După 10 ani de muncă la stat, cu ore suplimentare și efort intens, soția mea și-a dat demisia. Libertatea dobândită s-a transformat într-un prizonierat, iar asta a împins-o spre depresie. Despre ce înseamnă să fii liber

Foto: Wavebreak / Profimedia

Se spune de prea multe ori (și neadevărat) că suntem liberi atunci când nu (mai) datorăm nimănui nimic. De pildă, atunci când părăsim un loc de muncă împovărător, demisia noastră este resimțită ca o formă de eliberare. La fel, atunci când plătim ultima rată dintr-un nesfârșit șir de rate ipotecare, suntem eliberați din robia unei chinuitoare datorii bancare. Sau atunci când rupem o relație de prietenie care a devenit, în timp, greoaie și inaccesibilă, ne eliberăm de niște oneroase datorii sociale. Nu mai puțin, eliberarea de sub puseul unei dureri are loc printr-o compensare pe care o datorăm trupului nostru și care se realizează prin vizita la medic și prin administrarea unui tratament medicamentos. Eliberarea este resimțită, de fiecare dată, ca încheiere a unei datorii, pe linie socială, financiară, profesională, medicală ș.a.m.d. Să fie aceasta libertatea spre care tindem aproape inconștient, și care, fără să înțelegem prea bine cum și de ce, ne definește plenar existența?  

Rostul acestei întrebări nu este unul pur filosofic. De fapt, dacă libertatea este una dintre valorile fundamentale ale ființei umane, felul în care o înțelegem influențează viața noastră la nivelul cel mai profund cu putință. Influențează, în primul rând, felul în care ne percepem pe noi înșine, influențează, apoi, felul în care îi percepem pe ceilalți și, în consecință, influențează felul în care ne comportăm unii cu ceilalți. Așadar, repet întrebarea: este sau nu libertatea o ieșire de sub umbra apăsătoare a unei datorii? Ori poate este mult mai mult decât atât?

Dincolo de aspectele teoretice pe care le presupune libertatea, mai importante sunt, firește, cele practice. Într-o mare măsură, acestea din urmă le reflectă, confirmându-le, pe cele dintâi. Am să încerc, așadar, un răspuns pornind de la câteva situații concrete.

Din punct de vedere profesional, aș zice că sunt liber de mai bine de 15 ani. Activitatea antreprenorială m-a eliberat de un loc de muncă prin excelență cronofag (consumator de timp). Astfel, îmi pot permite să lucrez ore în șir la acest articol, fără să fiu presat de cineva în virtutea unui contract de colaborare coercitiv. Asta nu înseamnă că nu îmi asum și astfel de contracte, din când în când. Totuși, întrucât presiunea nu vine dinspre o persoană aflată pe o scară ierarhică superioară mie, am senzația unei libertăți pe care mulți nu și-o permit. Există însă constrângeri care vin din afară și care, în timp, devin împovărătoare. Impozitele, salariile, dar mai ales tendința de a depăși vechile performanțe. Toate acestea fac din libertatea mea o… iluzie. A ieși, printr-o demisie, de sub presiunea unor datorii profesionale nu înseamnă neapărat a te elibera de constrângerile profesiei, ci doar a muta aceste constrângeri din sfera de influență a unei persoane în sfera de influență a altei persoane, fie că aceasta ești tu, fie că aceasta este… statul (ca persoană juridică). Uneori, o astfel de mutare ajunge să te coste mai mult decât îți poți permite.

După mai bine de zece ani de muncă într-o instituție de stat, soția mea a decis să își recapete libertatea. Orele suplimentare, efortul intens (da, la stat, citiți bine!), lipsa unor aprecieri încurajatoare, toate acestea au împovărat-o atât de mult încât a fost nevoită, practic, să își dea demisia. A urmat o perioada dificilă, o perioadă în care a trebuit să asimileze ideea de libertate. Pentru întâia oară în viață, a înțeles cât de greu este să fii liber. Cât de greu este să nu mai ai nicio responsabilitate. Cât de greu e să îți găsești un sens în afara unui colectiv în care îți erau trasate niște sarcini. Sarcini care, în cadrul acelui colectiv, îți dădeau un sens, îți umpleau timpul, făcându-te… nu liber, dar măcar indiferent la ceea ce ai fi putut înțelege prin a fi liber. Și iată că, după acceptarea demisiei de către conducerea instituției în care lucrase, ceea ce înțelegea ea ca fiind libertate s-a transformat într-un prizonierat. Devenise prizoniera propriei sale libertăți, iar asta a împins-o, ușor-ușor, spre depresie. Eliberarea totală de sub presiunea unor îndatoriri profesionale duce și ea la o iluzorie libertate. Căci, în esență, nu datoria profesională e cea care te constrânge, ci felul în care îți înțelegi tu menirea, atât în cadrul unei colectivități, cât și (sau mai ales) în afara acesteia. Uneori, ruperea de colectivitate cu scopul de a-ți recăpăta libertatea poate să te coste, din nou, mai mult decât îți poți tu permite.

