Am fost „cealaltă femeie”

Foto: Getty Images

La prima noastră întâlnire am adulmecat în el pericolul şi i-am spus: „Tu o să mă rupi în două!”. Şi aşa a fost. Nu era cine ştie ce de atrăgător, dar îi exploda capul de deştept. Râdeam cu hohote, cum nu râdeam decât cu frate-meu şi cu taică-meu. Avea un copil şi locuia cu mama acestuia, dar îmi spunea că asta e doar pentru cel mic. Nu am simţit că distrug ceva. Şi într-adevăr, din fericire, nu am distrus nimic: ei sunt împreună şi acum, iar eu sunt mai bine ca atunci.

Fără să îmi dau seama cum, timp de 18 luni am fost „cealaltă femeie”. Iar spre surprinderea mea, asta a fost una dintre cele mai transformatoare experienţe din viaţa mea. Cu cuvintele lui Charles Dickens:

„Au fost cele mai bune vremuri, au fost cele mai rele vremuri, a fost epoca înțelepciunii, a fost epoca prostiei, a fost epoca credinței, a fost epoca incredulității, a fost anotimpul luminii, a fost anotimpul întunericului, a fost primăvara speranței, a fost iarna disperării”.

Când m-am rupt în două aşa cum prezisesem, nu s-a auzit „crac!”. Nu a fost un moment anume. De fapt, nici nu știu când s-a întâmplat. Am alunecat pe furiş, tot mai departe de mine şi de lumină. Dacă la început cel mai bine râdeam cu el, în timp, am început să pot să mai râd doar cu el. Iar apoi nici cu el.

Gânduri – lăcuste

Nu am încheiat ce a fost între noi aşa cum aş fi vrut. Să ne spunem ce a mers şi ce nu a mers, să ne luăm la revedere. Ca urmare, doi ani şi mai bine am continuat să rumeg în mine gânduri. Valuri, stoluri, roiuri de gânduri ca lăcustele hămesite: „Poate ar fi trebuit să mai am răbdare. A fost vina mea. Nu am ştiut cum să procedez. Am fost naivă. Doamne, de ce nu sunt mai deşteaptă?”.

La prima psihoterapeută la care am fost, am încercat să vorbesc despre situaţia mea. Despre cum e să fii „cealaltă femeie”. Doamna m-a privit siderată (sau aşa am perceput eu) şi a încercat una-alta, dar eu nu am reuşit să trec dincolo de privirea aia. Am plecat şi nu m-am mai întors la ea, dar am avut noroc să o găsesc pe Simona şi alţi oameni şi profesionişti extraordinari.

Fantoma

Datorită lor, am început să îmi doresc să înţeleg nu doar ce mi s-a întâmplat mie, dar şi fenomenul în sine. Am căutat studii de psihologie, sociologie şi antropologie despre „cealaltă femeie”. Am găsit câteva cărţi despre amante faimoase din istorie, de la Cleopatra, până la Camilla Parker Bowles. Na, ca să vezi puncte de referinţă! Dar în rest, prea puţine firimituri.

Cealaltă femeie, deşi ubicuă în viaţa reală, este o fantomă în literatura de specialitate. Se vorbeşte despre ea la colţ de stradă, dar nu în scrierile serioase ale societăţii. Ea poate să fie obiect de „entertainment” (divertisment) în sute de mii de cântece, de filme, de romane, de poezii, de nuvele, de bancuri, de piese de teatru etc. Dar prea puţin poate să fie obiect al unor studii de specialitate, care să îi înţeleagă psihologia şi condiţia. Cărţile de self-help pe care le găseam îşi propuneau să ajute soţia înşelată sau soţul rătăcitor. Să salveze căsnicia. Mult prea puţine resurse erau pentru „cealaltă femeie”.

Surprinsă de aşa descoperire, mi-am promis că într-o zi voi scrie cartea pe care aş fi vrut să o citesc eu. Mi-au mai trebuit încă patru ani ca să pot să îmi asum decizia aia. Între timp am scris o altă carte, despre realizarea aspiraţiilor personale, ca urmare a atelierelor de Dream Management pe care am început să le facilitez din 2017. Şi o lucrare de disertaţie la finalul formării în psihoterapie despre cazul specific al femeii single (cum eram eu) care se implică într-o relaţie cu un bărbat căsătorit sau într-o altă relaţie (cum era el). 

Sindromul Ană…

„Sindromul Ană”, i-am zis eu, după cântecul lui Ioan Bocşa, care zice aşa: „Ană, zorile să varsă/ lasă-mă să mărg acasă/ La copchii şi la nevastă/ Ană, zorile să varsă. Ană, mândra me frumoasă/ stânje lampa de pă masă/ Lasă-mă şi nu mă lasă/ Ană zorile să varsă. Că nevasta-i numa una/ şi cochiii tătdeuna/ Doru face cale-ntoarsă/ Ană, zorile să varsă”.

Vocea lui Bocşa, versurile scurte şi acompaniamentul muzical au o valenţă hipnotică. Vrei să te întorci o dată şi încă o dată să asculţi, pentru că povestea spusă în aceste strofe este simplă şi surprinzător de onestă. Un bărbat căsătorit, tatăl a doi sau mai mulţi copii, a petrecut o parte din noapte cu „cealaltă femeie” din viaţa lui. Cel mai probabil aceasta din urmă este necăsătorită: putem să ne imaginăm că lampa de pe masă se află în casa ei (motiv pentru care ea este cea care o va stinge), în care ea poate să îl primească pentru că nu există un alt bărbat mereu prezent. Timpul petrecut împreună a fost de neuitat, aşa cum înţelegem indirect din versul „lasă-mă şi nu mă lasă”, dar acum el se reconectează cu datoria şi iubirea faţă de soţie şi copii, în faţa cărora „dorul face cale-ntoarsă” şi cere să fie lăsat să se întoarcă acolo unde îi este dublul rol acceptat social, acela de soţ şi tată.

… sau sindromul „femeie singură – bărbat căsătorit”

Sindromul “femeie singură – bărbat căsătorit”, i-a zis Richard Tuch, unul dintre puţinii autori care s-au aplecat asupra acestui fenomen. Tuch spune că atitudinile, comportamentele, gândurile şi sentimentele unui anumit tip de bărbaţi căsătoriţi care sunt în relaţii romantice cu un anumit tip de femei single sunt atât de recognoscibile şi predictibile, încât se poate vorbi de un adevărat sindrom. Tuch identifică următoarele caracteristici ale femeii care se implică într-o astfel de relaţie: ea nu e căsătorită sau în altă relaţie şi cel mai adesea nu e „stingherită” de prezenţa unuia sau mai multor copii aflaţi în grija sa; în general, ea este mai tânără decât partenerul ei şi deţine mai puţină putere în relaţie, datorită lipsei sale de experienţă sau a statutului socio-economic mai scăzut; speră, în ciuda tuturor evidenţelor şi a opiniilor celor din jur că relaţia are un viitor; experimentează frustrare intensă, amestecată cu speranţă oarbă; idealizează bărbatul cu care se află în relaţie; este atât de prinsă în meandrele relaţiei, încât nu este capabilă să reflecteze la sensul acţiunilor ei pentru a înţelege de ce îşi doreşte să rămână alături de un bărbat căsătorit; se gândeşte excesiv la motivele şi acţiunile lui, încercând cu disperare să înţeleagă ce se întâmplă în capul lui, mai degrabă decât ceea ce se întâmplă în sufletul şi mintea proprie; nu îşi înţelege propria psihologie şi îl învinovăţeşte pe el, mai degrabă decât să îşi asume responsabilitatea pentru propria viaţă.

Ce păţesc prinţesele şi ce fel de Ane există?

Mici fiind, toate fetiţele se visează prinţese cu un prinţ al lor. Apoi, ca adolescente îşi caută „sufletul pereche”. Nu cred să fie vreuna care să îşi spună: „Eu când o să fiu mare vreau să mă fac… Ană”. Cum ajung prinţesele în rolul „celeilalte femei”? Pentru a înţelege asta am studiat – şi pus în lucrarea mea – elemente de neuroştiinţă (ex. cum funcţionează creierul femeii îndrăgostite), teoria ataşamentului, scenariul de viaţă, personalitate, psihologia secretului şi câte şi mai câte. Apoi am luat interviuri şi am găsit mai multe Ane: o „Ană asumată”, cea care îşi acceptă pe deplin rolul, cu toate consecinţele lui şi spune că e perfect fericită aşa şi că nu îşi doreşte nimic mai mult; o Ană căreia i-am spus „cea puţin văzută şi foarte iubitoare”, care este în relaţie cu bărbatul ei „special” pentru că el a fost singurul până acum care i-a oferit tipul de atenţie de care ea avea nevoie şi care nu îl iubeşte doar pe el, ci şi pe soţia şi copiii lui (da, există); Ana „cea îndelung răbdătoare”, care a aşteptat 15 ani pentru ca iubitul ei să decidă să divorţeze şi să fie în relaţie doar cu ea.

În fine, am studiat şi elaborat câteva direcţii pentru pihoterapeuţii care în viitor ar putea să o aibă de clientă pe „Ana”, pentru ca niciodată, până o mai fi lume şi cer, ea să nu mai ajungă în vreun cabinet unde, după ce şi-a strâns bruma ei de curaj, să se simtă neînţeleasă.

Cartea încă tot nu am scris-o, pentru că acum am idei noi, pe care vreau să le explorez. De exemplu, pentru lucrarea de disertaţie am elaborat un chestionar şi mărturiile celor care au răspuns au fost absolut fascinante. Aş vrea să strâng mult mai multe - 50 sau poate chiar 100 – ca să înţeleg mult mai bine. (Aici chestionarul dacă vrei să răspunzi sau ştii pe cineva care ar vrea să îşi împărtăşească experienţa: persoanele care l-au completat au spus că simplul fapt de a reflecta la întrebările adresate a fost revelator.)

Cercul Anelor

Mai mult, pentru că mă specializez în coaching şi în terapie de grup, aş vrea să creez un grup de susţinere pentru femei care se află acum sau s-au aflat în trecut în rolul „celeilalte”. Mi-ar plăcea să creăm o comunitate, un cerc ale Anelor. La vremea mea, de asta aş fi avut cea mai mare nevoie. De un grup cald şi blând, facilitat de o persoană care să fi avut o experienţă asemănătoare, dar care să aibă şi instrumente preferabil terapeutice care să ne însoţească. Am căutat în lung şi-n lat, peste nouă ţări şi nouă mări, şi nu am găsit acel grup. Aşa că mai întâi am devenit eu însămi persoana care ar putea facilita un astfel de grup, iar acum lansez o invitaţie în Univers (aici detalii).

Pentru ca viitoarea carte să spună o poveste colectivă, mai degrabă decât una individuală, şi pentru ca ea să fie un instrument de vindecare și/ sau dezvoltare, mai degrabă decât unul de „entertainment”.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp