„O fac pentru binele tău.” Iubirea care controlează: Ce nu am fost învățați despre abuzul emoțional

foto: Yuri Arcurs / Alamy / Profimedia

„O fac pentru binele tău.”

„Țin la tine, de asta îți spun cum să te porți.”

„Te iubesc, dar nu-mi place cum gândești.”

Sunt fraze care pot părea tandre. Dar, în spatele lor, se pot ascunde forme subtile de control și abuz emoțional — greu de identificat și ușor de interiorizat. Mai ales dacă am crescut într-un mediu în care limitele au fost confuze, iar iubirea s-a amestecat frecvent cu umilința, cuvintele grele sau lipsa de validare.

Cum începe totul? Cu ceea ce copiii văd, nu cu ceea ce li se spune. Educația nu înseamnă doar ce le spunem copiilor, ci mai ales ce le arătăm. Ce trăiesc în fiecare zi. Dacă o fetiță își vede mama tratată cu respect, va înțelege instinctiv ce înseamnă demnitatea într-o relație. Dacă un băiat își aude tatăl evitând glumele sexiste, va înțelege unde e limita între umor și dispreț. Dar ce se întâmplă când mesajele se bat cap în cap? Când o mamă spune „violenta nu e permisă”, dar acceptă umilințe, insulte sau chiar agresiuni? Copiii învață atunci că ceea ce se spune e opțional. Că iubirea poate însemna și durere.

Reținem 20% din ce auzim, 30% din ce vedem și 80% din ce trăim. Din păcate, rușinea, frica sau glumele care rănesc lasă o amprentă mai profundă decât orice sfat bine-intenționat.

De ce ajungem, ca adulți, să căutăm iubirea acolo unde primim control, manipulare sau agresivitate? Totul pornește din felul în care ne-am simțit (sau nu) iubiți în copilărie.

Cei care au crescut cu un atașament securizant — părinți atenți, disponibili emoțional — vor ști instinctiv cum arată o relație sănătoasă. Dar cei care au învățat că iubirea vine cu frică, rușine sau respingere, vor simți familiaritate acolo unde alții simt pericol. Abuzul emoțional, în formele sale cele mai insidioase, se strecoară tocmai în acele nevoi adânci: de a fi iubit, văzut, valorizat. Și când cineva „oferă” aceste lucruri, chiar și în doze mici și condiționate, victima va rămâne. Pentru că e mai dureros să nu simți nimic decât să simți „măcar puțin”.

Rușinea – gardianul abuzului. Poate cel mai periculos aliat al abuzului este rușinea. Acea voce interioară care spune: „Tu ai greșit. Dacă ai fi fost mai bun/ă, nu s-ar fi întâmplat asta.”

Rușinea izolează. Te face să taci. Să nu ceri ajutor. Și fără conexiune, fără încrederea că cineva te-ar putea auzi și ajuta, victima rămâne blocată în cercul vicios al tăcerii și al fricii. A cere ajutor presupune o doză de iubire de sine. Dar dacă ani la rând ai învățat că nu meriți, că „ești defect”, cum ai putea să ceri salvare?

Vindecarea începe atunci când cineva te vede cu adevărat și nu fuge de durerea ta. Când cineva te ajută să pui în cuvinte ce ți s-a întâmplat. Să înțelegi că nu a fost vina ta. Să plângi ce ai pierdut. Și, mai ales, să înveți să te tratezi cu blândețe. Nu cu învinovățire. Cu compasiune, nu cu rușine.

Ce putem face, ca părinți? Putem să oferim copiilor noștri cel mai valoros dar: siguranța emoțională. Să îi ascultăm cu adevărat. Să le spunem că durerea lor contează. Să nu le „reparăm” emoțiile, ci să le validăm. Să nu le spunem ce ar trebui să simtă, ci să îi învățăm să își recunoască sentimentele proprii. Când un copil simte că e iubit necondiționat, că are voie să spună „nu”, că poate avea o opinie diferită, el va deveni un adult care nu are nevoie să caute aprobare în relații toxice. Care nu confundă controlul cu iubirea.

Poate că nu putem repara tot ce am trăit. Dar putem începe cu o întrebare sinceră: Ce aleg să transmit mai departe? Poate alegem să spunem „ajunge” acolo unde altora li s-a spus „taci”. Poate alegem să privim cu blândețe către copilul din noi care n-a fost văzut.

Poate alegem să ne învățăm copiii că iubirea nu rănește și că respectul nu e negociabil.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp