Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

După 10 ani de muncă la stat, cu ore suplimentare și efort intens, soția mea și-a dat demisia. Libertatea dobândită s-a transformat într-un prizonierat, iar asta a împins-o spre depresie. Despre ce înseamnă să fii liber

Femeie la geam

Foto: Wavebreak / Profimedia

Se spune de prea multe ori (și neadevărat) că suntem liberi atunci când nu (mai) datorăm nimănui nimic. De pildă, atunci când părăsim un loc de muncă împovărător, demisia noastră este resimțită ca o formă de eliberare. La fel, atunci când plătim ultima rată dintr-un nesfârșit șir de rate ipotecare, suntem eliberați din robia unei chinuitoare datorii bancare. Sau atunci când rupem o relație de prietenie care a devenit, în timp, greoaie și inaccesibilă, ne eliberăm de niște oneroase datorii sociale. Nu mai puțin, eliberarea de sub puseul unei dureri are loc printr-o compensare pe care o datorăm trupului nostru și care se realizează prin vizita la medic și prin administrarea unui tratament medicamentos. Eliberarea este resimțită, de fiecare dată, ca încheiere a unei datorii, pe linie socială, financiară, profesională, medicală ș.a.m.d. Să fie aceasta libertatea spre care tindem aproape inconștient, și care, fără să înțelegem prea bine cum și de ce, ne definește plenar existența?  

Rostul acestei întrebări nu este unul pur filosofic. De fapt, dacă libertatea este una dintre valorile fundamentale ale ființei umane, felul în care o înțelegem influențează viața noastră la nivelul cel mai profund cu putință. Influențează, în primul rând, felul în care ne percepem pe noi înșine, influențează, apoi, felul în care îi percepem pe ceilalți și, în consecință, influențează felul în care ne comportăm unii cu ceilalți. Așadar, repet întrebarea: este sau nu libertatea o ieșire de sub umbra apăsătoare a unei datorii? Ori poate este mult mai mult decât atât?

Dincolo de aspectele teoretice pe care le presupune libertatea, mai importante sunt, firește, cele practice. Într-o mare măsură, acestea din urmă le reflectă, confirmându-le, pe cele dintâi. Am să încerc, așadar, un răspuns pornind de la câteva situații concrete.

Din punct de vedere profesional, aș zice că sunt liber de mai bine de 15 ani. Activitatea antreprenorială m-a eliberat de un loc de muncă prin excelență cronofag (consumator de timp). Astfel, îmi pot permite să lucrez ore în șir la acest articol, fără să fiu presat de cineva în virtutea unui contract de colaborare coercitiv. Asta nu înseamnă că nu îmi asum și astfel de contracte, din când în când. Totuși, întrucât presiunea nu vine dinspre o persoană aflată pe o scară ierarhică superioară mie, am senzația unei libertăți pe care mulți nu și-o permit. Există însă constrângeri care vin din afară și care, în timp, devin împovărătoare. Impozitele, salariile, dar mai ales tendința de a depăși vechile performanțe. Toate acestea fac din libertatea mea o… iluzie. A ieși, printr-o demisie, de sub presiunea unor datorii profesionale nu înseamnă neapărat a te elibera de constrângerile profesiei, ci doar a muta aceste constrângeri din sfera de influență a unei persoane în sfera de influență a altei persoane, fie că aceasta ești tu, fie că aceasta este… statul (ca persoană juridică). Uneori, o astfel de mutare ajunge să te coste mai mult decât îți poți permite.

