Am început să ne plângem că ne fură slujbele, dar ce ne-am face fără ei?

Foto: Profimedia Images

Mă aștept să regretăm destul de repede regresul rapid pe care îl facem spre naționalism politic și economic, de-globalizare și balcanizarea comerțului pentru că are niște consecințe pe care politicienii nu ni le spun fiindcă că de cele mai multe ori nici ei nu le înțeleg. Asta nu înseamnă că această involuție poate fi oprită, ea are niște resorturi sistemice doar că ar fi înțelept să frânăm și să moderăm aceste imbolduri.

Prima consecință și cea despre care vreau să vorbesc acum este creșterea prețurilor. Nearshoring si friendshoring sună mișto, dar să producem bunuri în Occident înseamnă că le vom produce mai scump. Semnificativ mai scump. Înțeleg nevoia de securitate a lanțurilor și a fost greșit ca eficiența economică să fie unicul considerent, dar să nu fim orbi la consecințe. Această relocalizare nu va produce niciun boom al locurilor de muncă bine plătite fiindcă automatizarea a schimbat deja radical sistemele de producție.

Barierele în calea comerțului și a investițiilor vin și ele cu costuri suplimentare. Scăderea accentuată a prețurilor din perioada 1989-2008 a fost determinată în principal de această mutarea a producției în Asia unde costurile cu forța de muncă au fost foarte reduse. Cu cât alte considerente decât cele economice dictează unde merg investițiile cu atât costurile vor fi inevitabil mai mari.

Naționalismul se traduce și în respingerea imigranților, deși economiile vestice au nevoie de ei ca de aer. Îi acuzăm că ne fură slujbele și pun presiune pe sistemele sociale, deși toate studiile de până acum arată că fiind majoritatea tineri ei contribuie la finanțarea sistemelor sociale tot mai necesare unei populații îmbătrânite ca să nu mai spun că preiau slujbe pe care populația locală nu le mai vrea. România a intrat și ea recent în această barcă. E admirabil că vrem să aducem diaspora înapoi, dar nu vom reuși curând. Forța de muncă „disponibilă” local pe care nu o angajează nimeni e un mit statistic pe care-l perpetuăm pentru că dacă am accepta că mai suntem doar vreo 16-17 milioane pe aceste meleaguri administrația și partidele ar trebui să treacă printr-o transformare profundă de care nu sunt pregătite.

Relocarea lanțurilor de producție, încetinirea comerțului și restricționarea imigrației vor pune presiune pe prețuri. Și dacă ar fi singurele. Avem de finanțat tranziția la o economie mai puțin poluantă (chestie inevitabilă) și de investit în armate pentru o lume tot mai tulbure. Sunt sceptic că le putem face pe toate deodată.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp