Foto: Dan Mihai Bălănescu
De 24 de ore urmăresc compulsiv știrile și aștept o răsturnare de situație. Aștept o voce salvatoare care să anunțe că totul a fost greșit înțeles, care să anunțe că oasele alea nu erau umane, care să anunțe că Alexandra, de fapt, trăiește. Dar toate update-urile vin să contrazică și să spulbere umbra de speranță în care încerc să mă refugiez.
Aseară m-am gândit, pentru prima dată, la emigrare. Suntem cu toții în aeroport, cozile ajung până în Piața Victoriei. Așteptăm cuminți să ne vină rândul să intrăm în avionul care ne va duce pe un tărâm mai bun, într-o țară care ne va îmbrățisa și care ne va feri de acid, mită, corupție, flăcări, bacterii, incompetență. Într-o țară în care taxele pe care le plătim nu vor fi părtașe la crimă, umilință și aroganță.
Într-o țară în care normalitatea și bunul simț conduc locuitorii spre viață și nu spre butoiul cu acid. Pentru că Alexandra suntem noi, toți locuitorii acestei țări îmbolnăvite sistematic în 30 de ani, acoperite de plăgi ascunse sub preș.
Mă întreb oare cât va mai dura până când vom fi cu toții anihilați? Câți dintre noi vor trebui să mai fie sacrificați până ca cei care trebuie să își facă treaba, să acționeze profesionist și să își asume greșelile, ne vor lua în serios? De câte semnale de alarmă mai e nevoie? De câte Colectiv, de câte cazuri Apuseni, de câți copii căzuți în fose septice, de câți bolnavi încătușați de birocrație, de câte Alexandra? Mă întreb dacă mai există vreo urmă de luciditate în mințile tuturor celor care poartă vărsarea sângelui nostru în ADN. Dar mi-e teamă că în acest film macabru, în care jucăm cu toții, finalul fericit nu va fi scris de un regizor scelerat, ci de noi toți. Încă mai cred în umanitatea noastră, încă mai sper că putem ieși cumva la liman. Încă mai cred că înainte de a renunța cu toții și de a ne îmbarca într-un avion care să ne ducă departe visele, noi, cei care am rămas încă aici, avem datoria morală de a nu ne lăsa cuprinși de nepăsare.
Vocea Alexandrei nu a fost auzită de cine trebuie, dar vocile noastre unite, au toate șansele. Cred că vocile noastre pot să aducă schimbarea și salvarea. Și mai cred că nu lacrimile noastre vor spăla sângele unui copil, nici comentariile sau emoticoanele triste de pe Facebook, ci acțiunile noastre. Ține doar de noi dacă vom alege să ne resemnăm, să ne întorcem la viețile noastre și să uităm tot în câteva zile, dacă vom alege ignoranța și lașitatea sau vom alege umanitatea, empatia și implicarea.
Dacă durerea vine, vine și fericirea. Ai răbdare.
Mi-am făcut curaj să mă uit pe profilul de Facebook al Alexandrei și am găsit postarea asta, atât de ironică în contextul ultimelor 24 de ore. Alexandra a avut încredere, a avut răbdare timp de 19 ore, a îndurat probabil orori de neimaginat, dar fericirea n-a mai venit.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
În altă ordine de idei, nu i-a spus nimeni că nu e recomandabil să stea la ocazie, ca fată singură, mai ales la țară? Meditațiile acelea nu au putut fi coordonate cu mersul vreunui microbuz/autobuz care trecea prin satul ei?
Câh!