După mai bine de zece ani de muncă într-o instituție de stat, soția mea a decis să își recapete libertatea. Orele suplimentare, efortul intens (da, la stat, citiți bine!), lipsa unor aprecieri încurajatoare, toate acestea au împovărat-o atât de mult încât a fost nevoită, practic, să își dea demisia. A urmat o perioada dificilă, o perioadă în care a trebuit să asimileze ideea de libertate. Pentru întâia oară în viață, a înțeles cât de greu este să fii liber. Cât de greu este să nu mai ai nicio responsabilitate. Cât de greu e să îți găsești un sens în afara unui colectiv în care îți erau trasate niște sarcini. Sarcini care, în cadrul acelui colectiv, îți dădeau un sens, îți umpleau timpul, făcându-te… nu liber, dar măcar indiferent la ceea ce ai fi putut înțelege prin a fi liber. Și iată că, după acceptarea demisiei de către conducerea instituției în care lucrase, ceea ce înțelegea ea ca fiind libertate s-a transformat într-un prizonierat. Devenise prizoniera propriei sale libertăți, iar asta a împins-o, ușor-ușor, spre depresie. Eliberarea totală de sub presiunea unor îndatoriri profesionale duce și ea la o iluzorie libertate. Căci, în esență, nu datoria profesională e cea care te constrânge, ci felul în care îți înțelegi tu menirea, atât în cadrul unei colectivități, cât și (sau mai ales) în afara acesteia. Uneori, ruperea de colectivitate cu scopul de a-ți recăpăta libertatea poate să te coste, din nou, mai mult decât îți poți tu permite.

La fel am putea înțelege lucrurile și atunci când avem în vedere datoriile bancare. Chiar dacă, la un moment dat, ne vom fi eliberat de îndatoririle pe care ni le-am asumat atunci când am accesat un credit bancar, simpla noastră prezență pe acest pământ acumulează fără întrerupere alte și alte datorii, pe care suntem nevoiți să le plătim, punând în joc chiar libertatea pe care o prețuim atât. Eliberarea de orice datorie poate fi posibilă, în acest caz, doar printr-o viață trăită în sălbăticie. Acolo unde, în cele din urmă, ne vom confrunta cu alte îndatoriri, de data aceasta legate de menținerea organismului nostru la limita supraviețuirii. Despre eliberarea de metehnele trupești, nu mai încape îndoială că este cea mai mare iluzie în care ne-am putea complace. Căci dacă astăzi suntem sănătoși, cu siguranță, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, boala ne va copleși. Spunea cineva: sănătatea nici nu poate fi definită decât ca lipsă a bolii; în această ecuație, boala, nu sănătatea, este o certitudine.

O societatea în care libertatea este îndeobște înțeleasă ca ieșire de sub cupola unei datorii, indiferent de natura acesteia, este o societate care se îndreaptă spre eșec. Căci, privită prin prisma acestui înțeles, libertatea nu ajunge niciodată să satisfacă aspirația omului de a fi cu-adevărat liber. Ea doar îi dă, etapizat, iluzia unei eliberări, mereu parțiale, mereu temporare, mereu anticipând o nouă povară de sub care, sisific, e nevoit să se elibereze. Astăzi, ideea de datorie plutește amenințător deasupra capetelor noastre, ținându-ne blocată atenția asupra nevoii imediate de a scăpa de ceea ce ne constrânge, de ceea ce ne limitează, de ceea ce ne responsabilizează. Devenim astfel orbi la ceea ce ne-ar putea da o împlinitoare semnificație. Iar asta chiar că ne poate costa mai mult decât ne putem permite. 

Cu câteva luni în urmă, fiul nostru mai mare ne-a strâns în jurul mesei spre a ne comunica hotărârea pe care o luase după o lungă perioada de frământare. Deși începuse, cu trei ani în urmă, Facultatea de litere, era foarte hotărât să abandoneze studiile, dedicându-se istoriei. În toamnă, avea să își depună actele pentru a fi admis la Facultatea de istorie. Ne solicita acceptul, explicându-ne că această schimbare de macaz va fi costisitoare. Urmau luni de zile în care avea să-și caute un loc de muncă (l-a găsit la nici o lună). Iar apoi, după admitere, cel puțin primul an trebuia plătit, conform regulilor universității. Băiatul nostru s-a simțit atât de presat de datoria de a-și asculta părinții, încât a acceptat să studieze trei ani de zile un domeniu pentru care nu avea nicio chemare. De fiecare dată când a încercat să ne explice asta, s-a izbit de refuzul nostru, un refuz în care se amalgamau aroganța vârstei, îngrijorările cu privire la ziua de mâine precum și câteva prejudecăți legate de importanța unei profesii rentabile. În fața noilor argumente, mult mai profunde și mai pertinente, am cedat. Atât eu, cât și soția mea, am fost de acord ca băiatul nostru să facă ceea ce și-a propus. Ne-a fost teamă să nu alunece în depresie, căci, în timp ce își susținea punctul de vedere, a început să plângă. Firește, întâmplarea m-a marcat și mi-o oferit mai multe ocazii de a medita asupra ideii de libertate. Articolul acesta nu este decât una dintre aceste multe ocazii.

La prima vedere, băiatul nostru a vrut să scape de sub greutate unei îndatoriri, pe care și-a asumat-o fără a cunoaște amplele ei consecințe. Însă ieșirea de sub greutatea acestei îndatoriri nu a fost cauzată de nevoia sa de a fi liber, ci de nevoia sa de a se alinia unui adevăr pe care l-a găsit în el, în inima și în mintea lui. Adevărul potrivit căruia, în această viață, își va putea găsi împlinirea doar dacă se va dedica unui domeniu anume. În alte cuvinte, fără să-și propună asta, fiul meu mi-a arătat că libertatea nu înseamnă eliberarea de sub o presiune externă. Câștigarea libertății nu ar trebui confundată cu procesul eliberării, ci cu ceea ce urmează acestei eliberări. Cu procesul umplerii noului gol pe care ți-l oferă eliberarea. Libertatea constă deci în chiar menirea omului liber. În ceea ce omul simte și vrea să facă cu libertatea lui. Aș merge chiar mai profund și aș spune că libertatea înseamnă aderarea la un anumit tip de adevăr, și anume, la un adevăr personal, greu de înțeles de către altcineva. Ce vrea să însemne asta?

Una dintre cele mai importante constatări pe care psihologul mi-a împărtășit-o în timpul ședințelor de psihoterapie a fost următoarea: tulburările psihice sunt rezultatul unei nealinieri între ceea ce faci, ceea ce gândești/spui și ceea ce simți. Cum înțelegem această nealiniere? Dacă, de pildă, un om iubește un domeniu, dar își dedică viața unui alt domeniu, va ajunge să simtă, în timp, o frustrare (a se citi trădare) care se va acutiza până acolo încât îi va tulbura echilibrul psihic. Va resimți ceea ce face ca pe o povară. Căci gândul, fapta și emoția lui vor fi atât de străine unele de celelalte, încât, trăgându-l fiecare în direcția sa, vor sfârși prin a-l rupe în bucăți. Nu e de mirare, deci, că soția mea s-a trezit pe marginea depresiei, atunci când a dat nas în nas cu adevărata libertate. Cu golul acela care, altădată, era umplut de sarcini. Sarcini care nu aveau nicio legătură cu ceea ce gândea sau cu ceea ce simțea, ci, eventual, deși într-o foarte mică măsură, cu ceea ce vorbea. În mod asemănător, nu e de mirare că fiul nostru, sătul de o astfel de nealiniere, dezgustat de studiul unui domeniu pentru care nu simțea nimic, ne-a anunțat, decisiv, reorganizarea planului său de viață. Puțin mai târziu, am înțeles că această criză profesională fusese un semn al maturității sale, și cu atât mai mult trebuia apreciată. Dacă soția mea, eliberată de responsabilitățile vechiului loc de muncă, a fost nevoită să-și găsească un adevăr al său, fiul nostru, în schimb, a decis să nu mai trăiască în minciună, ci să adere la adevărul său. Admirabil e că amândoi au trecut cu bine prin această criză. Iar la finalul ei, amândoi au înțeles că libertatea nu are nimic de a face cu datoria.

