Foto: Getty Images
La începutul săptămânii am cumpărat câțiva pui mărișori. Este prima dată când cumpăr. În fiecare an îmi scoteau cloștile mulți pui și pentru mine era o adevărată fericire să văd înflorind miracolul vieții dintre găoacele sparte. Cum minte nu am mai mult decât un copil mă jucam cu puii, nu doar le dădeam mâncare și le făceam curat. Îmi plăcea să le mângâi puful moale ca mătasea, să le admir culorile și ochișorii mici și strălucitori ca niște perle negre, să văd care e boghet, care încălțat și care moțat. Anul acesta nu mi-a căzut nicio cloșcă, dar nici nu am vrut să pun, căci în ultimii ani mi-au murit cei mai mulți pui după ce îi creșteam. Probabil că este un microb în coteț la mine, mi-am spus și m-am hotărât să cumpăr niște pui mai mărișori, vaccinați. I-am închis într-un coteț după ce i-am adus acasă. Prima zi i-am ținut închiși ca să se învețe în noua casă. Erau speriați și se strângeau ghem de câte ori mă duceam să le pun mâncare sau apă. I-am privit cu milă. Unde sunt puișorii mei ce mi se urcau pe mâini când le dădeam mâncare și apă!? m-am întrebat cu tristețe, apoi am adăugat: O să se învețe și ei… Acum sunt străini, săracii…
A doua zi am lăsat ușa deschisă. Voiam să iasă și să ciugulească iarbă așa cum fac puii. Să țipe, să caute gâzuțe, să scociore cu ghearele, să se scalde în praf întinzându-se la soare, căci aveam o bănuială că puii mei cumpărați nu au văzut încă soarele.
Am avut un șoc: deși a fost ușa deschisă toată ziua, niciun pui nu a ieșit afară. Când mă duceam la ei se comportau ca în prima zi. Fugeau și se strângeau ghem. Am început să-i observ de la distanță: mâncau, beau apă și apoi se strângeau unii în alții. Am scos câțiva afară. Țipau și au fugit înapoi. Unul nu a nimerit ușa și s-a ascuns sub lemne. Nu l-am putut scoate. Când încercam să-l prind se ducea mai adânc. A trebuit să mut lemnele ca să îl scot. După aceea le-am dus o grămăjoară de iarbă fragedă tăiată mărunt. Au țipat și s-au zburătăcit speriați când au văzut-o în mijlocul lor. Cârâiau spre ea, dar niciunul nu a atins-o. Ba da, până la urmă unul din ei a luat un firicel în cioc. Ura! am dat să strig, dar m-am oprit. Puiul meu deja a lăsat firul de iarbă și își ștergea ciocul dându-l de pământ când pe o parte când pe alta.
În fiecare zi i-am studiat, când am înțeles că ei nu știu decât trăitul în cușcă și strânși ghem unul în altul și voiam să văd ziua când vor experimenta libertatea. Încet ieșeau până pe prag, făceau câte unul din ei câte un pas afară, dar timid, speriat, șovăielnic și la primul zgomot, pală de vânt sau lătrat al cățelului fugeau înapoi.
Am râs amar amintindu-mi de puii mei crescuți cu cloșcă ce furau toată mâncarea cățelului, nici vorbă să le fie frică și care colindau toată curtea și alegeau firele de iarbă…
A doua zi am lăsat ușa deschisă. Voiam să iasă și să ciugulească iarbă așa cum fac puii. Să țipe, să caute gâzuțe, să scociore cu ghearele, să se scalde în praf întinzându-se la soare, căci aveam o bănuială că puii mei cumpărați nu au văzut încă soarele.
Am avut un șoc: deși a fost ușa deschisă toată ziua, niciun pui nu a ieșit afară. Când mă duceam la ei se comportau ca în prima zi. Fugeau și se strângeau ghem. Am început să-i observ de la distanță: mâncau, beau apă și apoi se strângeau unii în alții. Am scos câțiva afară. Țipau și au fugit înapoi. Unul nu a nimerit ușa și s-a ascuns sub lemne. Nu l-am putut scoate. Când încercam să-l prind se ducea mai adânc. A trebuit să mut lemnele ca să îl scot. După aceea le-am dus o grămăjoară de iarbă fragedă tăiată mărunt. Au țipat și s-au zburătăcit speriați când au văzut-o în mijlocul lor. Cârâiau spre ea, dar niciunul nu a atins-o. Ba da, până la urmă unul din ei a luat un firicel în cioc. Ura! am dat să strig, dar m-am oprit. Puiul meu deja a lăsat firul de iarbă și își ștergea ciocul dându-l de pământ când pe o parte când pe alta.
În fiecare zi i-am studiat, când am înțeles că ei nu știu decât trăitul în cușcă și strânși ghem unul în altul și voiam să văd ziua când vor experimenta libertatea. Încet ieșeau până pe prag, făceau câte unul din ei câte un pas afară, dar timid, speriat, șovăielnic și la primul zgomot, pală de vânt sau lătrat al cățelului fugeau înapoi.
Am râs amar amintindu-mi de puii mei crescuți cu cloșcă ce furau toată mâncarea cățelului, nici vorbă să le fie frică și care colindau toată curtea și alegeau firele de iarbă…
Astăzi puii mei au ieșit afară. La început timid. Doar stăteau pe prag. Apoi au făcut pași prin iarbă. După amiază i-am văzut ciugulind, în sfârșit, fire de iarbă și întinzându-se leneși sub sărutul cald al soarelui. La cel mai mic zgomot făcut de mine fugeau în coteț, dar oricum au început să învețe libertatea.
Astăzi puii mei au ieșit afară. La început timid. Doar stăteau pe prag. Apoi au făcut pași prin iarbă. După amiază i-am văzut ciugulind, în sfârșit, fire de iarbă și întinzându-se leneși sub sărutul cald al soarelui. La cel mai mic zgomot făcut de mine fugeau în coteț, dar oricum au început să învețe libertatea.
Studiindu-le comportamentul, nu știu de ce, mi-am amintit ce îmi povestea nea Ilie Tudor - Dumnezeu să îl ierte! – fost deținut politic:
-Fata mea, când ne-au dus în deltă – nu am reținut de la nenea Ilie exact unde, dar parcă era vorba de Brăila – ne-au pus lanțuri la picioare. Era ger cumplit. Inelul de fier ce îmi înconjura glezna îmi rodea carnea, dar cel mai greu era să îi suport răceala ireală pe piciorul meu deja înghețat. Era cumplit… Am venit acasă. Știi, fata mea, ce nu puteam suporta!? Mi se făcea rău când vedeam câinele legat cu lanțul. Nu suportam să văd nici măcar câini în lanțuri. Imediat îmi aminteam de picioarele mele prinse iarna în inele de fier…
PS: După ce am scris textul m-am dus să închid puii. Ce credeți că am pățit!? Trei dintre ei nu au vrut cu niciun chip să intre în coteț așa că a trebuit să fug după ei prin curte… Ha, ha, ha! Au învățat libertatea și le place!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.