foto: Pixabay
„Stimați pasageri, în timp ce ne pregătim pentru decolare, vă rugăm să vă asigurați că toate dispozitivele electronice... sunt închise sau setate pe modul avion.” Acest anunț, un laitmotiv al călătoriilor aeriene, ne introduce într-o realitate paradoxală. În timp ce ne înălțăm deasupra lumii fizice, suntem rugați să ne deconectăm de cea digitală, lumea imploră tăcere, iar noi continuăm să vorbim cu dispozitivele. În cele mai multe țări, ecourile acestei cereri de tăcere electronică reverberează dincolo de cabinele aeronavelor, infiltrându-se în sanctuarele vindecării – spitale, în forurile cunoașterii – universități, și în diverse spații publice. O recunoaștere tăcută a omniprezenței unui fenomen care ne redefinește existența.
Telefonul mobil, de la simplu instrument de comunicare vocală al anilor ’80-’90, a evoluat într-un nexus digital complex, un prelungitor al sinelui modern. SMS-uri efemere, navigare nesfârșită în oceanul informației, aplicații care ne promit conectivitate perpetuă – aceste dispozitive ne-au remodelat viața într-un mod fundamental. Societatea contemporană pare de neconceput fără această simbioză om-mașină, fără rețeaua invizibilă care ne leagă și, paradoxal, ne izolează. Am devenit extensii ale propriilor noastre telefoane, iar ele – extensii ale noastre. Din simple obiecte de comunicare au devenit organe vitale ale sinelui digital: ecrane care ne cunosc mai bine decât o mamă, un partener sau un prieten. Fiecare vibrație, fiecare alertă – o adiere a singurătății noastre perpetue.
Nu cu mult timp în urmă, sălile de clasă reprezentau un ultim bastion împotriva asaltului tehnologic. Dascălii vegheau asupra unui spațiu sacru al gândirii neîntrerupte, un timp al sincerității și al corectitudinii, unde telefoanele mobile erau interzise. Apoi, pandemia de Coronavirus a venit ca un tsunami negru, spulberând acea ultimă oază de reflecție independentă. Intram în epoca în care tăcerea a fost scoasă din programă. Învățământul online, o necesitate tragică, a deschis porțile unei intoxicări tehnologice și informaționale ale cărei efecte persistă și astăzi în țesutul societăților moderne.
Să fie oare doar sechele ale unei crize sanitare globale? Sau simptomele unei afecțiuni mult mai profunde, înrădăcinate în însăși structura lumii contemporane?
În încercarea de a înțelege această nouă realitate, am adresat o întrebare simplă studenților mei japonezi: „Ce reprezintă smartphone-ul pentru tine?” așteptând răspunsuri ironice, amuzante. Răspunsul cutremurător al părții majoritare a fost un singur cuvânt: „Familie”. Nu o glumă, nu o metaforă abstractă, ci un strigăt de durere. Motivele invocate au dezvăluit o necesitate profundă de intimitate: „Îmi este întotdeauna aproape”, „Nu se plictisește niciodată de mine”, „Nu mă critică, indiferent de ceea ce spun sau fac”. O viziune apocaliptică în care fragilitatea relațiilor umane e înlocuită, tăcut, cu o intimitate rece, simulată, în care ecranul de 6 inch devine părintele perfect.
Această înlocuire subtilă a legăturilor umane autentice cu conexiuni virtuale îmi aduce aminte de o altă invenție, cu o istorie tulburătoare. Cine nu a auzit de Roomba, acel aspirator robot inteligent care ne ușurează viața domestică? Poate mai puțin cunoscut este faptul că aceeași companie care l-a creat, iRobot, a vândut în 2016 divizia sa de roboți militari, cei care au patrulat câmpurile de luptă din Afganistan și Irak, dezamorsând moartea cu o precizie matematică, unei companii americane de apărare și securitate, Endeavor Robotics, pentru a se concentra pe dezvoltarea și producția de roboți pentru uz casnic și comercial.
Tehnologia care astăzi curăță praful din casele noastre s-a născut din roboți programați să înfrunte moarte. După dezastrul de la Fukushima, aceiași roboți au fost trimiși din nou în linia întâi, de data aceasta, luptând împotriva unei amenințări invizibile, radiațiile.
Tehnologia nu are conștiință. O avem – sau ar trebui s-o avem – noi oamenii. Asemenea tuturor instrumentelor puternice, tehnologia este o sabie cu două tăișuri.
Adevărata întrebare nu este dacă tehnologia ne-a salvat sau ne-a pierdut, ci cine suntem noi în fața ei. În această balanță fragilă, iubirea și restaurarea legăturilor familiale se profilează ca singura forță capabilă să ne ghideze spre lumină, să ne scoată din captivitatea digitală în care, fără să ne dăm seama, am alunecat. Nu iubirea romantică idealizată, ci acea legătură viscerală, imperfectă, dar vie, care ne cheamă înapoi la atingere, la prezență, la greutatea reală a prezenței celuilalt. În lipsa ei, riscăm să avem familii de pixeli.
Eclipsa gândirii autonome - mirajul consensului
Din hipnoza ecranelor, în care ființa umană se diluează până devine o umbră interactivă pe ecranele rețelelor sociale, se naște o consecință mai subtilă și mai devastatoare: eclipsa gândirii autonome.
O epidemie invizibilă bântuie noile generații — nu un virus biologic, ci o anemie a spiritului. Lectura, cândva exercițiu sacru al contemplării și autenticității intelectuale, devine acum o dificultate anostă. În trenuri și autobuze, privirea călătorului modern este înfiptă în micile altare digitale — nu pentru a contempla idei, ci pentru a se dilua pe sine în fluxul hipnotic al imaginilor și notificărilor.
