Am avut o iubită psihopată

Am fost cu o fată acum mulți ani. Frumoasă, citită, interesantă și cam psihopată. Cred că am și iubit-o, dar n-aș băga mâna-n foc. Ea pe mine, sigur, nu. Adică, mi-a spus de multe ori că mă iubește, dar ceva îmi spunea de fiecare dată că fata habar n-avea despre ce vorbea. Probabil că a încercat să simtă ceva pentru mine, biata creștină, însă am știut mereu că nu putea.

Pur și simplu, nu o trecea iubirea, oricât se scremea. Și nu neapărat pentru mine, ci, în general, pentru ceva, cineva, orice. Îmi și părea rău de ea uneori. Se vedea că ar vrea să simtă un pic de empatie pentru cineva aflat în suferință sau un dram de dragoste pentru iubitul ei, adică eu. O vedeam că se concentrează să găsească o urmă de umanitate în spatele ochilor ei frumoși, că își dorește să fie ca noi, ceilalți, să creeze legături emoționale cu cei din jurul ei.

Eșua lamentabil de fiecare dată. Până la urmă, m-am obișnuit. Știam că nu-i ce trebuie pentru mine, dar mă gândeam că frumusețea și deșteptăciunea ei ar trebui să compenseze lipsa dragostei. Până când s-au întâmplat două chestii, care au și condus, inevitabil, la sfârșitul relației noastre.

Într-o zi, o vecină de-a mea a leșinat. Ditamai femeia, cântărind lejer suta de kile în viu, s-a prăbușit în fața noastră. Toată lumea din jur a început să se agite, să încerce să o ajute cu ceva, să cheme ambulanța. În timp ce fața femeii leșinate începuse să devină lividă, fata mea frumoasă și deșteaptă a început să râdă în hohote. La doi pași de ea, un om se zbătea între viață și moarte, iar ea râdea cu lacrimi. A râs așa minute în șir, a trebuit să o trag de acolo ca să nu o ia lumea la bătaie. Am întrebat-o apoi, când s-a mai liniștit, de ce a râs. Mi-a răspuns că i s-a părut amuzant felul în care s-a prăbușit nefericita.

La câteva luni după aceea, eram împreună la mine acasă. Ieșind din baie, m-am lovit ca idiotul cu capul de muchia unui perete. Mi-am crestat fruntea iar sângele a început să curgă într-o veselie. Am încercat să-mi acopăr rana cu palma mâinii stângi, mi s-a făcut rău și am simțit cum cad din picioare. În momentul ăla, mi-am sprijinit mâna plină de sânge de perete, ca să nu mă împrăștii pe jos. Iar atunci am auzit-o, enervată peste măsură, cum mă ceartă că murdăresc pereții de sânge. Apoi, s-a așezat pe canapea și a început să răsfoiască o carte. Nu i-a trecut o secundă prin cap să-mi acopere rana cu un prosop, să mă întrebe măcar dacă mi-e bine.

Întâmplările alea două m-au convins că nu stăteam cu un om, ci cu altceva. Pe vremea aia, prieteni, nu știam prea bine ce-i ăla un psihopat. Vag, credeam că-i ceva monstruos, care iese imediat în evidență prin fapte diabolice. Mi se părea că psihopații pot fi recunoscuți ușor, că locuiesc la marginea societății, în pușcării și case de nebuni. Că-s ținuți în lanțuri să nu omoare oameni și că niciodată nu m-aș putea intersecta cu astfel de specimene. Nu mi-aș fi imaginat atunci că psihopații par oameni normali, că trăiesc printre noi, că ne pot fi vecini, cunoscuți, rude sau iubiți. Că arată ca noi, că pot fi frumoși și șarmanți, sexy și cultivați. Că, la prima vedere, sunt oameni.

Nu știam că un psihopat, pur și simplu, nu poate simți ceea ce noi, ceilalți, simțim fără efort, natural. Milă, compasiune, iubire. Psihopații sunt lipsiți de empatie, nu se pot pune în locul cuiva care suferă, transferul emoțional e blocat. Mai pe scurt, nu le pasă. D-aia există oameni care pot râde în proximitatea tragediilor. Oameni care pot mânca o friptură în fața unuia care n-a mai văzut o coajă de pâine de două zile. Oameni cărora suferința celorlalți nu le spune nimic. Care trec prin viață fără conexiuni reale cu cei din jurul lor.

Foto: Klaus Iohannis Facebook

Ei bine, mi-am amintit de fata aia uitându-mă la fotografiile cu Iohannis plimbându-se cu barca prin Delta Dunării, rânjind cu gura până la urechi, la doar câteva zile după o serie de tragedii care au cutremurat România. Exploziile de la Crevedia soldate cu morți și răniți grav, cumplitele accidente provocate de tineri beți ori drogați în urma cărora oameni nevinovați și-au pierdut viețile, femeia care a murit în spitalul din Botoșani din cauza indolenței medicilor. Cu toții, victime ale unui sistem eșuat, ale unei societăți bolnave, căpușate de corupție, incompetență și nepăsare.

La scurtă vreme după toate nenorocirile astea, când familiile celor dispăruți nici nu și-au început bine doliul, cel care ar trebui să fie părintele unei națiuni se plimbă cu barca prin deltă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Râde la fotografi și spune tâmpenii, într-un voiaj permanent, departe de problemele unei țări pe care s-a angajat să o servească, acum prea mulți ani, cu dragoste și devotament. Nici măcar nu se străduiește să mimeze empatia, ci pur și simplu râde în timp ce o țară își plânge prăpădul. Klaus Iohannis, omul pe care milioane de români l-au ales pentru a-i călăuzi pe un drum mai bun, este doar un monument al nesimțirii, mai înalt decât Casa Poporului, mai poleit cu tupeu decât turlele Mântuirii Neamului. Este doar un psihopat ajuns din greșeală în fruntea unui popor.

Tare mi-e teamă că asta-i toată contribuția unui președinte psihopat la soarta unei națiuni: să transforme nepăsarea supremă în politică de stat, decența în nesimțire la nivel înalt și instituția prezidențială într-o rușine fără seamăn.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp