Tot soacră-mea m-a învățat și despre iubire

Foto: Guliver Getty Images

Tot soacră-mea m-a învăţat şi despre iubire, despre cea mai frumoasă, mai frumoasă chiar şi decât cea din cărţi. Ea şi David al ei erau la început de drum. Ea - o tânără profesoară de limba engleză, el - chimist, prins în nişte proiecte de cercetare. Pentru prima oară părinţi. O fetiţă - deloc impresionată că a fost trimisă în ţara ploii. Sperând să fie returnată, plângea mult, mai ales noaptea. Dar Dumnezeu nu face treabă de mântuială, le rupe copiilor eticheta la plecare, să nu vedem cât avem de plătit.

Când copilul începea să plângă, soacră-mea o îmbrăca, o instala comod în cărucior, dimpreună cu un căluţ troian plin cu lapte şi o plimba prin cartier până adormea. Pentru ca David să se bucure de odihnă. Noroc că David le-a recuperat înainte de a da declaraţii la Poliţie pentru tulburarea liniştii publice. Vecina de alături îşi dăduse deja sistemul de alarmă în grija Poliţiei, se umpluse cartierul de somnambuli. David, de fapt, nu putea dormi dacă nu le auzea prin casă, una plângând, cealaltă şoptind nimicuri sau murmurând cântece vechi de leagăn. Şi cu asta cred că am spus totul despre iubire. 

Se anunță un nepot

Înclin să cred că Dumnezeu nu numai că preferă lemnul şi spaţiile mici, dar e fluent în engleză. Un copil a fost trimis, cu Big Bang personalizat, la bisturiu, căci se crease prea multă tensiune. Până la Craciun am trecut prin fazele: 'nimic', 'numai mere' şi 'numai pere'. Abia o începusem pe cea 'numai portocale'. Englezii fac de Crăciun, şi nu numai, cele mai nefolositoare cadouri. Ajunsesem să am un dulap plin cu lumânări parfumate, pe care îmi era frică să le aprind la baie, după cum eram sfătuită, de teamă să nu arăt ca un cimitir în noaptea de Înviere. Soacră-mea mi-a lăsat sub brad, împachetat în hârtie lucioasă cu Moşi Crăciuni şi legat cu panglică roşie de mătase, un sac de 10 kg de portocale. Nici nu aveam nevoie de altceva.

La spital, apare soacra cu un ursuleț albastru

După naştere, la spital, m-au instalat în vârful patului, între o perfuzie şi două pungi de plastic. N-am avut timp să mă minunez de curăţenie că a apărut prinţesa Xenia, asistenta care făcea vânt oboselii. Ne-a spălat, ne-a îmbrăcat cu ce aveam mai bun, mi-a aranjat părul şi m-a machiat. Când mi-a vârât sub nas o oglindă de buzunar, mi-a venit să plâng, eram grasă, dar frumoasă. Şi ea nu avea buzunare la uniformă. Abia atunci avea să deschidă uşa musafirilor. I-am spus că se obosise degeaba, soţul meu asistase la naştere, mă văzuse deja. S-a indignat. Avea informaţii precise că nu-şi ridicase prea mult ochii din pământ, ajunşi acolo tuturor le era frică de leşin. Dar asta nu era tot, mai era cineva care abia aştepta să ne vadă - soacră-mea. Am cerut rujul.

A apărut zâmbitoare, dosise între produsele unui întreg galantar de cofetărie, un ursuleţ albastru. Tatălui îi interzisesem să apară cu balonaşe-inimioară şi jumătate din grădină, ca în filmele americane. Pentru că pe timpul sarcinii pufăisem doar una, după o vizită la dentist, speram să ne aştepte acasă cu un pachet de ţigări şi un cappuccino. Soacră-mea adoptase ursuleţul din magazinul unei fundaţii, dar îl dăduse o tură uţa în maşina de spălat, să nu ne atace nişte germeni. Copilul plângea zi şi noapte, indiferent la toate. Nu era nevoie să ies pe străzi, ne auzea toată lumea.

Îi pregătise o lădiţă plină cu cadouri. M-a lăsat fără cuvinte. „Jucăriile” erau cutii de margarină, de iaurt, de budinci umplute cu macaroane, orez, linte sau fasole uscată. Făceau un zgomot îngrozitor

Când a împlinit doi ani, l-am serbat acasă la soacră-mea. Doamna soacră suferise un mic accident, se izbise cu motoreta pensionarilor de un raft cu mazăre, în timp ce încercase să evite un preşcolar pe trotinetă. Îi pregătise o lădiţă plină cu cadouri. M-a lăsat fără cuvinte. „Jucăriile” erau cutii de margarină, de iaurt, de budinci umplute cu macaroane, orez, linte sau fasole uscată. Făceau un zgomot îngrozitor. S-au jucat pe săturate, cât noi ne-am dus cafelele la plimbare. Bunica şi nepotul împărţeau fără zgârcenie aceeaşi fericire. Eu îi cumpărasem maşinuţe cu telecomandă, jucării premiate internaţional, gândite să tenteze geniul latent, animale de pluş de 2 metri. Vecina soacră-mii îi împletise un pinguin, cu loc pentru suzetă în plisc, să nu-i ducă dorul când ieşeam la plimbare. M-a lăsat să gust dezamăgirea până la plecare. Atunci mi-a dat plicul. Deschisese un cont de investiţii pe numele fiului meu, când va ajunge la maturitate să-şi poată împlini un vis. Un avans pentru o casă, o maşină, o călătorie. 

De a doua zi am început să fac plăţi lunar în contul deschis cu cele 250 de lire, făcute cadou la naştere, fiecarui copil, de guvernul britanic. Avea nevoie şi de bani pentru studii. Bineînţeles că i-am cumpărat Wii şi X-box şi tabletă, dar nu i-au adus pe chip aceeaşi fericire ca acele cutii cu orez. De fapt până la 3 ani cel mai mult i-au plăcut hârtia de ambalaj şi gustul coperţilor de carte. Cercetătorii britanici descoperiseră între timp că achiziţionarea şi amplasarea în camera copilului a unei table şi a unei cutii de cretă colorată reduce la aproape deloc, pictura murală naivă. S-a apucat în schimb de desene cubiste pe ecranul televizorului, folosind batoane de brânză gen caşcaval, îmbunătăţite cu calciu şi vitamina D. 

Supusă contactului cu căldura emanată de programele pentru copii, brânza devine un ciment bio. Poate fi dat jos doar cu şpaclul. Am acoperit ecranul televizorului cu şerveţele umede, cu speranţa de a salva a doua mare comoară a familiei - plasma. 

Cheltuim pentru copiii noştri enorm, să aibă ce nu am avut noi, dar avem la picioare atâta cunoaştere aproape gratuită. Am început cu o poveste de dragoste şi închei tot cu ea. Dragostea e simplă, natura e bogăţia de care trebuie să ne pese, natura umană e singura complicaţie.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp