Foto: Airplane passengers / Alamy / Alamy / Profimedia
O să fie cel mai mizerabil zbor spre Londra din câte am avut până acum, îmi spun în timp ce mă frec de oameni transpiraţi şi urlători, undeva pe la mijlocul cozii haotice din faţa porţii de îmbarcare din aeroportul Otopeni. E zăpuşeală în aeroport, pute a transpiraţie, salam râgâit şi picioare nespălate. Parcă toată România care n-a auzit în viaţa ei de antiperspirant şi şosete curate vrea să urce în rata de London în seara asta.
Wizz-ul ne lasă să intrăm în avion cu 10 minute înainte de plecare. Mai lipseşte să sărim în avion din mers şi să mergem până la Londra pe scară, agăţaţi de uşi, ca pe timpul lui Ceaşcă în autobuzele - burduf. Ne înghesuim ca oile, ne aşteptăm mai mult sau mai puţin unii pe alţii să ne aşezăm pe scaune cu pungile pline cu Dunhill şi Kent între picioare, să mai transpirăm o tură în avionul îmbâcsit. Ne lovim coatele de vecini, dăm cu genunchii în scaunele din față, ne strofocăm să găsim o poziție cât de cât normală în scaunele înghesuite unele în altele. Știu, low cost, să zicem mersi că nu ne pun să împingem avionul.
Până la urmă, avionul o ia din loc. Se plimbă agale, de parcă ar căuta loc de parcare, nu ca şi cum ar vrea să-şi ia zborul. Vecinul de scaun, plasat strategic la fereastră, scoate telefonul şi începe să filmeze decolarea. Pare că zboară pentru prima oară, aşa e de încântat, deşi n-ar trebui. Nu-i mare diferenţă între avionul ăsta şi rata cu care merge el la oraş, ca să vândă cartofi în piaţa mare. Vecinul e îmbrăcat în trening şi are un fes în vârful capului, deşi e cald de leşini. Are ghinion, stăm fix pe aripă şi asta e tot ce poate filma. Nici nu decolăm, nici nu stăm pe loc. Închide de câteva ori înregistrarea video, dezamăgit fleaşcă. Îl apucă somnul exact când, în sfârşit, avionul o ia la fugă pe pistă. Se trezeşte buimac şi, până să apuce să dea drumul la telefon, suntem deja în aer. Îl aud cum înjură morcovit. În cinci minute sforăie.
Vecinul din spate tot trage şuturi în spătarul scaunului meu. Mă întorc de vreo două ori la el. Într-adevăr, are ditamai picioroangele, i-ar mai trebui un metru pentru ele. Totuşi, îl rog să stea într-un fel, că mi-a mutat deja rinichii. Se potoleşte dar după câteva minute, o ia de la capăt. Sunt mort de cald, obosit şi cu draci. Nici nu mai am chef să-i zic ceva. Mă apuc să citesc, când...
Puţin mai în faţă, o familie numeroasă. Doi bărbați, o femeie şi trei copii – o fetiţă şi doi băieţei, niciunul mai mare de 6 ani. Ăia mici încep să alerge pe culoar şi să facă un zgomot infernal. Sunt îmbrăcaţi în costumaşe cu animal print. Fetiţa e ceva pui de leopard, un băieţel e tigru iar celălalt, judecând după culoarea indecisă a costumului, pui de hienă. Mămica lor e zebră, mânca-o-ar animalele junglei. Îşi lasă felinele să facă ce vor, mai au un pic şi ne muşcă leoparzii şi hienele, dar ea n-are nicio treabă. E costumată tot animal print-ish: o bluză cu dungi albe şi negre, fustă largă verde cu albastru, pantofi roşii, batic maro. Cred că e cea mai împopoţonată zebră din regnul animal. Tigrişorul mă loveşte de două ori în cot, de îmi vine să urlu de durere. Ah, ce husă frumoasă de scaun ar ieşi din costumaşul ăla drăgălaş, îmi spun. Animăluţele ţipă, fac tumbe, lovesc călătorii, se scuipă între ele. Dacă mai aveam vreun regret că n-am făcut pui, tocmai îşi dă obştescul sfârşit. Îmi vâjâie capul şi îmi vine să comit fapte reprobabile.
