Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de trei ani. De astăzi vă invităm să ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră, dar și să testați viitorul tehnologiei, implementăm conversația vocală direct în browser, apăsând pe butonul de microfon poți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Am fost să văd cum muncesc acești „fucking peasants”: 57 de ore de muncă la 40 de grade ca să-ți permiți o pereche de pantofi de 50 de euro

Industria textilă

Foto: Guliver Getty Images

„Shut up! Listen, I’m telling you something: I am fed up with the fucking load of you. The way you behaved yesterday is like you’re fucking animals. You’re disgusting. Fuck off. Fuck off. You fucking peasants. Scumbags!”

– Eleftherios Vanellis, patronal unei fabrici de confecţii de Păuleşti, județul Prahova. 

Incidentul de la fabrica de confecții din Păulești și violența verbală a patronului au revoltat opinia publică și pe bună dreptate. 

Totuși, ea este doar vârful de iceberg al unui ocean de violență structurală care însoțește relațiile de muncă în România, în general, și în sectorul de confecții în particular. Conform raportului anual pe 2016 al CNCD, cele mai multe petiții, respectiv 357 din 569 privind discriminarea sunt înregistrate pentru domeniul angajare si loc de muncă. Cel mai probabil, asta nu e tot, mulți angajați neștiind cum să își facă dreptate, cum e cazul foștilor angajați de la Bistrița Leoni care au fost forțați să își dea demisia după ce au protestat față de conducerea fabricii din cauza salariilor de mizerie și care, până la ora actuală, nu au sesizat încă Consiliul și nefiind ajutați de sindicat, probabil nici nu o vor face.

Democrația nu e la ea acasă în România, cu toate astea, există zone unde ea a înflorit mai mult decât în altă parte – nu stăm tocmai catastrofal la capitolul pluralism electoral, participare civică, am învățat să ne apărăm drepturile în stradă, știm să punem presiune pe guvernanți atunci când aceștia sar calul, avem o transparență rezonabilă a procesului legislativ la nivel național. Dar democrația la locul de muncă e din ce în ce mai șubredă - România e, alături de Marea Britanie, singurul stat membru al Uniunii Europene în care au loc încălcări sistematice ale drepturilor fundamentale ale lucrătorilor, alături de alte 33 de state, cum a fi Tunisia sau Burkina Faso. 

Stăm mai rău decât Republica Moldova sau Rusia, mai rău decât vecinii noștri bulgari și unguri și decât state precum Kenia sau Nepal. Ne întrec doar grecii, unde lucrurile stau, din cauza crizei, și mai rău decât la noi. Spre deosebire de abuzurile guvernanților, pe care mai nou le sancționăm în piețele publice, abuzurile de la locul de muncă rămân neștiute și, de aceea, nepedepsite. Ceea ce am văzut în filmulețul de la fabrica de confecții din Păulești e o hiperbolă a unei stări generalizate, în special în anumite sectoare, în care angajații sunt prost plătiți, în care drepturile nu le sunt recunoscute, pentru că, nu-i așa, mentalitatea predominantă e că patronul îți dă o pâine de mâncat, deci ce pretenții poți să ai? 

Angajații captivi și munca pe rupte

Săptămânile astea am vizitat o fabrică de confecții din România, al cărui nume nu îl pot dezvălui pentru că am fost rugată de angajați să nu o fac, de teama repercusiunilor posibile din partea angajatorului. Se muncea în draci, fără aer condiționat, în temperaturi care vara trec lejer de 40 de grade Celsius, iar în călcătorie ajung la 60 și ceva. Salariul depășește un pic minimul pe economie, iar volumul de muncă e imens, din cauză că normarea muncii e făcută luând-se în calcul un număr aproape dublu de angajați. Într-adevăr, pe pereții fabricii stau lipite afișe cu Facem angajări. Și aici ajungem la problema centrală – lumea nu se înghesuie să se angajeze. Tinerii vin, stau o lună-două, apoi pleacă. Munca e grea, salariul mic, pentru mulți e mai rentabil să muncească 3-4 luni pe an în afara țării, decât tot anul la fabrica din România.

Acesta e paradoxul românesc – avem prea mulți oameni fără loc de muncă și, în același timp, avem deficit de forță de muncă. Și când spun oameni fără loc de muncă, nu mă refer la șomajul oficial, care e mic, nici la beneficiarii de ajutor social, care abia dacă se ridică la 250.000 – mă refer la cele aproape 2 milioane si trei sute de mii de așa numiți lucrători pe cont propriu și lucrători familiali neremunerați, majoritatea ocupați cu agricultura de subzistență, de exemplu. Sunt persoane ale căror venituri sunt extrem de mici, dar pentru care, una peste alta, nu e rentabil să își ia un loc de muncă pe salariu minim la câteva zeci de kilometri de casă și să renunțe la producția pe care o obțin din agricultura pe care o practică. Asta nu înseamnă că munca în agricultură sau în propriile gospodării nu îi condamnă la sărăcie lucie, dar una peste alta nici acceptarea unui job pe salariu minim în textile nu e foarte rentabilă. În anul 2013, salariu mediu în industria textilă reprezenta echivalentul a 234 euro, în timp ce calculele Clean Clothes Campaign (CCC) arătau că un salariul care asigură un trai decent (living wage) estimat pentru o familie de patru persoane era de 710 euro. 

Îți recomandăm

Alte calcule ale CCC arată că în 2016, un muncitor român din industria îmbrăcămintei/încălțămintei care câștigă minimul pe economie trebuia să muncească 57 de ore pentru a putea să-şi permită o pereche de încălțăminte de 50 EUR , în timp ce în alte state din regiune numărul e de două ori mai mic (Polonia 28 de ore, Slovacia 25 de ore). Sursa, aici.

Nici când vine vorba de produsele alimentare lucrurile nu stau mai bine - un muncitor român din textile trebuie să muncească o ora pentru a-și putea cumpăra un litru de lapte (calculat, conform datelor de la INS, la 0,88 de eurocenți litrul). Sursa, aici.

La asemenea ofertă și asemenea perspective de trai, nu e de mirare că nu se înghesuie nimeni la porțile fabricilor. Singurii care rămân să muncească în aceste condiții și pe aceste salarii sunt persoanele care nu își permit să plece în străinătate, fie pentru că sunt prea în vârstă, fie pentru că au copii pe care nu au în grija cui să îi lase – cu alte cuvinte, angajații captivi. Așa cum vorbim de electorat captiv, tot așa putem vorbi și de angajați captivi – acei angajați a căror singură alternativă realistă la munca anevoioasă și prost plătită din textile e șomajul. Lipsa de alternativă duce la acceptarea aproape necondiționată a condițiilor salariale și de muncă – asta face lucrătoarele din textile (majoritatea sunt femei) să accepte orele de muncă suplimentare, plata cu țârâita, până într-o zi unora le crapă răbdarea și ridică vocea la patron, cum am văzut în filmulețul cu angajatele de la Păulești.

Salarii asiatice și prețuri europene – rețeta falimentului de țară

Ce rezolvă asta? Prea puțin, cel mult o amendă. Sigur, e bine că se discută, în sfârșit, în spațul public despre problemele angajatului român și ale muncitoarelor din textile, în mod deosebit, dar asta nu rezolvă problemele structurale ale sectorului. Salariile rămân în continuare mici, foarte mici, condițiile de muncă proaste, iar orele suplimentare sunt o problemă larg răspândită. O indignare de moment nu ajută dacă nu e dublată de o serie de intervenții și măsuri din partea statului sau a autorităților. Degeaba ne revoltăm, dacă Inspecția Muncii nu își face treaba și nu sancționează firmele atunci când acestea plătesc mai puțin de salariul minim pe economie sau când salariații sunt nevoiți să facă ore suplimentare. Și chiar dacă ITM-ul își face treaba, degeaba amendează firma pentru orele suplimentare în exces, când amenda e de maxim 3000 de lei, sumă care pentru multe firme nu e o problemă. Pentru asta, e nevoie de o înăsprire a amenzilor și o corelare între numărul de ore suplimentare efectuate, numărul de salariați implicați în efectuarea de ore suplimentare și valoarea amenzii. Degeaba se vaită salariații din textile, dacă legislația actuală nu permite, de facto, negocieri colective la nivel de sector, astfel încât povara negocierii e lăsată, cel mai adesea, pe seama câtorva femei trecute de 50 de ani, lidere ale sindicatului de companie, care tremură de teama de a nu-și pierde locul de muncă înainte de pensionare.

Și mai ales e nevoie de o viziune largă, orientată spre viitor a patronatelor, care să ceară statului altceva decât veșniciile facilități fiscale. Industria textilă românească e în momentul de față aflată într-o competiție globală acerbă. Concurăm cu Turcia, cu Bangladesh, cu China. Doar că acestea nu sunt țări membre ale Uniunii Europene, muncitorii lor nu au libertatea de circulație pe o piața a muncii europeană și au excedent de forță de muncă. Nu e cazul României, unde patronul din textile oferă salarii care se află la concurență cu salariile culegătorilor de căpșuni din Spania. Lecția e clară – crești salariile sau își iei adio de la forța de muncă. Doar că adesea salariile chiar nu pot fi crescute, nu pentru că e zgârcit patronul, ci pentru că datorită competiției feroce, marjele de profit sunt uneori foarte mici și nu permit creșteri de salarii. Și atunci, apare următoare dilemă – nu crești salariile, nu ai forță de muncă, crești salariile, nu mai ești competitiv. Cum nu dai, nu e bine, fapt dovedit și de declinul industriei textile în ultimul deceniu - atât numărul întreprinderilor, cât și al salariaților e în continuă scădere. Competiția își spune cuvântul – dar asta e pentru că ne aflăm în liga greșită și concurăm cu cine nu trebuie, adică cu state care nu sunt membre UE și care oferă servicii ieftine de forță de muncă necalificată, care are de executat munci simple și repetitive. În loc să se vaite de lipsa de flexibilitate a bugetelor și să ceară facilități fiscale, patronatele ar trebui să facă lobby pentru calificarea forței de muncă cu sprijinul statului. Asta ne-ar ajuta să ieșim din competiția păguboasă cu statele asiatice și să înlocuim avantajul prețului mic cu cel al calificării înalte. Să trecem de la confecţiile „de masă “, în sistem lohn, la produsele personalizate, produse de calitate și cu valoare adăugată mare.

