Bate cineva la uşă. O fi poştaşul. Las polonicul să-şi facă de cap în ciorbă şi mă duc să deschid. Înalţi, eleganţi, cravată cu monogramă, broşuri în mână. Martorii lui Iehova. Aduc repede în discuţie ciorba de pe foc şi dau să le închid uşa în nas.
- Suntem de la Partidul Laburist. Am dori să stăm puţin de vorbă, dacă nu vă deranjează.
Casa asta a votat dintotdeauna cu Conservatorii. Zâmbesc obraznic.
- Nu aţi vrea să consultaţi şi opoziţia? Aşa, ca să ştiţi cu cine luptaţi...
Le spun că aş fi tentată, dar chiar am o ciorbă pe foc. Dacă sunt se acord să mi se alăture în plictiseală, îi poftesc la bucătărie. Eu am treabă. Numai politicienii au chef de vorbă. Deh, vin alegerile ...
În ţara mea natală ar fi adus nişte zahăr, ulei, o reţetă de ciocolată fierbinte pe timp de inundaţii. Le pare rău, ei ne duc doar cu vorba, dar nevasta unuia are o reţetă delicioasă de plăcintă cu urdă şi spanac. Se oferă s-o sune pentru mine. Îmi încolţeşte bănuiala că ăştia chiar sunt martori ai lui Iehova şi au călărit pe un troian până la mine în bucătărie. În bucătăria în care miroase a leuştean. Trec la polonic cu mâner.
Bărbaţii par atât de nelalocul lor, că mă pufneşte râsul. Le împărtăşesc temerea că o să-şi păteze coatele hainelor scumpe, de costum. Dau din mână şi zâmbesc în contrapartidă, unul oarecum încurcat. Candidatul e nostim, reprezentantul de la centru ceva mai scorţos.
- Vă ascult, le spun şi renunţ cu părere de rău la muzica de la radio.
- Nu, eu vă ascult, îmi spune candidatul.
- Domnule, simt că mă ia cu leşin, vă rog să fiţi mai subtil, chestiile astea democratice, autentice, sunt greu de înghiţit. Îmbătrânesc, şalele îmi aduc aminte că am totuşi o problemă.
- E o clinică peste drum de noi. Pentru că cea la care suntem arondaţi e destul de departe, am încercat să ne transferăm. Ni s-a spus că se închide din lipsă de fonduri, deşi deservesc foarte mulţi bătrâni, din care mare parte cu handicap.
Îşi notează în carneţel, sârguincios ca un şcolar. Să nu uite până merge la culcare, după aia, altă zi, alţi alegători. ÎI servesc cu tradiţionalul ceai. Când vorbesc au noimă, în câteva cuvinte, alese cu grijă, îmi expun câteva din soluţiile lor. Simt că deja au abuzat de timpul meu. Deşi nu vreau, parcă încep să-i simpatizez.
Candidatul îşi câştigă locul în camera comunelor. Primesc lunar de la cabinetul local informaţii în legătură cu sesizarea făcută de mine. Mă exasperează. Nici nu s-a instalat bine şi deja face risipă de hârtie! Ştiu că nu se va rezolva nimic, dar mă ţine „călduţă” pentru următoarele alegeri. Chiar şi aşa e mai multă democraţie decât cea cu care sunt învăţată.
Între timp primesc răspuns, în scris, de la clinică, că cererea mi-a fost respinsă pentru că locuiesc de cealaltă parte a străzii și aparţin de alţi doctori. Zâmbesc şiret. Oricum vă închide, ofticaţilor!
La câteva luni distanţă, parlamentarul de care aparţin, da tot ăla!, chiar dacă de pe cealaltă parte de stradă, mă anunţă oficial că a reuşit să salveze clinica, ba se vor face investiţii și într-un cabinet de terapie individuală. Clinica pentru care am cerut ajutor şi de care mă despart toate drumurile. Am puterea să mă bucur. Îmi cere părerea şi în alte chestiuni şi mă aşteaptă să-i împărtăşesc, în scris sau la cabinetul local, alte probleme cu care mă confrunt. Eu, imigrant român, fără naționalitate şi care am votat până acum cu opoziţia.
În România s-ar fi spus că mă potrivesc ca nuca în perete. În Marea Britanie, reverendul care a reuşit să-l lămurească pe fiul meu despre meseria de înger e femeie şi tipul de care sunt îndrăgostită din adolescenţă - Elton John - e însurat, are doi copii şi e gay.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.