Trei inşi se uită la chestii pe telefon cu sonorul la maxim. Unul vede ceva cu Al Pacino, altul o comedie, al treilea se delectează cu un concert de Crăciun. E ca la nebuni. Lumea începe să iasă pe culoar, să sară peste animăluţe în drum spre toalete, să se aplece peste scaune, să schimbe locurile, să ţipe şi să se frece unii de alţii. Fetele de la Wizz îşi fac loc cu greu printre ei, se milogesc de călători să ia loc, ca să-şi poată vinde şi ele sendvişurile, berea şi sucul. Se aud căscaturi largi, râgâituri şi un pârţ prelungit, la vreo câteva rânduri în spate. Am fost în grădini zoologice mai curăţele decât asta, drept să spun.
Cu chiu cu vai, ne apropiem de Londra. La un moment dat, avionul începe să se zgâlţâie. Turbulenţe, ne anunţă căpitanul Picard. Exact ce ne trebuia. Nu mi-e frică de ele, să ne prăbuşim acum n-ar fi cel mai nenorocit deznodământ. Încerc să citesc printre zbierete. Mi-a amorţit spatele de la scaunul incomod şi de la genunchii vecinului din spate. Ne tot zguduim de vreo câteva minute, aud vociferări îngrijorate. Dacă e să mor în arca asta a unui Noe cocalar, aşa să fie. Tot ce-mi doresc e să nu mă trezesc cu zebra peste mine în cădere.
În mijlocul turbulenţelor, aud un sunet ciudat. Am încurcat-o, îmi zic. Ştiţi când se prăbuşesc avioanele prin filme şi se aude alarma aia de-ţi ridică părul pe spate? Fix aşa. Nu înţeleg ce se întâmplă: ne ducem pe copcă? Închid cartea şi devin atent. Nu-mi trece deloc viaţa prin faţa ochilor, nu văd îngeri şi nici raze coborând prin hublou. Sunt calm, însă intrigat. De unde vine sunetul? Lumea începe să se foiască. Nu e numai în capul meu sunetul, dar nu înţelege nimeni de unde vine. Câţiva copii încep să plângă, vreo câţiva bărbaţi în trening se agită, văd două femei rotindu-şi capetele peste scaune şi dând din mâini. Panică în arcă, exact ce aveam nevoie.
Băi, şi la un moment dat pricep de unde vine sunetul ăla sinistru. Un puştan de vreo 12 ani, aşezat puţin mai în faţă, a pus alarma aia pe telefon. Râde pe înfundate nebunaticul, cred că nu e prima oară când face chestia asta. A descărcat sunetul din cine ştie ce aplicaţie şi bagă bieţii călători în sperieţi de câte ori are ocazia. Între timp, se prinde şi lumea că nu murim chiar acu’. Îl apostrofează pe micuţ, tatăl ăstuia sare să-l apere, se iscă un haos mai mic în nebunia generală din ultimele aproape trei ore. Mă rezem cu fruntea de spătarul din faţă, plin de oftică. Alarmă falsă. Chinul meu se prelungeşte pentru încă vreo cinşpe minute. Ar fi fost prea uşor să se termine aşa totul.
Când aterizăm, rămân aşa până coboară toată fauna. Stewardesele mă privesc zâmbind cum mă scurg printre scaune către ieşire. Ies în ploaie şi mă îndrept către autobuzul care trebuie să ne ducă spre aeroport. Autobuz în care, normal, dau peste aceleaşi animăluţe care m-au terorizat toată seara. Dacă există vreun Dumnezeu, nu e numai ironic. E sadic de-a dreptul.
Text publicat inițial pe contul de Facebook al autorului
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Eu călătoresc cu wizz o data la 2 luni. Avion curat, nou, cel de 240 de locuri Neo absolut impecabil.
Încetează sa scrii mizerii. Fii obiectiv.
Turbulente, e vina companiei
Pasageri needucați, e vina companiei
Defecte tehnice, e vina companiei
Erupții vulcanice, e vina companiei
Serios ?
Felicit Wizz și ii mulțumesc ca oferă atât de multe rute. Aștept concurenta pe local la Tarom ce taxează prea mult pentru un zbor la Bucuresti, ceed ca toate zborurile tarom pot fi atacate de wizz cu avioanele sale mai mici. Vom vedea
Zborul spre UK e scurt, dar sa vada cum e cand e intr-un zbor lung, de peste 8 ore, intr-o cabina cu 300 de insi.
O pereche buna de casti rezolva 90% din asa zisele probleme.
Nasul pe sus nu-l rezolva, ca e nativ!
Tu nu citesti presa britanica deloc? Vara la fiecare 2 sapt in medie e cate un zbor low-cost escortat de Typhoon-uri pe STN din cauza batailor in avion dintre cocalarii englezi beti muti. Data viitoare cand auzi un boom sonic sa stii ca s-au mai pishat la gard £20000 din banii taxelor noastre pt un asemenea incident.
Sincer o experienta ca a ta am avut pe un zbor MAN-CUN unde biletul costa de vreo 6 ori cat ai platit tu. Un grup de vreo 30 tigani englezi lasau puradeii in pijamale slobozi prin avion timp de 10 ore sa se bata cu Haribo si M&M’s printre ceilalti pasageri.
Dar nu ii judeca. Ca la fel cum tu ii privesti de sus pe copiii animal print, gandeste te ca asa si unii englezi te privesc de sus. Si cum pe tine de doare, si pe ceilalti ar putea sa ii doara, poate ii doare mai rau si ei nu au un ziar unde sa scrie sa se planga.
Si cand ai timp, rupe putin din ritm si stai si cu ei de vorba sa vezi ce viata au avut. Unii au crescut pe strada ca si parintii lor tot acolo traiau. Multi nici nu au fost in scoala - care a ajuns nu a invatat nimit pt ca a fost pus in ultima banca pentru ca mirosea desi saracul copil nici nun isi dadea seama ca mirosea ca el acasa apa si spalat nu a vazut. Asa am inteles sa fiu recunoscatoare pt ce mi-a dat mama, bunica, viata, lui Dumnezeu ca mi-a dat familia (asa stramba cum e) si mai ales ca m-am nascut cu un creier mai dezvoltat decat media. Copiii din familiile subnutrite inca din burta mamei au comparativ creierul cu o dezvoltare mai mica datorita carentelor nutritionale, alcool, batai, suferinta, tristete.
Pur si simplu in articolul asta i s-au suprapus mai multe ceasuri rele, eu presupun si faptul ca nu are copii si si-a uitat din empatie acasa si ca poate scrie ce vrea ca lumea o sa il aplaude iar, ca la orice aterizare. Voi continua sa il citesc, sa aplaud daca e cazul, acum insa a decolat si cu intarziere si aterizarea a ratat-o.
Zbor de multi ani, de cateva ori pe an (mai greu cu covidul), locuiesc in babilon, vazui si alte natii, nu mai suntem de mult timp coada europei pt ca am crescut si noi si economic si intelectual si comportamental, da, romanii mai au de invatat, inclusiv la rabdare si empatie si ajutat pe cel de alaturi care e sarac cu duhul. Pt ca si autorul e pe alocuri sarac cu duhul dar uita asta.
Îți poți lăsa puradeii să facă nenorociri?
Bravo moșule, la mai mare!
Așa că să nu ne mai prefacem că e bine - langa mine a stat o doamna cu fuste multe, tusitoarr fruntașă. In restul avionului - duhoare și scandal.
Mai departe....are sens sa vb. despre educatie? In Romania?
Partea cu integrarea țiganilor.
Au primit case dar au făcut focul în camere, au întins corturile, au băgat caii înăuntru!
În timpul comunismului au fost angajați în fabrici; au preferat să meargă la pușcărie decât să se țină de slujbă.
Copiii lor n-au urmat școala, nici măcar primele patru clase!
În clasa în care am fost eu, au fost două țigănci. Una n-a mai venit la școală după fix patru zile, alta a urmat șapte clase apoi s-a măritat!
Pe cea care n-a mai venit la școală, (în clasa întâi după fix patru zile!), am văzut-o după câteva luni căutând, împreună cu mamă-sa, în containere după bucăți de pâine.
Chestia asta se întâmpla în 1971, când am început școala și când doar dacă nu voiai nu găseai serviciu!
În armată am fost pus la sortat cartofi. Cărând sacul cu cartofii sortați în siloz, am dat peste un alt țigan, tot militar în termen. Se văicărea tot că armata e grea și că abia așteaptă să se libereze ca să se apuce "dă cai șî dă haur".
L-am întrebat de școală, m-a întrebat ce-i aia.
Ăștia sunt țiganii, s-au făcut eforturi dar s-au făcut degeaba!
Nu poți învăța porcul să cânte la vioară, el tot la troaca cu lături va trage și când troaca va fi goală el va guița nemulțumit.