Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de șase ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Alexandra suntem noi: Aseară m-am gândit, pentru prima dată, la emigrare

MAI lumânări

Foto: Dan Mihai Bălănescu

De 24 de ore urmăresc compulsiv știrile și aștept o răsturnare de situație. Aștept o voce salvatoare care să anunțe că totul a fost greșit înțeles, care să anunțe că oasele alea nu erau umane, care să anunțe că Alexandra, de fapt, trăiește. Dar toate update-urile vin să contrazică și să spulbere umbra de speranță în care încerc să mă refugiez.

Aseară m-am gândit, pentru prima dată, la emigrare. Suntem cu toții în aeroport, cozile ajung până în Piața Victoriei. Așteptăm cuminți să ne vină rândul să intrăm în avionul care ne va duce pe un tărâm mai bun, într-o țară care ne va îmbrățisa și care ne va feri de acid, mită, corupție, flăcări, bacterii, incompetență. Într-o țară în care taxele pe care le plătim nu vor fi părtașe la crimă, umilință și aroganță. 

Într-o țară în care normalitatea și bunul simț conduc locuitorii spre viață și nu spre butoiul cu acid. Pentru că Alexandra suntem noi, toți locuitorii acestei țări îmbolnăvite sistematic în 30 de ani, acoperite de plăgi ascunse sub preș.

Mă întreb oare cât va mai dura până când vom fi cu toții anihilați? Câți dintre noi vor trebui să mai fie sacrificați până ca cei care trebuie să își facă treaba, să acționeze profesionist și să își asume greșelile, ne vor lua în serios? De câte semnale de alarmă mai e nevoie? De câte Colectiv, de câte cazuri Apuseni, de câți copii căzuți în fose septice, de câți bolnavi încătușați de birocrație, de câte Alexandra? Mă întreb dacă mai există vreo urmă de luciditate în mințile tuturor celor care poartă vărsarea sângelui nostru în ADN. Dar mi-e teamă că în acest film macabru, în care jucăm cu toții, finalul fericit nu va fi scris de un regizor scelerat, ci de noi toți. Încă mai cred în umanitatea noastră, încă mai sper că putem ieși cumva la liman. Încă mai cred că înainte de a renunța cu toții și de a ne îmbarca într-un avion care să ne ducă departe visele, noi, cei care am rămas încă aici, avem datoria morală de a nu ne lăsa cuprinși de nepăsare.

Vocea Alexandrei nu a fost auzită de cine trebuie, dar vocile noastre unite, au toate șansele. Cred că vocile noastre pot să aducă schimbarea și salvarea. Și mai cred că nu lacrimile noastre vor spăla sângele unui copil, nici comentariile sau emoticoanele triste de pe Facebook, ci acțiunile noastre. Ține doar de noi dacă vom alege să ne resemnăm, să ne întorcem la viețile noastre și să uităm tot în câteva zile, dacă vom alege ignoranța și lașitatea sau vom alege umanitatea, empatia și implicarea.

Dacă durerea vine, vine și fericirea. Ai răbdare.

Mi-am făcut curaj să mă uit pe profilul de Facebook al Alexandrei și am găsit postarea asta, atât de ironică în contextul ultimelor 24 de ore. Alexandra a avut încredere, a avut răbdare timp de 19 ore, a îndurat probabil orori de neimaginat, dar fericirea n-a mai venit. 

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • si eu ,tot aseara, insa pentru a nu stiu cata oara! Nu cred ca mai avem vreo sansa. caracatita e omniprezenta, nu ne mai scapa nimeni!
    • Like 0
  • Dorin check icon
    Avem doar două alternative :Fie ieșim Masiv in stradă să le dăm un șut în fund Hoților care ne conduc,Fie emigrăm și noi și copiii oriunde în lumea largă .Cale de mijloc nu mai există.
    • Like 1
  • Corina check icon
    Sfârșitul Alexandrei este o palmă pe obrazul credinței sau o mare încercare a ei. Se cuvine să recunoaștem, e de domeniul evidenței. Nicăieri în poze nu-și exhibă feminitatea, dimpotrivă. Încheiată până sus, liniștit mândră, încrezătoare în cumințenia ei. Nu știu de ce confesiune era, dar nu m-ar mira ca religia să fi ocupat un loc important în viața ei.

    În altă ordine de idei, nu i-a spus nimeni că nu e recomandabil să stea la ocazie, ca fată singură, mai ales la țară? Meditațiile acelea nu au putut fi coordonate cu mersul vreunui microbuz/autobuz care trecea prin satul ei?
    • Like 0
  • Crabu check icon
    Unde să emigrăm stimată duduie? Asta-i soluția! Bine de dvs. ne putem lipsi, o autoare superficială care a reușit să scrie un articol banal, anost folosindu-se de nenorocirea unei familii. Lătrați și dvs. ca toți ceilalți, doar lătrați.
    Câh!
    • Like 0


Îți recomandăm

UNStudio 1

UNStudio este unul dintre cele mai cunoscute și apreciate birouri de arhitectură din lume, cu filiale în Amsterdam, Frankfurt, Shanghai, Hong Kong, Dubai și Melbourne. are în portofoliu peste 120 de proiecte internaționale, precum clădiri de birouri, rezidențiale, muzee, poduri, dar și masterplanuri urbane. Printre cele mai cunoscute lucrări - Podul Erasmus din Rotterdam, Mercedes-Benz Museum din Stuttgart, Arnhem Central Station, Designul Doha Metro Station.

Citește mai mult

Marius Sava

„La mine pacienții nu vin niciodată singuri, vin cu partenerul”, spune medicul specialist pneumolog Marius Sava, cu competențe în somnologie, de la Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria, despre cei care ajung la ușa cabinetului cu simptome de apnee în somn.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult