(Foto: Getty/Getty Images)
Am hotărât (după ce m-am frăsuit mai mult decât îndelung) că, gata, a venit vârsta când e timpul să „mă caut”. Să mă caut cu sănătatea, că-i mai bine să previi. Așa că m-am hotărât ca de anul acesta, în fiecare ianuarie, să văd dacă totul e în regulă cu mine.
Am început cu vizita la medicul de familie. Trebuie să vă spun că m-am mutat recent dintr-un orășel mic și amărât, în altul și mai mic și aproape la fel de amărât și a trebuit să-mi caut medic de familie. Orășelul în care m-am mutat este sărac și în medici de familie. Cei câțiva medici la care am sunat pentru a mă programa la o întâlnire în vederea înscrierii pe lista lor de pacienți s-au scuzat că au deja prea mulți pacienți pe liste. Vreme de aproape trei ani, m-am rugat să fiu sănătoasă și să nu fiu nevoită să-mi plătesc eventuale servicii medicale din lipsă de bilete de trimitere și medic de familie. Mi-a ieșit. Nu mi s-a întâmplat nimic rău.
Anul trecut am avut buna inspirație de a-mi căuta medic de familie la țară. În primul sat aproape lipit de orășelul meu era medic de familie tot unul din medicii pe lista căruia nu încăpusem. Am încercat în alt sat și am avut noroc. Doctoriță deschisă, comunicativă, fără aere de superioritate. Văzut, plăcut, înscris. Cred că atitudinea doctoriței m-a determinat să-mi iau inima-n dinți și să mă hotărăsc să văd dacă totul e în regulă cu mine. (În ultimii 30 de ani, singura dată când am fost pe mâna medicilor a fost când am adus-o pe lume pe fiica mea. Să nu credeți că mă mândresc cu asta. Doar am fost norocoasă. Norocoasă și că nu am fost bolnavă și că nu a trebuit să ajung la medic în sistemul românesc de sănătate vreme de aproape 30 de ani.)
Și am purces la drum. Prima uimire - pentru două bilete de trimitere am stat 45 de minute. Doctorița mea a completat înfiorător de multe formulare ca să ne trimită pe mine și pe soțul meu la specialiști.
Primul cabinet - obstetrică și ginecologie. Hol foarte îngust, extrem de aglomerat, gravide, multe femei ale străzii, aer de nerespirat, asistente și medici nervoși că n-au pe unde trece spre sau dinspre cabinetele lor. Văd în mâna unora bilete de ordine. Întreb de unde le au și aflu că va ieși asistenta să vadă dacă a mai venit cineva, dar că ordinea oricum nu se respectă. Sunt contrariată. Alesesem să mă prezint în ultima jumătate de oră a programului de la cabinet în ideea că va fi mai puțin aglomerat, dar împărțeam puținul aer (și-așa de nerespirat) cu încă vreo 20 de persoane. Jumătate dintre ele așteptau la cabinetul de boli interne de vizavi. Ca să fac ceva să nu dea nervii peste mine am scos telefonul să-mi continui lectura întreruptă la cafeaua de dimineață din motive de „plecat cu căutatul” sănătății. Ironia sorții, am deschis articolul lui Vasi Rădulescu - „O să supăr multă lume dar, adevărul deranjează…”. Mna, punct ochit, punct lovit!
Iese asistenta, ridic ca la școală două degete și recunosc că n-am bilet de ordine. Verifică dacă numele meu este în caietul cu programări și-mi spune că stau degeaba.
- N-ați sunat, n-aveți programare! Simplu, da?
Dau să-i arăt în jurnalul telefonului meu dovada că am sunat. Dată, oră, durată apel… N-am cui, se răsucește pe călcâie și-mi închide ușa-n nas. Am deschis-o într-o fracțiune de secundă în urma ei, mai să-i „rad” călcâiele atât de antrenate în răsuciri:
- Nu am înțeles. Să mai stau, să plec, mă reprogramați, să vă sun? Ce să fac?
- Stați, doamnă, acolo! Toată lumea va fi consultată!
- Tocmai ați spus că de la 12:30 medicul pleacă. Mai sunt cinci minute. De aia-ntreb...
Ies înapoi pe hol și evaluez scurt situația. Sunt revoltată, am transpirat și nu am loc să mă dezbrac de palton, mai sunt multe persoane înaintea mea, în 10 minute îmi expiră timpul de parcare. Aș pleca, aș ruga-o pe doctorița de familie să-mi recomande alt medic, nu știu dacă-mi poate da alt bilet de trimitere dar, cel mai important, nu am timp! Să lipsesc iar de la serviciu? Și când să fac banii de taxe, impozite? Mai ales pe cei de la sănătate că, uite, vine o vreme când trebuie să mergi la medic, să vezi ce-i cu tine. Mă hotărăsc rapid să rămân, dar trebuie să mai plătesc o oră de parcare. Las vorbă celor de la rând că revin imediat și fug. Pe drum mă umplu de alți nervi. În primul rând pentru că am constatat că, de la începutul anului, prețul parcării s-a dublat și, în al doilea rând, pentru că orășelul meu, ăsta amărât și murdar (mai ales în sezonul rece dar care, culmea!, a fost votat unul dintre cele mai frumoase 30 de orașe ale lumii) mă amendează consistent și consecvent dacă parchez fără să plătesc.
Revin gâfâind la ușa cabinetului și aflu că la un minut după ce am plecat am fost strigată de asistentă. M-am mirat, ar fi trebuit să fiu ultima. Apare medicul care trebuia să aibă program de la 12:30. Asistenta mai iese o dată să numere pacienții care s-au încăpățânat să rămână și dă cu ochii de mine. Mă informează răstit că m-a strigat și dă din cap mimând un fel de „Vezi cum mă freci tu pe mine la cap?”.
Nu cred că am rămas până la urmă pentru că nu mai aveam timp să vin altă dată. Cred că am rămas de curiozitate, să văd cum se finalizează ziua mea la medic, la un medic care presupune o relație aparte cu pacienții, o relație mai delicată dată fiind specialitatea de care se ocupă. I-am permis unei tinerele care a apărut cu un bilet de ordine în mână, dar al cărei rând trecuse de mult, să intre în fața mea. Voia doar să pună o întrebare doctoriței. De obicei, cei care vor „doar să pună o întrebare” sunt obraznici. Nu stau la rând. Dar tinerica își făcuse programare și avea și bilet de ordine. Mi-a fost milă de ea. A plecat aproape plângând. Doctorița a considerat că întrebarea pe care i-a adresat-o („De ce sunt atât de slabă?”) e absurdă și i-a răspuns răstit și nu tocmai pe înțelesul ei.
Am intrat și eu, am ocolit medicul care urma să continue programul și care ocupa puținul loc din încăperea în care se aflau și doctorița ce urma să mă consulte, și biroul asistentei nervoase și cu aer important. Biroul era plin de hârtii (n-am văzut niciodată, pe biroul niciunei asistente, asemenea teancuri!). Încăperea era despărțită în două cu un cearșaf urât atârnat. Evident nervoasă și la fel de evident grăbită, doctorița m-a întrebat care-i problema. I-am spus că n-am nicio problemă și în secunda următoare am văzut-o cum se schimbă la față. Eram sigură că o să urmeze un „Bine, femeie! Dumneata nu vezi ce e aici? Nu vezi în ce condiții lucrăm? Eu sunt nebună de cap! Deja am intrat peste programul colegului, iar dumneata vii la mine fără nicio problemă?”.
M-am grăbit să-i spun că vreau să mă și asigur că într-adevăr n-am nicio problemă și că nu am cum să fac asta decât apelând la ea, pentru o consultație. Ce a urmat a fost neașteptat pentru mine. A zâmbit. Brusc a devenit calmă. Nu am avut parte de cea mai „pe îndelete” consultație. Nici nu aveam cum, date fiind împrejurările și condițiile, dar am avut măcar un dialog. Scurt și cuprinzător și în care am vorbit și despre mine ca pacient și despre ea ca medic într-un cabinet de spital, într-un oraș mic, care-i aduce ca paciente o multime de femei ce vin și de prin satele din împrejurimi, cu igienă și educație precare, cu ignoranță, cu preconcepții izvorâte dintr-o inteligență… mă rog! Discuția a sunat ca un fel de scuză față de mine, pentru felul în care începuse consultația.
Să vă mai spun că m-am dezbrăcat în fața ei, că n-am avut unde să pun paltonul, geanta și restul hainelor decât pe scaunul din fața biroului ei, că nu știam, la un moment dat, dacă vorbește cu mine despre problemele de serviciu sau cu colegul de după cearșaf? M-am lămurit până la urmă că vorbea cu mine. Și mi-a fost milă de ea. Am plecat cu zâmbetul ei trist de la despărțire în cap și cu un nod imens în gât. Aș fi vrut să pot să plâng. Și de mila mea, ca pacientă în România și de mila ei, ca medic în România.
Am o natură complicată, nu știu de ce nu pot să plâng când îmi sunt capul și sufletul bubă. E crâncen să fii asigurat în sistemul de sănătate din țara mea. Merg spre parcarea cea foarte scump plătită și mă gândesc la Burnei, Lucan, Ciomu... Trec pe la ANAF să plătesc contribuția la pensie pe… 2013. M-am trezit cu o decizie pentru asta, în decembrie. Eu mă bucuram că am niște bănuți să-i pot bucura pe aproape toți cei dragi cu cadouri de Moșul și când colo statul mi i-a luat pe toți! Simt nevoia să ajung repede acasă, să închid ușa după mine, s-o încui bine de tot și să-mi pun un film cu mult sânge. Știu eu un episod din „Urzeala tronurilor” și încă ceva cu Mel Gibson!
P.S. Abia aștept să-i spun doctoriței de familie că testul Papanicolau n-a fost gratis, cum m-a asigurat ea. La laboratorul de analize am fost taxată destul de scump! Urmează control gastro-entero-hepatologic și reumatologic. Sunt sigură că nu vreți să vă țin la curent!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Si mie imi este mila de doamna doctor care dintr-o femeie draguta si cu mult interes pentru meseria dansei, s-a blazat din cauza razboiului zilnic cu formularele, puzzel-ul ce trebuie completat online in cazul fiecarei afectiuni, al justificarilor pentru orice miscare medicala pe care o face si, nu in ultimul rand a sistemului electronic de recunoastere si procesare a cardului care functioneaza doar in anumite momente si doar daca utilizatorul respecta intocmai si cu religiozitate protoclul de adresare - cardul faraon, cardul fiu al zeitei Amateratsu.
De mine nu imi mai e mila. Ce sa-mi fac daca am fost suficient de fraier sa ma imbolnavesc in epoca asta ..... a maretelor infapturiri.
In Oradea, doctorita de familie se plange ca nu-i ajung banii primiti nici pentru hartii de scos la imprimanta (adeverinte) dar la medicii specialisti daca ajung e ok.