E o schimbare de paradigmă, într-adevăr. O schimbare necesară nu doar în industria textilă, ci în toate sectoarele în care România a mizat pe forța de muncă ieftină și slab calificată, ceea ce ne-a condus în situația în care muncim pentru salarii asiatice, dar avem prețuri europene. Cu cât trece timpul, cu atât asta se dovedește a fi o rețetă falimentară, care conduce la subdezvoltare. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Asta depinde si de calificarea muncitorului si de calitatea patronului
    Am lucrat 11 ani in televiziune fara sa stiu ce inseamna sarbatori sau plata orelor suplimentare. In iunie am plecat. Acum lucrez intr-o firma mica, am acelasi salariu programul este 10-18 iar la ora 18.05 daca nu plec ma trimite seful acasa. Si surpriza dupa 11 ani am avut prima sarbatoare legala libera (15 august). Iar fetele care au lucrat (pentru ca avem si un departament cu foc continuu 24h din 24 7 zile din 7) caci asa le-a venit tura, au primit un bonus la salariu.
    • Like 0
  • Joe Doe Joe Doe check icon
    Normal ati uitat devanzarea pe 1 euro si vb cominternistului Roman...
    • Like 0
  • Oricare ar fi condiţiile (pe plus) patronii nu vor mări salariile decât dacă sunt obligaţi. Într-adevăr, cer mereu facilităţi fiscale, însă atunci când acestea se acordă, nu prea se văd în salariile angajaţilor. Măgăria asta nu se întâmplă numai în industria uşoară (textile), este cam generalizată (cel puţin din câte am observat eu). Iar în firmele mici, în special cele din domeniul prestărilor de servicii, orele suplimentare neplătite sunt la ordinea zilei. De fapt, ce spun eu despre ore suplimentare, când nici sărbătorile legale nu sunt respectate?! În afară de Paşte, Crăciun şi Revelion, angajaţii nu prea prind nimic. Problema este că ITM-ul doarme în bocanci şi nu m-ar mira să fie mână în mână cu patronii. La fel şi sindicatele. Să nu vorbesc cu păcat, dar n-am auzit niciun lider de sindicat să ia atitudine la vr-un post TV, chiar dacă respectivii nu fac parte din "parohiile" lor. De fapt, la ce averi au... mă întreb pe cine reprezintă cu adevărat.

    Forţa de muncă calificată s-a dus de râpă odată cu dispariţia şcolilor profesionale, dispariţie care (consider eu) a fost provocată de colapsul industriei româneşti. M-am născut şi am crescut într-un oraş monoindustrial unde exista o şcoală profesională şi un liceu industrial. Elevii de la profesională (şi chiar unii de la industrial) aveau contract cu întreprinderea (cheltuielile cu căminul, cantina, şcolarizarea şi o mică bursă erau suportate de întreprindere) iar după terminarea şcolii se angajau acolo şi se obligau să rămână cel puţin patru sau cinci ani. Majoritatea însă erau din localităţile învecinate şi se stabileau definitiv în oraş, nu mai plecau în altă parte. Cifra de şcolarizare a şcolii profesionale şi, într-o oarecare măsură, a liceului industrial, era stabilită prin consultări cu conducerea întreprinderii (asta o ştiu de la câţiva foşti profesori). Logistica didactică a şcolii profesionale (maşini-unelte, scule, materiale etc.) şi o parte a personalului didactic (maiştri, ingineri) veneau tot de la întreprindere.

    Se pare că după aproape 30 de ani de "comă", învăţământul profesional a început să dea unele semne de viață. Am ascultat o ştire la România Actualităţi, unde se anunţa că prin Sălaj deja a reînviat acest parteneriat învăţământ profesional – firme din zonă. Să fie într-un ceas bun!
    • Like 2


Îți recomandăm

Olguța Totolici

Despre soția lui Dan Barna opinia publică a aflat relativ recent, în momentul în care candidatul la președinție și-a făcut publică averea, iar în dreptul soției câștigurile erau „ascunse”, ca urmare a unei clauze de confidențialitate semnate cu firma la care aceasta lucrează. Intrigată, am dorit să o cunosc pe doamna în discuție, ca să aflu direct de la sursă cine e și „câte parale face”.

Citește mai mult

Marius Manole/Foto: Alexandra Pandrea

„Cred că aș pleca de la educarea profesorilor, de la a-i face ei să înțeleagă că sunt foarte importanți și că trebuie să aplice o altă metodă, nu pe cea pe care o știm noi de demult, cu rigla peste mână, cu învățatul cuvânt cu cuvânt din carte, cu învățatul comentariilor”, spune actorul Marius Manole. (Foto: Alexandra Pandrea)

Citește mai mult