La fel am putea înțelege lucrurile și atunci când avem în vedere datoriile bancare. Chiar dacă, la un moment dat, ne vom fi eliberat de îndatoririle pe care ni le-am asumat atunci când am accesat un credit bancar, simpla noastră prezență pe acest pământ acumulează fără întrerupere alte și alte datorii, pe care suntem nevoiți să le plătim, punând în joc chiar libertatea pe care o prețuim atât. Eliberarea de orice datorie poate fi posibilă, în acest caz, doar printr-o viață trăită în sălbăticie. Acolo unde, în cele din urmă, ne vom confrunta cu alte îndatoriri, de data aceasta legate de menținerea organismului nostru la limita supraviețuirii. Despre eliberarea de metehnele trupești, nu mai încape îndoială că este cea mai mare iluzie în care ne-am putea complace. Căci dacă astăzi suntem sănătoși, cu siguranță, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, boala ne va copleși. Spunea cineva: sănătatea nici nu poate fi definită decât ca lipsă a bolii; în această ecuație, boala, nu sănătatea, este o certitudine.

O societatea în care libertatea este îndeobște înțeleasă ca ieșire de sub cupola unei datorii, indiferent de natura acesteia, este o societate care se îndreaptă spre eșec. Căci, privită prin prisma acestui înțeles, libertatea nu ajunge niciodată să satisfacă aspirația omului de a fi cu-adevărat liber. Ea doar îi dă, etapizat, iluzia unei eliberări, mereu parțiale, mereu temporare, mereu anticipând o nouă povară de sub care, sisific, e nevoit să se elibereze. Astăzi, ideea de datorie plutește amenințător deasupra capetelor noastre, ținându-ne blocată atenția asupra nevoii imediate de a scăpa de ceea ce ne constrânge, de ceea ce ne limitează, de ceea ce ne responsabilizează. Devenim astfel orbi la ceea ce ne-ar putea da o împlinitoare semnificație. Iar asta chiar că ne poate costa mai mult decât ne putem permite. 

Cu câteva luni în urmă, fiul nostru mai mare ne-a strâns în jurul mesei spre a ne comunica hotărârea pe care o luase după o lungă perioada de frământare. Deși începuse, cu trei ani în urmă, Facultatea de litere, era foarte hotărât să abandoneze studiile, dedicându-se istoriei. În toamnă, avea să își depună actele pentru a fi admis la Facultatea de istorie. Ne solicita acceptul, explicându-ne că această schimbare de macaz va fi costisitoare. Urmau luni de zile în care avea să-și caute un loc de muncă (l-a găsit la nici o lună). Iar apoi, după admitere, cel puțin primul an trebuia plătit, conform regulilor universității. Băiatul nostru s-a simțit atât de presat de datoria de a-și asculta părinții, încât a acceptat să studieze trei ani de zile un domeniu pentru care nu avea nicio chemare. De fiecare dată când a încercat să ne explice asta, s-a izbit de refuzul nostru, un refuz în care se amalgamau aroganța vârstei, îngrijorările cu privire la ziua de mâine precum și câteva prejudecăți legate de importanța unei profesii rentabile. În fața noilor argumente, mult mai profunde și mai pertinente, am cedat. Atât eu, cât și soția mea, am fost de acord ca băiatul nostru să facă ceea ce și-a propus. Ne-a fost teamă să nu alunece în depresie, căci, în timp ce își susținea punctul de vedere, a început să plângă. Firește, întâmplarea m-a marcat și mi-o oferit mai multe ocazii de a medita asupra ideii de libertate. Articolul acesta nu este decât una dintre aceste multe ocazii.

La prima vedere, băiatul nostru a vrut să scape de sub greutate unei îndatoriri, pe care și-a asumat-o fără a cunoaște amplele ei consecințe. Însă ieșirea de sub greutatea acestei îndatoriri nu a fost cauzată de nevoia sa de a fi liber, ci de nevoia sa de a se alinia unui adevăr pe care l-a găsit în el, în inima și în mintea lui. Adevărul potrivit căruia, în această viață, își va putea găsi împlinirea doar dacă se va dedica unui domeniu anume. În alte cuvinte, fără să-și propună asta, fiul meu mi-a arătat că libertatea nu înseamnă eliberarea de sub o presiune externă. Câștigarea libertății nu ar trebui confundată cu procesul eliberării, ci cu ceea ce urmează acestei eliberări. Cu procesul umplerii noului gol pe care ți-l oferă eliberarea. Libertatea constă deci în chiar menirea omului liber. În ceea ce omul simte și vrea să facă cu libertatea lui. Aș merge chiar mai profund și aș spune că libertatea înseamnă aderarea la un anumit tip de adevăr, și anume, la un adevăr personal, greu de înțeles de către altcineva. Ce vrea să însemne asta?

Una dintre cele mai importante constatări pe care psihologul mi-a împărtășit-o în timpul ședințelor de psihoterapie a fost următoarea: tulburările psihice sunt rezultatul unei nealinieri între ceea ce faci, ceea ce gândești/spui și ceea ce simți. Cum înțelegem această nealiniere? Dacă, de pildă, un om iubește un domeniu, dar își dedică viața unui alt domeniu, va ajunge să simtă, în timp, o frustrare (a se citi trădare) care se va acutiza până acolo încât îi va tulbura echilibrul psihic. Va resimți ceea ce face ca pe o povară. Căci gândul, fapta și emoția lui vor fi atât de străine unele de celelalte, încât, trăgându-l fiecare în direcția sa, vor sfârși prin a-l rupe în bucăți. Nu e de mirare, deci, că soția mea s-a trezit pe marginea depresiei, atunci când a dat nas în nas cu adevărata libertate. Cu golul acela care, altădată, era umplut de sarcini. Sarcini care nu aveau nicio legătură cu ceea ce gândea sau cu ceea ce simțea, ci, eventual, deși într-o foarte mică măsură, cu ceea ce vorbea. În mod asemănător, nu e de mirare că fiul nostru, sătul de o astfel de nealiniere, dezgustat de studiul unui domeniu pentru care nu simțea nimic, ne-a anunțat, decisiv, reorganizarea planului său de viață. Puțin mai târziu, am înțeles că această criză profesională fusese un semn al maturității sale, și cu atât mai mult trebuia apreciată. Dacă soția mea, eliberată de responsabilitățile vechiului loc de muncă, a fost nevoită să-și găsească un adevăr al său, fiul nostru, în schimb, a decis să nu mai trăiască în minciună, ci să adere la adevărul său. Admirabil e că amândoi au trecut cu bine prin această criză. Iar la finalul ei, amândoi au înțeles că libertatea nu are nimic de a face cu datoria.

Oamenii nu se nasc pentru a se încărca cu poveri sau pentru a se înfășura în constrângeri. Oamenii se nasc pentru a fi fericiți. Și ajung la fericire abia atunci când decid să nu se mai mintă.

Când ceea ce gândești, ceea ce faci și ceea ce simți se aliniază perfect, se cheamă că trăiești potrivit cu adevărul tău. Trăiești de-adevăratelea. Iar în cazul acesta, nu mai contează constrângerile sau responsabilitățile. Nu mai contează nici datoriile bancare. Ele pot fi transformate, la o adică, în prelungiri ale libertății tale. Nici boala nu te mai afectează. Căci viața pe care o trăiești, liberă cum este, te face fericit. Iar asta se întâmplă atunci când adevărul despre tine, despre ceea ce vrei și despre ceea ce visezi, este fundația libertății tale. Nu întâmplător suntem fericiți atunci când iubim, sau atunci când facem ceva ce ne place. Abia atunci gândurile, faptele și emoțiile noastre se întâlnesc într-o ființă, sau într-o pasiune.

Vedeți acum, prea bine, de ce e atât de important să pricepem ce înseamnă să fii liber.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp