Ana este șefa Ioanei și a Mariei. Cele trei se declară în același timp prietene. Își povestesc chestii personale, călătoresc în trei, se bucură că mediul de lucru relaxat și creativ le permite o atât de plăcută socializare.
Într-o zi, Ioana este agresată verbal de o clientă. Compania ține mult la acea clientă și aroganța ei e știută. Cele trei doamne se întâlnesc la o cafea, unde dezbat ce e de făcut. Maria e de părere că șefa lor comună trebuie să o pună la punct pe clientă, că nu e corect ce a pățit Ioana, și nu trebuie să rămână nepedepsit. Ana-Șefa e prinsă între datoria față de companie (și dorința de a lăsa să treacă incidentul fără a reacționa - până la urmă clienta respectivă e o colerică, revine singură la sentimente mai bune) și loialitatea față de amica ei jignită.
Maria o întreabă pe șefa lor comună de ce nu face nimic. Unde e prietenia pe care o clamează? Pe drept cuvânt, Ana-Șefa e stresată. Este ea o prietenă nedemnă? Un manager slab? Cine ar trebui să primeze și ce ar trebui să facă? Ana-Șefa caută consiliere la psiholog.
Acesta este un caz real povestit de un terapeut (care a protejat identitatea clientei) și care aduce la lumină un tip de relație destul de frecvent și de puțin analizat în mediile de lucru românești: prietenia și ierarhia. Care e pe primul loc și de ce este greu și neindicat să fii prietenul angajatului tău? O relație pe care și eu am văzut-o deseori în diverse grupuri și echipe de lucru.
Șantaj emoțional
În cazul de mai sus, e vorba despre un șantaj sentimental. „Ești prietena mea, deci faci cum vreau eu“. Chiar dacă asta riscă pierderi pentru companie. Ana-Șefa nu e conștientă că e șantajată. Ea pune la îndoială propriile capacități, se gândește că un manager pune „oamenii mai presus de orice“ (un slogan corporatist care poate fi interpretat oricum) și deci ea e un manager slab pentru că nu reușește să o pedepsească pe clienta care i-a jignit subalterna. Șantajul afectiv îi scapă. Câteva zile se perpelește cu privire la decizia care trebuie luată. Mai asertivă de felul ei, Maria îi trântește că ea nu mai e prietena ei.
O situație foarte ambiguă
Poate că pare un clișeu, ceva de bun simț și de la sine înțeles, dar în aceste situații ambigue trebuie să primeze eficiența companiei, și nu orgoliile. Da, oamenii sunt importanți, dar e bine să ne alegem înțelept bătăliile.
Nu orice client țâfnos trebuie luat în seamă. O spun răspicat, pentru că în toate cazurile pe care le-am observat, șefii s-au lăsat duși de nas, șantajați emoțional, au pierdut încet teren în favoare unor inși abili la „office politics“, inși care i-au manipulat finuț ca să fie mai maleabili, să facă o chestie ilegală, să mai ceară niște suplimentări de fonduri de unde nu erau etc. Am cunoscut middle manageri care au preluat ei ceea ce nu făceau amicii subalterni prea bine și au dus la capăt, s-au lăsat convinși să plătească ei oalele sparte, au încasat de mai sus observații și penalizări.
Și atunci se pune legitim întrebarea: cât de prieten ești cu șeful? Răspunsul ar fi: atât cât îți permite șeful, conștient că prea mult amestec personal îl face slab. În echipele unde șefu’ era prea de gașcă am văzut cum treaba merge tot mai prost, pentru că el nu reușea să le țină piept unora care îi exploatau slăbiciunile. Noi toți suntem dornici să fim iubiți, acceptați. Uneori asta te face submisiv însă. Submisivitatea devine periculoasă când e vorba de bani, de binele companiei și implicit de slujbele tuturor. Am mai văzut manageri prieteni cu cei de mai jos care erau conștienți că sunt duși cu preșul, dar nu știau cum să reacționeze. Politețea, lipsa asertivității îi bloca. Explodau ocazional, se enervau de-a dreptul, și apoi se chinuiau zile întregi de remușcare.
Suntem departe de a avea o cultură organizațională a meritocrației în multe din grupurile de lucru românești, mari sau mici, fie ele la nivel corporatist sau de dugheană. Ne angajăm prietenii, rudele acolo unde putem. Avem, profesional vorbind, multe structuri de clan. Vedem asta în politica cea de mai sus (câte rude și prieteni avea Ponta în posturi cheie, de pildă?) sau la orice magazin de cartier unde o vezi pe cumnata patronului că face contabilitate (deși ea poate că e învățătoare).
Dacă citiți „Evgheniți, ciocoi, mojici“ a Constanței Vintilă-Ghițulescu, minunat istoric al mentalităților, vedeți că dintotdeauna în Țările Române clanul era și grup de lucru. Primarul boteza copilul vechilului, vechilul își punea cumnatul arendaș etc. Relația personală întărește relația de lucru...
Oare? Azi, în mediile de lucru complexe în care evoluăm, rolurile ar trebui să fie mai clar precizate din capul locului. Un manager fragilizat de o prietenie nelalocul ei este manipulabil și poate scăpa frâiele. Pe termen lung, compania pierde. Nu va fi în stare să administreze o critică atunci când ea se impune, pentru că se simte vinovat. Atent mai mult la emoțiile celor din jur decât la performanță, va ceda la cea mai mică presiune și va suferi de stres prelungit. De partea cealaltă, subalternii nu vor înțelege care e logica relațiilor din companie, cine de ce primește atenția șefului mai mult, vor intra într-o cursă pentru favoruri sau vor fi frustrați că X și Y sunt prietenii și favoriții directorului. Vor bârfi pe la colțuri că X are salariu mare pentru că așa și pe dincolo cu șeful etc. Prea marele amestec de relații personale nu e semn de sănătate organizațională. Nu spune nimeni ca e mai bine să stea toată lumea încruntată și să nu vorbească decât de ROI și marketing, dar nici rolurile tulburi nu sunt OK. Cum mi-a spus mie un șef de-al meu franțuz, „garder la bonne distance“!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Consider ca Maria din exemplul de mai sus a demonstrat imaturitate prin presiunea de a pretinde sefei sa fie ´´pedepsit´´ clientul, doar din simplul motiv ca ele sunt amice, fara sa ceara sa se analizeze cauza problemei si de ce s-a ajuns acolo.
Multi sublterni cauta simpatia sefilor datorita temerilor si dorintelor de a fi protejati daca comit erori, ceea ce defapt demonstreaza imaturitate si lipsa increderii in fortele proprii precum si fuga de responsabilitate in caz de erori. Toti trebuie sa ne intelegem si sa ne asumam greselle fie ca suntem clienti, sefi, subalterni sau prieteni.
Ce ii scapa autoarei, si majoritatii "sefilor" din spatiul carpato-danubiano-pontic, este ca raspunderea profesionala merge in ambele directii - si in sus, si in jos. Daca esti "sef", ai o raspundere si fata de oamenii tai, nu doar fata de superiorii ierarhici. Ana-sefa nu ar trebui sa isi lase oamenii sa fie agresati verbal, punct. E responsabila pentru ei. Ma indoiesc ca in fisa postului Mariei e specificat ca trebuie sa indure asaltul verbal al clientilor. Nu e treaba ei. Este insa treaba Anei sa se asigure ca incidentul nu se va mai repeta.
Daca e sa o luam pe anecdotice, am fost si eu sef. Nu m-am numit sef, nu m-am crezut superior colegilor mei, eram pur si simplu un angajat ca si ei, cu alte responsabilitati, care includ si buna functionare a departamentului si bunastarea oamenilor de "sub" mine. Si da, cu o parte din ei chiar sunt prieten apropiat. Si a mers fara probleme. In parte, a ajutat familiaritatea, faptul ca ii cunosteam pe acesti oameni si le cunosteam caracterul si modul in care isi faceau treaba si etc. Am fost transparent cu ei, si stiind problemele cu care se confrunta in cadrul companiei, am luat si eu acele probleme si le-am dat mai sus. Unele din ele s-au rezolvat, unele nu, insa am fost la fel de deschis cu ei si le-am explicat ce s-a putut rezolva si ce nu. Am functionat ca o masinarie unsa, tocmai pentru ca nu m-am pus deasupra lor si am acceptat si raspunderea mea fata de ei. Nu le-am cerut niciodata sa faca ore suplimentare sau alte chestii dincolo de fisa postului. Nu am "pus biciul" pe ei, cum mi s-a cerut, de fapt, de cineva din ierarhia superioara. Si totusi acel departament a fost, si inca este, unul din cele mai eficiente din tara.
E usor sa aplici autoritatea bazata pe frica. E mai greu sa mergi pe partea ailalta. Sa iti intelegi oamenii, sa nu te simti superior, asa cum iti sufla ego-ul in creier, sa fii diplomat, sa faci compromisurile care trebuie, sa creezi un mediu de lucru relaxat si eficient si etc. E mai greu, si d-aia nu se face.
And that's why we can't have nice things.
Cel mai greu echilibru pentru un conducator: sa fii empatic si uman, dar in acelasi timp sa-ti faci treaba si sa 'conduci' oamenii catre obiectivele stabilite de altii (pentru care te-au angajat si esti platit, adica ai o obligatie legala si morala, in acelasi timp, de vreme ce ai semnat contractul).
Cred ca ar fi util ca "If" a lui Kipling sa devina subiect de dezbatere in scoala. Fiecare vers are ceva de spus, o valoare care ar trebui (re-) instituita...
Care este parerea voastra?