Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Am ajuns să mă operez într-un spital englezesc: totul pornește „de la cap”

pat de spital

(Foto: Guliver/Getty Images)

A fost un timp când credeam că le ştim pe toate când, dacă te întâlneai cu prietenii, povesteai despre ce-ai mai citit, despre filmele pe la care ai mai nimerit, despre ce oameni ţi-au mai ieşit în cale, lungeai serile vorbind despre visuri, dorinţe, libertate. Şi mai e şi o vreme ca asta de acum, obligatorie de îndurat, când la orice întâlnire cu prietenii spovedeşti boli, tratamente, recomandări de medici cu inima largă, ceaiuri, sfaturi de la babe şi vecini. 

Sunt atâtea cărţi despre care ai putea vorbi, dar ele îţi tac în cap şi nici nu mai ai timp să citeşti, eşti ocupat cu buchisirea efectelor secundare ale medicamentelor prescrise sau cu transcrierea reţetelor de băuturi fabuloase, care te vindecă de orice numai de prostie nu... Am pierdut probabil cititorii mai tineri decât gastrita mea, rămâne să ne răsfăţăm noi între noi, băbătiile. La vârsta lor îi deranjează doar „buba de la inimă” şi pentru aceea, zic poeţii, nu există leac, în timp ce eu mă pregătesc să vă povestesc despre „buba la cap”.

Fac ce fac şi iar ajung să dau bună ziua bisturiului... deci: „la spital, taxi dragă!”. Votul pentru Brexit aducea promisiunea unor investiţii majore în sistemul de sănătate britanic. Între timp ne-am dat cu toţii seama că factura divorţului e cu mult mai costisitoare, iar banii de investiţii sunt, dar nu sunt, căci şi acordul cu UE e şi nu e. Rămâne suspendat între ambâţ şi răzbunare. Până atunci fiecare se peticeşte cu ce poate. Bănuiesc că şi medicilor li s-a recomandat o abordare mai economică a situaţiei, reţete mai ieftine, intervenţii costisitoare doar după o analiză amănunţită, renunţarea la risipă altfel colapsul va cădea peste noi toţi.

Dar nu toate funcţionează după socoteala de la guvern, realitatea e un copil năzuros. Uneori câteva opţiuni mai ieftine se pot dovedi cu mult mai scumpe, pe termen lung, decât o intervenţie rapidă, dar un pic mai costisitoare. Ca urmare afecțiunea mea a trecut prin trei tururi preliminarii de antibiotice şi se ştie deja cât de greu se prescriu antibioticele în UK! Când nici ceaiurile calmante n-au mai pus cu botul pe labe indignarea, m-am cerut la spital, de câţiva ani merg atât de des, de parcă m-am angajat cu navetă.

După un oftat prelung mi s-a aprobat cererea. Din păcate dreptatea avea să fie de partea mea. A doua zi, de dimineaţă, m-am prezentat pentru intervenţia chirurgicală, trecusem în aceeaşi zi peste evaluare. 

Fiind vorba de o operaţie uşoară, aveam să plec acasă în aceeaşi zi, dacă nu se iveau temute complicaţii. Mi s-a alocat un pat, o cămaşă din acelea în care te bate vântul pe la şale şi o listă cu instrucţiuni. Am semnat câteva hârtii, pentru anestezie. Apoi m-a vizitat chirurgul, o mai veche cunoştinţă, semn că, deşi glumesc, totuşi îmbătrânesc, după care a revenit anestezistul. Pentru că nu pot scăpa de nişte palpitaţii deja încuscrite cu o hipertensiune, se hotărâse să renunţe la anestezia totală şi îmi propunea să încerc, bărbăteşte, una locală. 

După operaţia de cezariană, din care nu-mi aduc aminte mare lucru fiind pur şi simplu terifiată după nişte poveşti cu naşteri de groază, era pentru a doua oară când aveam ocazia să văd o sală de operaţii englezească şi toată echipa la lucru. Şi mai ales să încerc să înţeleg diferenţele în tratarea pacientului dintre România şi Marea Britanie, pentru că şi acum mă bântuie povestirile despre umilinţele prin care au fost nevoiţi să treacă ai mei din familie, prieteni, cunoscuţi aflaţi în aceeaşi situaţie. 

