Vara aduce cu ea nu doar temperaturi ridicate, ci și o temă recurentă în viața de familie: cererea adolescentului de a merge la un festival de muzică. Ce pare, în esență, o întrebare simplă: „Îl las sau nu să meargă?”, ascunde un teritoriu emoțional și educațional vast, marcat de frământări interioare, granițe fragile și responsabilități care nu pot fi delegate.
Pentru mulți părinți, dilema nu este legată doar de eveniment în sine, ci de sensul deciziei pe care urmează să o ia. Între dorința de a încuraja independența copilului și responsabilitatea profundă de a-l proteja de riscuri reale, părintele este adesea pus în fața unei alegeri grele.
Într-o cultură în care festivalurile devin tot mai mult parte din identitatea socială a tinerilor, refuzul participării poate fi trăit de adolescent ca o excludere, ca o pierdere de statut în fața grupului. Iar părintele, uneori obosit, alteori temător de rupturi relaționale, poate ceda dintr-un loc de neputință, nu de încredere.
Ce presupune, de fapt, o decizie matură?
A spune „nu” nu echivalează cu lipsă de încredere, ci cu o grijă profundă, ancorată în realitate. Neuroștiința arată clar că zona creierului responsabilă de luarea deciziilor, de evaluarea riscurilor și controlul impulsurilor (cortexul prefrontal) nu este complet matură în adolescență. Așadar, chiar și un adolescent care înțelege regulile nu va reuși întotdeauna să le aplice în contexte tensionate sau seducătoare.
Să oferi autonomia deciziei într-un astfel de moment poate părea un gest modern, democratic, dar devine adesea o formă de retragere parentală mascată în autonomie. „E alegerea ta” spus fără ghidaj, fără filtrare și fără conținere, poate lăsa adolescentul singur într-un context prea mare pentru el.
Festivalurile nu sunt doar despre muzică
Sunt despre expunere socială, influențe, norme care pot fi destabilizante sau chiar periculoase. Nu vorbim doar despre consumul de alcool sau droguri, ci și despre hiper-sexualizarea spațiului, vulgaritatea ca normă, lipsa de repere clare. În lipsa unor conversații oneste și premergătoare, adolescentul poate confunda comportamentele de pe scenă cu modele de viață sau de relație.
Tinerii nu sunt toți la fel. Un adolescent cu stimă de sine bună, cu o relație sănătoasă cu părinții și cu discernământ format poate naviga mai sigur acest tip de experiență. Dar altul, vulnerabil, aflat într-o etapă de căutare disperată a apartenenței, poate fi copleșit, influențabil și marcat pe termen lung.
A ghida nu înseamnă a controla. A filtra nu înseamnă a sufoca
Responsabilitatea deciziei, în esență, rămâne la adult. Nu pentru că adolescentul nu contează, ci tocmai pentru că el contează prea mult. Iar maturitatea părintelui nu se exprimă prin evitarea conflictului, ci prin curajul de a spune „nu” atunci când este necesar cu blândețe, dar și cu fermitate.
Un „nu” sănătos nu închide conversația, ci o deschide. Este urmat de întrebări reale:
Ce îți dorești să găsești acolo?
Ce înseamnă siguranța pentru tine?
Cum ai reacționa dacă ai fi pus într-o situație dificilă?
Ce aș putea face eu, ca părinte, ca tu să te simți susținut, chiar și în absența unei permisiuni?
Aceste discuții sunt, de fapt, inima relației. Ele construiesc acel spațiu de siguranță din care adolescentul poate pleca (la un moment dat) știind că se poate întoarce.
Poți să fii iubit chiar și când adolescentul e supărat pe tine
Aceasta e o lecție fundamentală a parentalității. Să poți rămâne prezent în fața furiei, a frustrării sau a reproșurilor, fără a te pierde sau a da înapoi. Să oferi copilului tău acel model de adult care știe să țină o limită și să iubească în același timp.
A spune „nu” nu înseamnă dictatură. Înseamnă, uneori, o iubire care nu se lasă dusă de valul dorinței imediate. Înseamnă să rămâi acel „mai puternic și mai înțelept” despre care vorbea John Bowlby, un părinte care vede dincolo de momentul prezent și are curajul de a sta acolo, chiar și când nu e pe plac.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Când să fie oare momentul ăla..? Până ce el/ea devine adult..? N-o fi prea târziu..?
Tot prin creieraș avem și amigdala cerebrală, sediul fricilor ancestrale, sau ceva mai noi. Ea (de fapt ele..) e cea care a asigurat perpetuarea speciei până-n ziua de azi, ferindu-ne de pericole.
Dar când fricile devin iraționale, exagerate, intervine cortexul prefrontal, care-ți spune că devii ridicol dacă te temi și de umbra ta, sau de "drobul de sare".. Altfel dăm în psihopatie..
De la o vârstă, copii mai precoci, ca să nu mai vorbim de adolescenți, tânjesc după independență. Stima de sine pretinde apreciere din partea părinților și a celor din jur.. De la dusul la cumpărături fără a fi însoțiți, la plecatul la bunici pe cont propriu și până la plecatul în tabără la munte sau la mare.
Și-atunci "Ce însemnă siguranța..?" Un copil care stă după fusta mamei până devine un adult cu probleme de adaptare la societate ? Cum să-și clădească încrederea în propriile forțe ? Cum să dobândească discernământul, dacă n-a fost pus niciodată în situația de a lua decizii, dacă mereu au hotărât părinții pentru el/ea ? Acest adolescent va fi un handicapat emoțional.
Ca să n-o mai lungesc, pericole sunt la tot pasul. Nici ținând adolescentul izolat în casă nu-l ferim de pericole, mai ales în era digitală.. Discernământul apare comparând bune cu rele, frumosul cu urâtul.. etc
Nu cred că toți cei de la Beach please se dau în vânt după Gheboasă și talentul lui îndoielnic.. Poate la anul vor alege alt festival.