Oamenii nu se nasc pentru a se încărca cu poveri sau pentru a se înfășura în constrângeri. Oamenii se nasc pentru a fi fericiți. Și ajung la fericire abia atunci când decid să nu se mai mintă.

Când ceea ce gândești, ceea ce faci și ceea ce simți se aliniază perfect, se cheamă că trăiești potrivit cu adevărul tău. Trăiești de-adevăratelea. Iar în cazul acesta, nu mai contează constrângerile sau responsabilitățile. Nu mai contează nici datoriile bancare. Ele pot fi transformate, la o adică, în prelungiri ale libertății tale. Nici boala nu te mai afectează. Căci viața pe care o trăiești, liberă cum este, te face fericit. Iar asta se întâmplă atunci când adevărul despre tine, despre ceea ce vrei și despre ceea ce visezi, este fundația libertății tale. Nu întâmplător suntem fericiți atunci când iubim, sau atunci când facem ceva ce ne place. Abia atunci gândurile, faptele și emoțiile noastre se întâlnesc într-o ființă, sau într-o pasiune.

Vedeți acum, prea bine, de ce e atât de important să pricepem ce înseamnă să fii liber.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Andrei check icon
    Omul nu poate suporta o viață fără sens. - Carl Gustav Jung
    • Like 0
  • Alina check icon
    Excelent articolul! Putini sunt cei care intr-adevar au puterea, curajul, si sprijinul - ori norocul - de a-si cauta fericirea proprie si de a lucra la a-si gasi un echilibru intre ceea ce simt, ce gandesc, si ce fac. Dar totusi imi trec in cap doua intrebari: 1. Nici ceea ce simt, si nici ceea ce gandesc nu sunt fixe. Sunt intr-un permanent flux, natura lor insasi este fluida, cu atat mai mult cu trecerea timpului. Exista vreo garantie ca acel echilibru rezista? Si mai ales rezista in societatea actuala, cu indatorarile si responsabilitatile de zi cu zi? 2. Cum poate cineva fi sigur ca ceea ce simte este intr-adevar autentic? Si nu o datorie internalizata, un gust deprins de mic, o dispozitie desprinsa din bagajul cultural/educational?
    • Like 0
  • Un articol excelent și care dă de gândit, empatizez pe deplin cu autorul lui... Căci are mare dreptate. Am doi copii, un IT-ist la o multinațională , de 41 de ani, și o doctoriță gastroenterolog, de 38 de ani, care mi-au dăruit trei nepoți extraordinari. Când erau mici, prieteni și cunoștințe mă tot acuzau că le pretind prea mult, că sunt prea dur cu ei, deși eu nu am făcut decât să-i responsabilizez de mici pentru TOT ceea ce fac (au crescut „cu cheia de gât”, cum se spune). Astăzi, când neputințele ne-au ajuns și pe mine, și pe soția mea, nu-mi pare rău că i-am crescut și educat asftfel, fiindcă s-a dovedit, parafrazând spusele lui Joseph de Maistre („Depre Franța”, 1796), că fiecare părinte își are copiii pe care îi merită. Îmi pare rău, dar nu pot empatiza deloc cu părinții care se plâng de copiii lor, au fix ceea ce merită!
    • Like 0
  • mhm check icon
    Oamenii se nasc pentru a fi fericiți? Wrong.
    • Like 0
  • Razvan G check icon
    Depresia se trateaza. In acest caz, un job nou, provocator, in mediul privat, este medicamentul perfect.
    Succes!
    • Like 2
  • Adrian S check icon
    Articol lung.
    Un psiholog ar fi extras esenta mai sumar. Particularitatile dau savoare povestii, dar e dificil de urmarit si pus cap la cap.
    De acord ca liberatea are consecintele ei. De ce nu ar avea?
    In dezacord ca depresia e o consecinta a libertatii. Total fals. Urmarind deductia asta..orice produce depresie.
    Ca individ predispus depresiei..pot sa spun clar ca depresia e produsa doar de catre mine. Eu gandesc negativist, si induc starea asta in organism.
    De ce nu e libertatea o cauza a depresiei? Pentru ca libertatea ii da individului dreptul sa faca ce isi doreste. In caz contrar..poti spune ca lipsa libertariu, constrangerile ar fi mai indreptatite sa o faca.
    Dar e fals si acolo. Si rata la banca, si job ul sau facultatea iti pot produce sarisfactii sau deopotriva neplaceri.
    Eu sunt bucuros ca pot plati rata la banca..am o casa pe care am dorit-o, muncesc cu drag uneori sa produc banii pt ea, familia se bucura de protectia si caldura casei..etc
    Da, cand nu ai obligatii si nici ocupatie, mintea o poate lua razna si sa mearga in zona depresiva. Sa nu iti regasesti scopul, rostul pe pamant. Depresie.
    Munca fizica te scoate rapid de acolo, endorfine puternice fiind eliberate prin intermediul efortului.
    Da, e dificil sa alegi tu ce iti place sa faci si mult mai facil sa critici ceea ce iti da altcineva de facut.
    Aici se desparte antreprenorul de angajat, leader ul de follower si maniacul de munca de depresiv.
    • Like 3
  • Se zice că libertatea e ”NECESITATE ÎNȚELEASĂ”, deci asumată. Aici cuvântul de ”necesitate” e în sens filosific, de ”cauzalitate”. Noțiunea de libertate absolută e o utopie. Putem să fim liberi RELATIV la un aspect sau altul. dar și aici de regulă doar parțial. Întotdeauna ne mișcăm în cadrul unor anume restricții, măcar dacă ne gândim că EUL nostru e constrâns la a exista, măcar temporar, într-un corp material. Iar acest corp material nu poate nici zbura, nici să se deplaseze cu viteza luminii (iar o limitare, că nici viteza luminii nu poate depăși 300000 km/s) Să nu divaghez, concluzia e că libertatea nu poate fi absolută, oricum am privi lucrurile. Putem însă să simțim o stare de libertate, dacă înțelegem și ne asumăm constrângerile implacabile de care suntem conștienți.
    • Like 1
    • @ Dan Cojocaru
      Așa este, domnule Cojocaru. Conceptul de libertate absolută este o aberație. Dar libertatea se simte ca libertate atunci când așezăm un adevăr al nostru la fundația ei. Desigur, depinde foarte mult cât de dur este acest adevăr, fiindcă un adevăr slab va duce, în cele din urmă, la prăbușirea libertății.
      • Like 0
  • imaginea publica a angajatului la stat s-a format prin generalizare pripita.doar circa 10% dintre ei beneficiaza de avantaje nemeritate, de obicei lucreaza in domenii ,,esentiale,, si/sau au functii inalte si sunt numiti, oficial sau nu, politic. marea masa a bugetarilor sunt ,,sclavi pe plantatie,, muncind mult, umiliti de sefi. cu exceptia catorva orase mari si prospere alternativa la privat inseamna salariu minim pe economie si aceleasi umilinte. p.s. sotia mea lucreaza la ,,stat,, muncind cat doi oameni dupa normativele in vigoare, cu o multime de ore suplimentare neplatite si cu un sindicat care este o ,,forma fara fond. resemnarea colegilor, a tuturor, face ca situatia sa fie practic imposibil de schimbat
    • Like 6
    • @ Vasile Ostaciuc
      Like. Ați spus un mare adevăr, pe care mulți dintre cei care nu lucrează la stat nu îl înțeleg. În general la stat NU se ”stă” degeaba, e vorba doar că sistemul pe ansamblu e ineficient și de multe ori inutil. Dar asta nu înseamnă că lucrătorii respectivi nu au de răspuns la sarcini peste sarcini, nu fac ”milioarde” de situații utile sau intile, dar cerute neapărat de șefi și cu dead line ”IERI”. Pentru competitivitate nu ar trebui pur și simplu dați afară dintre lucrători și atât, fiindcă astfel îi copleșești pe cei rămași, îi distrugi pur