Am îmbrăcat cămaşa obligatorie oferită de spital, asistenta care se ocupa de noi ne-a recomandat, râzând, să ne ţinem de chiloţi, să nu ni se verse pe jos emoţia. Un apropo subtil, mulţi dintre cei veniţi din est se dezbracă de ei automat. Au aşteptat până am tras pe mine halatul adus de acasă şi papucii de casă. Apoi a fost chemat un domn infirmier, căci domn era, care m-a însoţit până la sala de operaţie, am preferat să fac drumul pe propriile picioare, ca să am timp să cuget un pic. Sunt alergică la latex, aşa că mi-a fost uşor să o recunosc, afişaseră un însemn care avertiza că sala fusesese „curăţată”, latexul îndepărtat. De la uşă m-au preluat aistentele, vesele şi cu chef de vorbă.

Ajunsesem la ora adevărului. A trebuit să renunţ doar la halatul de acasă şi la papuci, care au fost preluate şi aşezate cu grijă pe un scaun. În sala de operaţie. Da, bacteriile acelea rele, venite cu mine de acasă, au intrat cu mine în sala de operaţie, le aveam oricum pe piele, deci metoda dezbrăcatului care salvează sufletul nu stă în picioare.

Importantă e dezinfecţia serioasă de după, în aşteptarea noului pacient, fiecare trebuie să plece doar cu ce bacterii a venit, care îi sunt deja familiare. În sala de operaţii era cam răcoare, aşa că aşezaseră pe patul cu rotile o saltea electrică. Deşi mă încălzisem un pic, încă mă bătea vântul pe la şale şi pe la picioare. M-au acoperit cu o pătură şi abia când am putut spune că mă simt confortabil s-a trecut la fapte. 

S-a lăsat liniştea, fiecare îşi vedea de treabă. Chirurgul mi-a explicat ce avea să se întâmple şi mi-a promis şi amănunte savuroase din timpul intervenţiei, dar am dat cu pas, doar nu era meci de fotbal. Venise momentul să-mi fie prezentată zâna cea bună. Uneia dintre asistentele medicale i se încredinţase misiunea de a se ocupa de confortul şi buna mea dispoziţie. Am vorbit despre Brexit, copii, despre România, vacanţe şi cărţi. Mărturisindu-mi păcatul de a blogări, m-a făcut să-i promit că o voi descrie pe la un metru şaptezeci şi cinci, blondă, talie de viespe, trei facultăţi făcute la seral şi în iubire ochi albaştri. Avea unul dintre cele mai frumoase zâmbete din lume, zâmbetul bunătăţii. Nici sistemul de sănătate britanic nu dispune de suficient personal, şi aici se munceşte greu şi obositor, dar toată lumea îţi zâmbeşte şi eşti tratat de parcă te-au livrat din porţelan. 

„Buba de la cap” ţinuse cu dinţii de infecţie şi nu cedase deloc în faţa antibioticelor, aşa că am rămas cu o gaură. Operaţia a fost un succes, ne-am mulţumit unii altora, eu primind mulţumiri pentru că fusesem cuminte, nu s-au schimbat nici plicuri, nici cadouri, doar zâmbete. Altele, la fel de calde mă aşteptau şi în salonul în care îmi lăsasem bagajul, şi nu numai atât, ci şi micul dejun. După toate operaţiile mi se face foame, dau vina pe emoţii. În jurul paturilor sunt trase perdelele, de jur împrejur, nu doar când te schimbi sau eşti consultată, ci şi când discuţi cu medicii. Nu se strigă în gura mare, nu eşti expus privirii tuturor, până şi asistenta se scuză dacă îşi face apariţia cu vreo seringă pentru analize.

Am plecat spre casă, mai sănătoasă, dar cu o gaură în cap, un pic cam ca după război, pansamentul ţinând loc de drapel al păcii. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • dalex check icon
    Stilul de viata britanic a contribuit si el la aparitia gaurii din cap ?
    Alimentatia hiperproteica si vegetalele din magazine ce par din plastic, vreau sa spun.
    • Like 0
  • karla check icon
    Nu-mi doresc niciodata sa ajung intr-un spital, chiar si japonez daca ar fi. Oricum, si in strainatate, si in tara am intalnit medici romani deosebiți, nu doar straini. Cred ca depinde de om. Daca vrea sa-si practice cum trebuie meseria o va face oriunde, oricand si in orice conditii, chiar si in teatre de razboi. Romania este undeva la mijloc.
    • Like 1


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult