Adriana Săftoiu a scris o carte despre oameni pe care nu-i vedem și nu-i auzim, dar care se află printre noi.
Oameni care nu ne aud, dar care ne văd. O lume care ar da orice să comunice cu noi, cei care auzim, dar nu ascultăm, vedem, dar nu privim.
În mandatul său de la Comisia pentru Drepturile Omului, Adriana Săftoiu a cunoscut comunitatea surzilor care, în România, este formată din aproximativ 30 000 de oameni, și a înțeles ce greu le este acestora să comunice cu restul lumii, chiar dacă noi știm că există limbajul semnelor și interpreți și cu asta, liniștiți, mai bem o bere.
Nu-i așa. Ceea ce scriu ei pe hârtie nu poate fi lesne de înțeles pentru că, nu-i așa, ei nu au auzit niciodată sunetul limbii române și nu au în limbajul lor timpuri verbale sau prepoziții sau alte elemente de legătură gramaticale. Oricât ar fi de școliți, greșesc atunci când scriu. Din acest motiv, mulți elevi ajunși la final de liceu, nu dau bacul. Renunță de teamă.
Dacă surzii se duc la un ghișeu, nu pot comunica cu angajații, la spital sau la tribunal nu au cum să spună ce-i doare sau ce nedreptăți au pățit.
Și ne intersează asta, dacă nu din empatie, măcar din rațiuni financiare. Mulți dintre ei se abandonează sistemului de asistență socială și, de unde ar putea fi utili societății, ajung să plece în alte țări (da, și ei) sau să trăiască aici în complexe și frici.
„Simfonia semnelor” este o carte foarte bine scrisă, cu povești de viață tulburătoare, cu responsabilitate și empatie și cu, cel mai important, o rigoare prea rar văzută azi la un politician român.
Adriana Săftoiu, așteptată carte, neașteptat subiect!
Cred că da, ai dreptate… Probabil că, după „Cronica de Cotroceni”, mulți s-au gândit că următoarea carte va avea un context politic asemănător. Ea are totuși un context politic, mai exact parlamentar, pentru că tema pe care am abordat-o un an de zile în Parlament a fost una pe care colegii mei au recepționat-o mai greu: tema comunității surzilor din România.
De ce e greu de înțeles?
Să știi că nu puteam să-i judec foarte aspru pentru asta, ceea ce și spun de altfel în carte, pentru că eu însămi am înțeles ce se întâmplă cu această comunitate și ce înseamnă limba semnelor, doar învățând să-i aud pe ei, pe surzi. Iar colegii mei, care nu intrau în contact cu ei, erau foarte nedumeriți când eu spuneam că trebuie să facem o lege prin care limba semnelor trebuie recunoscută oficial ca fiind limba persoanelor surde.
Colegii mei nu înțelegeau de ce un surd care se duce la un ghișeu nu poate, pur și simplu, scrie pe hârtie ceea ce are de spus, dacă nu e un interpret acolo. Pe lângă cinismul acestui îndemn, mesajul era și că eu, auzitor, nu trebuie să fac niciun efort pentru a comunica cu un surd, ci că el ar trebuie să-l facă pentru a comunica cu mine.
Dar surzii cum pot scrie, dacă nu aud?
Exact! Și dacă scriu pe hârtie, tot nu se poate înțelege mereu ce scriu. Am prieteni pe Facebook, prieteni surzi, care scriu greșit în românește și mă întreabă lumea prin mesaje private de ce am atâția agramați pe pagină. Nu sunt agramați! Sunt surzii care scriu traducând din limba semnelor! Și această limbă nu are cuvinte de legătură, nu are timpuri verbale, nu are prepoziții, conjuncții, nu există așa ceva!
Nu m-am gândit niciodată la asta!
Da și poate că nu tot omul ar trebui să se gândească, dar instituțiile statului sunt obligate s-o facă. Gândește-te doar la copii surzi care, de exemplu, nu mai dau Bacul de teamă că nu-l vor lua. Am publicat în carte interviuri cu profesori are reclamă acest lucru, dar reclamă, din păcate, la uși închise!
Cum adică nu poate da Bacalaureatul?
Un copil surd care dă examen la limba și literatura română sau la geografie scriind în limba română nu are cum să scrie fără scăpări și „greșeli” așa cum se înțelege în mod comun. Și profesorii care nu știu că acel copil este surd depunctează masiv lucrarea, crezând că au de-a face cu un agramat.
De aceea mulți dintre ei nici măcar nu se prezintă la examenul de Bac, pentru că, vâzând colegi de-ai lor, auzitori, poate chiar mai buni ca ei, care nu iau totuși Bacul, renunță să-l dea.
Când ai trimis legea?
Acum doi ani. Și pentru ca nimeni să nu spună că pun ceva pe masă pentru care instituțiile nu sunt pregătite, le-am dat 2 ani pentru a instrui interpreți și profesori în limbajul semnelor, așa încât, din aprilie 2022, orice surd care va intra într-o instituție de stat să aibă interpret
Și?
Nu știu, voi vedea în aprilie! Voi monitoriza în ce măsură instituțiile statului angajează interpreți în acest scop.
Cine are cea mai mare responsabilitate în rezolvarea acestei probleme?
Ministerul Educației. Pentru că nu înseamnă că dacă știi limba semnelor poți fi profesor de limba semnelor! E ca la limba română. Dacă știi limba nu înseamnă că o poți și preda la școală! Deci trebuie să existe o catedră de sine stătătoare care să pregătească profesori de limba semnelor. Surzii spun că și în școlile lor mulți profesori nu știu bine limba semnelor.
E o limbă universală?
Nu. Există una care ar fi cum este… engleza în cazul auzitorilor, adică un francez și un chinez se pot înțelege dacă știu amândoi engleza, să zicem. Dar în cazul surzilor această limbă nu este chiar una „internațională”. Se înțeleg cumva cu ajutorul ei, dar nu total… De aceea există limba semnelor franceze, limba semnelor engleze, scoțiene…
Am citit în cartea ta despre cineva care întreba ce este limba română.
Exact, Ema de la Cluj. Ea este surdă din naștere și spunea că nu înțelege ce este limba română și e perfect logic să spună asta, pentru că nu a auzit niciodată cum sună limba română! Contactul ei cu limba română este doar în scris. Altfel, surdul gândește în limba semnelor, așa cum noi gândim în limba română.
Poveștile din carte sunt ca niște nuvele cu personaje reale… Unde ai cunoscut acești oameni care și-au deschis inima?
Pe cei mai mulți dintre ei i-am cunoscut când am organizat o dezbatere în Comisia Pentru Drepturile Omului pe mai multe capitole de dizabilitate în care era inclus și acesta dedicat persoanelor hipoacuzice, surde. Am invitat la această întâlnire ONG-uri care se ocupau de tematică, pentru a afla cu ce probleme se confruntă și de acolo a fost doar un pas până când surzii au aflat și m-au căutat prin persoane auzitoare.
Am fost sunată de doamna Iuhaș, scriu în carte despre domnia sa, prietenă cu persoane care aveau această dizabilitate, care m-a invitat la o întâlnire. Doamna Iuhaș știa limba semnelor, o învățase de la mama ei… Așa am ajuns în comunitatea surzilor din Brașov, din Cluj și am început ușor, ușor să-i descopăr și să-i cunosc, pentru că și dacă aș fi vrut s-o fac singură, fără ajutor și fără interpret nu s-ar fi putut.
Am început și eu să învăț puțin din această limbă, am început să cunosc dactilemele, (adică semnele literelor-n.m). Așa am aflat poveștile lor care merită să fie cunoscute.
Există și surzi care au avut parte de familii care i-au susținut și i-au ajutat să facă studii și să-și depășească complexele, fricile. Și există și surzi care nu au avut acest sprijin și care au plecat în altă țară unde au găsit un ritm al vieții, dar și un loc de muncă.
Știu și cazuri de surzi care s-au abandonat asistenței sociale, oameni tineri care pot fi pregătiți pentru un loc de muncă. Dar sunt și fete, de exemplu, care au făcut cursuri de cosmetică, de manichiură, de pedichiură, dar care nu au fost angajate pentru ceea ce au învățat, ci ca femei de serviciu.
Revin la carte imediat, dar aș vrea să facem o paranteză și să te întreb: a devenit politicul un mediu potrivit pentru femei? Nu vrea să sune sexist ce întreb, dar mi se pare în continuare că este greu pentru femei să fie acolo…
Nu, nu cred că este potrivit acest mediu pentru femei, și asta se vede și prin faptul că numărul femeilor din politică rămâne constant mic… De ce nu m-am asprit eu în acest mediu? Nu știu, cred că a contat educația de acasă și îți mărturisesc că, în cazul meu, a contat și copilul meu care nu mai este chiar copil, este adult acum:). Filip a fost mereu reperul care m-a ținut cu picioarele pe pământ. În plus au mai contat structura mea umanistă, faptul că nu m-am rupt de cărți, de lectură, de oameni buni…
Mediul politic s-a degradat față de acum 4 ani?
Dacă stai de vorbă cu jurnaliști sau chiar cu oameni care nu stau neapărat cu privirea pe politică în mod permanent, ci atunci când vreo decizie îi afectează, spun că politica, din 4 în 4 ani se degenerează. Ceea ce pe mine mă surprinde însă destul de mult este modul în care partidele continuă să facă selecția membrilor lor.
Eu m-aș fi așteptat ca, din 4 în 4 ani, când sunt alegerile parlamentare, criteriile de selecție să fie din ce în ce mai bune și constat că nu se întâmplă asta. Și revin la tema veche: loialitatea față de șeful care face lista contează mai mult decât competențele tale și loialitatea ta față de cetățean. Cei care sunt puși în funcții sau păstrați în funcții sunt oameni care nu au prea multe de spus despre ei… Și cu toate asta rezistă, domnule, rezistă, cum se spune în reclama aia!
Eu, în școlile primare aș introduce opțional limba semnelor, pentru că am văzut cum copiii auzitori, care s-au jucat cu copii surzi, după o oră știau deja să-și spună numele folosind semnele.
M-a surprins neplăcut ceea ce am citit în cartea ta despre faptul că la Comisia Pentru Drepturile Omului din Parlament ajung cei care sunt „pedepsiți” de partid, sau retrogradați!
Asta este realitatea!
Și asta dovedește de fapt felul în care omul și drepturile lui sunt privite de politic.
Exact. Îmi spuneau colegi care lucrează în Parlamentul European că, dacă Președintele Comisiei Libertăților și Drepturilor Omului doar ridică sprânceana la un vot pe o lege sau la o dezbatere, este imediat întrebat dacă este vreo problemă. La noi, în Comisia Pentru Drepturile Omului ajung două trei legi. Cum așa? Orice lege dată poate încălca un drept!
Probabil că, pentru a te face auzită, ar trebui să îți pui botniță sau să urli la microfon.. Gălăgia are mai multă audiență decât conținutul…
Da, dar ar trebui să-i dăm și populației partea ei de vină. Pentru că în condițiile în care ratingul contează cel mai mult și omul se uită la balamuc și scandal, i se dă balamuc și scandal. Dacă vorbești așezat despre lucruri așezate, plictisești lumea. Atunci apucă-te de balamuc!
„Trebuie să ne dăm seama că nu doar el, surdul, trebuie să facă eforturi ca să fie înțeles, ci și tu, sau mai ales tu”
Recomandările cărții sunt semnate, pe coperta 4, de Cecilia Ștefănescu și de Alin Fumurescu, iar pe prima copertă și introducere apare o altă semnătură valoroasă, cea a lui Andrei Pleșu.
Alegerile mele pentru coperta 4 ca recomandări au fost Alin si Cecilia. Sunt onorată că amândoi au acceptat, au citit manuscrisul si au considerat că merită să pună DA pentru carte. Cu Andrei Pleșu a fost puțin diferit. Am avut la un moment dat o discuție despre ce mai fac. I-am spus că am scris o carte și mi-a cerut manuscrisul. I l-am transmis doar pentru lectură.
M-a sunat foarte curând după aceea si mi-a spus: „m-ai provocat”. Si apoi am primit textul care a devenit introducerea cărții. Că m-a impresionat?! Total. Pentru că Andrei, la rândul lui, cred că a fost mișcat nu de mine, ci de cauza acestor oameni.
Nu m-am așteptat la această carte, spre rușinea mea nu mi-am pus niciodată cu adevărat problema a ceea ce înseamnă o astfel de dizabilitate sau cum se descurcă acești oameni…
Ei știau despre interesul meu, ei au așteptat această carte. Știi? Au creat chiar un semn pentru mine care înseamnă Săftoiu. Revenind la ceea ce ai spus, nu trebuie să-ți fie rușine.
Ești curioasă să afli și să scrii despre asta și dacă vor mai fi câțiva ca tine, se vor deschide niște uși spre această lume. Trebuie să ne dăm seama că nu doar el, surdul, trebuie să facă eforturi ca să fie înțeles, ci și tu, sau mai ales tu! Eu, în școlile primare aș introduce opțional limba semnelor, pentru că am văzut cum copiii auzitori care s-au jucat cu copii surzi și care, după o oră, știau deja să-și spună numele folosind dactileme…
Crezi că oamenii vor fi sensibili la acest subiect?
Mi-aș dori atât de tare ca oamenii să înceapă să înțeleagă că lângă noi trăiesc mii de oameni care sunt surzi, care au o problemă foarte mare în a merge la medic sau la tribunal pentru că nu au interpreți, pentru că prețurile sunt foarte mari, pentru că- vezi că spune în carte și Părintele Mirel, Părintele surzilor- și la medic ultimul pacient consultat este cel surd. Este o mare problemă și e mare păcat, pentru că sunt oameni veseli, buni, dar scoși din comunitatea lor devin foarte reticenți.
Ce ceri exact?
Profesori pregătiți în Limbajul Semnelor și schimbarea modului în care copii surzi dau examenul de Bac. pe scurt. Și ca orice instituție de stat să aibă interpreți pentru surzi
Citiți mai multe pe cristinastanciulescu.ro
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Suntem atat de egoisti si egocentristi incat astfel de subiecte Nu ne intereseaza.
Vedeti si cate comentarii au fost scrise.
Va stimez