cu ADHD în timp ce persistenţa îşi are originea în lupta de o viaţă pentru adaptare dar şi pentru recunoaştere, într-o societate neurotipică.
Energia este o altă trăsătura a persoanelor cu ADHD: aceasta nu se rezumă doar la energia fizică (deseori de invidiat) ci implică si energie psihică, o stare de activare internă, inclusiv spirituală, care le permite să aibă o imagine a sensului şi direcţiei vieţii proprii.
Tot la calităţile aduse de ADHD, persoanele întrebate au adus în discuţie şi o serie de trăsături care au fost grupate în categoria umanitate, respectiv inteligenţă socială, auto-acceptare şi umor.
Supuşi încă de la începutul vieţii constrângerilor de adaptare la o societate neurotipică, adulţii cu ADHD dezvoltă rezilienţă, manifestată printr-o capacitate superioară de auto-reglare şi prin mecanisme de apărare a eului de nivel superior, în special sublimarea.
Nu în ultimul rȃnd, unele din persoanele adulte cu ADHD au indicat drept trăsături caracteristice elemente ce ţin de transcendenţă, respectiv aspiraţia spre excelenţă şi o senzitivitate deosebită la frumos, sub toate formele.
De multe ori, după ce adulţii cu ADHD trec peste şocul diagnosticării, odată ce privesc atent la sine descoperă că mix-ul de calităţi aduse de neurodivergenţă contrabalansează pe deplin deficitele resimţite, şi, de cele mai multe ori, declară că şi dacă ar exista o „soluţie-minune” care să ii „vindece” de ADHD (lucru care nu se poate întȃmpla de fapt, pentru că ADHD-ul nu se vindecă, tot aşa cum nu se poate „vindeca” culoarea ochilor, de exemplu) ar refuza-o, preferȃnd să ducă o viată psihică stimulativă şi interesantă, chiar dacă uneori au nevoie de eforturi pentru a face faţă unor elemente de deficit.
Antonovsky, A. (1996). The salutogenic model as a theory to guide health promotion. Health promotion international, 11(1), 11-18.
Sedgwick, J. A., Merwood, A., & Asherson, P. (2019). The positive aspects of attention deficit hyperactivity disorder: a qualitative investigation of successful adults with ADHD. ADHD Attention Deficit and Hyperactivity Disorders, 11(3), 241-253.
Redshaw, R., & McCormack, L. (2022). “Being ADHD”: a qualitative study. Advances in Neurodevelopmental Disorders, 6(1), 20-28.
Fleischmann, A., & Fleischmann, R. H. (2012). Advantages of an ADHD diagnosis in adulthood: evidence from online narratives. Qualitative health research, 22(11), 1486-1496.
White, H. A., & Shah, P. (2011). Creative style and achievement in adults with attention-deficit/hyperactivity disorder. Personality and individual differences, 50(5), 673-677.
articol preluat de pe blogul autoarei
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.