și simplu. Nu, trebuie regândit tot sistemul, astfel încât să existe, legal și procedural mult mai puțină birocrație. Astfel se va ajunge și la scăderea numărului de instituții, dar și la scăderea numărului de angajați. Nu e de ajuns doar digitalizarea, asta doar în mințile simpliste e singura soluție. E și ea bună, e necesară, desigur, dar NU e și SUFICIENTĂ. Nici într-o societate digitalizată lucrătorii nu stau cu mâinile în sân. Li se vor cere infinit mai mute situații de făcut, cu termen ”ieri”. Calculatorul nu ușurează munca nimănui, ceea ce face e doar modificarea NORMEI de lucru, cu creșterea cerințelor mai mult și tot mai mult. Ți se vor da altele și altele de făcut (ca situațiile alea) dacă tot se poate. Pun pariu că acum 100 de ani, când se lucra cu creionul chimic și atât (nu erau nici calculatoare de buzunar) atunci NU se făceau ore suplimentare și nu era atât stress pe oameni. Deci soluția pentru binele tuturor (și liniștea oamenilor și cheltuieli mai mici de la bugetul de stat) nu e alta decât DEBIROCRATIZAREA, făcută strategic, legal, concertat, de la nivelul ”inteligenței” conducătorilor politici. Dar unde inteligență nu e.....
      • Like 1
    • @ Vasile Ostaciuc
      Marta check icon
      Si totuși există și slujbe mărunte la care concursurile sunt sau par aranjate. Am participat și eu și cunoștințe de-ale mele la concursuri la care la scris luam punctaj mare și apoi urma un test psihologic la care luai fix cat sa te plasezi al doilea. Posturi în biblioteci, in scoli, in muzee. Îmi povestea cineva că și posturile la Metrorex sunt aranjate, că cei care vând cartele au salarii foarte mari (mă rog, comparativ cu salariul mediu în Ro) și atunci automat intra cine are pile mai bune. Tot legat de Metrorex după niște articole parca despre sindicate am ajuns din pagina in pagina pe LinkedIn, unde o tânără care fusese "agent vânzări" la una dintre firmele acestea de sindicat ale Metrorex, cu o facultate la privat de 3 ani și un masterat IN CURS pe ceva cu electricitate, figura ca ..electrician la Metrorex. Eu nu cred că sunt doar câțiva la stat care au salarii bune și pile.cred că tot sistemul este corupt, și fiecare își aduce pilele unde are ocazia. A, uitasem, la ultimul concurs de bibliotecar la care am depus dosar am întrebat unde este filiala unde voi lucra. Mi s-a spus că nu s-a stabilit încă, voi afla după concurs. Post scos la concurs dar nu se știe unde! Eu nu am mai participat, poate mă trimiteau in Bragadiru. De ce ar participa cineva la un concurs pentru un post despre care nu știe unde anume este? Cineva sigur știa dar postul nu era pentru mine
      Și mai am cunoștințe (părinți ai colegilor fiicei mele) care în contexte diferite au spus că au 45 de zile de concediu sau cine știe ce facilități uimitoare! Wow. Pai si am 40 de ani și lucrez din facultate, am fix numărul de zile de concediu din codul muncii, nici una in plus
      Cum sa spui că la stat nu e bine si călduț, și doar unii au salarii bune? Sunt tot felul de beneficii, de la sporuri absurde până la nenumărate zile de concediu pe care cei de la privat nu le vor vedea niciodată. Și pentru posturile de portar la școli vezi niste cerințe care bat la ochi, și concursuri cu o legislație stufoasă...vreti sa spuneți că un portar cu studii medii, poate chiar doar 8 clase, învață brici legislație? E amuzant
      • Like 0
    • @ Marta
      Marta check icon
      Îmi tot vin in minte istorii, dar mă rezum la încă una. Am urmat la un moment dat un curs de biblioteconomie la o mare biblioteca din București, am platit pentru el și organizatorii au spus că momentan nu au posturi deschise că sunt blocate.dar printre cei care urmau cursul era... Și o fata nou angajata acolo, de fapt pentru ea se ținea cursul dar mai luaseră și câțiva fraieri că sa nu îl țină gratis. Noi celelalte am întrebat cum a ajuns pe post, nu erau posturile blocate? Răspunsul a fost impresionat: a venit prin transfer din provincie!
      • Like 2
    • @ Marta
      Da, sistemul e corupt, iar corupția, sau măcar nepotismul, se vede și pe partea cu angajările. Dar mai departe, stilul de muncă descris și de Dl. Ostaciuc și de mine rămâne așa. Chiar dintre cei angajați pe pile sau pe bani, nu toți taie frunze la câini, să știți. Se poate cineva din conducere milui și de o rudă îndepărtată să-i aranjeze o angajare, dar după aceea e pe cont propriu să muncească cot la cot cu ceilalți. Sigur, nu e corect să fie nimeni angajat pe pile și cu atât mai puțin pe bani. Cei cinstiți care nu pot ”învinge” sistemul corupt la angajare, cum ați fost Dvs, pot fi foarte frustrați, revoltați și asta pe bună dreptate. Dar vorbind la general, ineficiența și ”putreziciunea” sistemului de stat rezidă în mai multe lucruri decât asta. În postarea mea m-am referit la birocrație și nu la cea datorată simplilor lucrători, ci datorată organizării la nivel național a instituțiilor și a strategiei de funcționare a acestora.
      În privința beneficiilor și salariilor de la stat, noi ar trebui să nu punem problema în modul arhicunoscut românesc, cel cu capra vecinului. Ideal și de dorit ar fi NU să li se ia din drepturi celor de la stat, ci să beneficieze și cei de la privat de ele. La fel și cu salariile. E de dorit alinierea lor, dar ”în sus”, NU ”în jos”.
      • Like 1
    • @ Dan Cojocaru
      Adrian S check icon
      Aliniere in sus s a facut doar in mediul bugetar, piats libera functioneaza in privat si acolo se face ce se poate..nu se da din pix.
      Cand se da din pix ca in administratia publica, avem deficite, inflatie, dezechilibre macro economice... pe care le decontam cu totii.
      Statul trebuie sa fie cel mai zgarcit si iscusit Administrator de bugete si se dovedeste a fi exact invers...si pierdem cu totii
      • Like 0


Îți recomandăm

Green Steps

100.000 de români au participat la marcarea a 100 de kilometri din traseul Via Transilvanica într-un mod ingenios. „Drumul care unește”, este un traseu turistic de lungă distanță, care traversează România pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin și este destinat drumeției pe jos, cu bicicleta sau călare. Via Transilvanica este semnalizată cu marcaje vopsite și stâlpi indicatori. Pe parcursul drumeției, călătorii vizitează ceea ce constructorii spun că este cea mai lungă galerie de artă din lume, pentru că la fiecare kilometru se găsește o bornă din andezit sculptată individual.

Citește mai mult

Testat e Hot

Vreau să vă arăt azi un program inedit de educație la firul ierbii: el începe chiar pe pajiștea a două festivaluri care atrag în fiecare an zeci de mii de tineri și își propune să fie un fel de curs introductiv într-o materie pe care școala românească se jenează să o predea.

Citește mai mult

BT Go

Într-o eră în care tehnologia avansează rapid, IMM-urile sunt nevoite să adopte rapid inovații digitale pentru a rămâne competitive și a profita de oportunitățile de pe piață. Serviciile care simplifică birocrația permit antreprenorilor să se concentreze pe inovație și dezvoltarea afacerilor lor.

Citește mai mult