Lumea reală devine un fundal estompat, în timp ce mintea se cufundă într-un prezent fracturat, într-o succesiune amețitoare de stimuli care condamnă tăcerea interioară la uitare.
foto: Pixabay
Această lenevire a minții, cultivată de consumul pasiv de conținut, transformă inevitabil omul într-o ființă incapabilă de reflecție profundă. Este mai confortabil să împrumuți gândurile altora decât să sapi în adâncul tăcerii pentru a da naștere propriilor idei. Cartea cere concentrare a atenției, o angajare totală a ființei, pe când ecranul oferă un narcotic vizual – o conexiune superficială la realitatea existenței noastre. Se pierde cel mai important atu – conștiința de sine și gândirea – trăsături care ne-au definit ca specie situată în vârful piramidei evoluției.
În paralel, o altă iluzie prinde contur și devine dogmă: cultul „lucrului în echipă” – panaceu educațional, simbol al modernității tolerante.
Dacă trei înțelepți se întâlnesc, poate că înțelepciunea se triplează; dar dacă zece ignoranți se reunesc, fără îndoială prostia crește exponențial. Profunzimea gândirii se naște în solitudinea minții care rumegă idei, nu în zgomotul confuz al discuțiilor colective. Oare prin dezbateri contradictorii ar demonstra matematicienii teoreme, ar descoperi compozitorii armonii, ar scrie romancierii capodopere literare sau ar crea poeții versuri nemuritoare?
Proiecte de grup, brainstorminguri sterile, colaborări forțate — toate în numele participării. Dar în spatele acestei „armonii colective” se ascunde adesea o colonizare tăcută a gândirii individuale. Geniul singuratic, neliniștit și îndrăzneț, este redus la tăcere de unanimitatea prefabricată. Se preferă un consens mediocru în locul unui conflict fertil al ideilor.
A gândi singur devine un act de rebeliune. A formula un punct de vedere original, nealiniat, cere o coloană vertebrală intelectuală pe care sistemul pare să o atrofieze deliberat. Căci, în epoca algoritmilor și a trending-urilor, este mai sigur să fii de acord, să dai like. A nu fi de acord devine suspicios. A nu face parte dintr-un grup – un păcat.
Dar adevărata gândire – gândirea care clădește, care rupe convenții, care tulbură liniștea aparențelor – se naște în singurătate. Nu în zumzetul aprobator al „focus-grupurilor”, ci în tăcerea unei camere unde ideile încolțesc ca flori sălbatice, neîndrumate de nimeni.
Istoria ne avertizează că dictatura consensului poate avea chip democratic.
Plebiscitele naziste, manipulate din Germania nazistă – retragerea din Liga Națiunilor (95,1% pentru), remilitarizarea Renaniei (98,8% pentru), anexarea Austriei (99,73% pentru) – demonstrează elocvent dictatura consensului fabricat – mărturii ale unei hipnoze colective, fabricate cu mijloacele „tehnologice” ale epocii. Astăzi, noile tehnologii produc același efect cu o eficiență infinit mai mare.
Algoritmii nu conving. Ei manipulează. Ei nu propun idei – ci le repetă până ce gândirea ta nu mai face diferența între ceea ce ai ales și ceea ce ți s-a servit.
Ne trezim astfel trăind într-un univers personalizat, închis, în care adevărul e ceea ce ne face plăcere și minciuna e ceea ce ne irită.
Aceasta este noua cenzură: una care nu interzice, ci una care inundă. Una care nu închide, ci saturează. Nici Japonia nu este imună la aceste tactici subtile. Deși mai puțin vizibilă publicului român, subtilitatea acestei manipulări este de natură estetică. În spatele politeții sociale, sub straturile de eficiență și tehnologie, se întrezăresc fisuri: restricționări ale libertății de exprimare și ale pluralismului, în special în legătură cu subiecte sensibile legate de istoria națională, relațiile internaționale sau energia nucleară. O altă metodă insidioasă este manipularea prin divertisment mediatic și consumism cultural, oferind un flux constant de conținut distractiv care captează atenția și deturnează interesul de la problemele sociale și politice reale.
Dar poate cea mai perfidă formă de control nu este nici manipularea, nici cenzura. Este transformarea lumii reale într-un decor pentru distracția continuă a atenției. Problema nu mai este lipsa de informație, ci abundența ei – o inflație care devalorizează totul. Se spune că volumul zilnic de informații procesat de creierul uman în secolul XXI echivalează cu informația accesată într-un an în secolul al XVII-lea sau chiar în întreaga viață în secolul al X-lea. Este naiv să credem că creierul nostru a evoluat semnificativ într-un interval de doar o mie de ani. Doar contextul s-a accelerat.
În acest peisaj digital tulbure, inițiativa europeană a „Pauzei Digitale”, inspirată de Australia, prin care elevii sub 15 ani trebuie să predea telefoanele mobile la intrarea în școală, este un gest simbolic cu bune intenții, dar care nu atinge cauzele reale ale dependenței digitale. Măsura propusă de Franța, testată pe peste 50.000 de elevi, ar putea fi extinsă la nivel național din 2025, vizând reducerea dependenței de ecrane și protejarea dezvoltării cognitive și sociale a tinerilor. Autoritățile consideră introducerea pauzei digitale și în instituțiile de învățământ din România.
La nivel european, legislația evoluează pentru a combate abuzurile online și dependența de internet în rândul copiilor. Furnizorii de servicii digitale sunt obligați să detecteze, să raporteze și să elimine materialele abuzive, folosind inclusiv tehnologii avansate de inteligență artificială. Platforme precum X (fostul Twitter) au propus sisteme automate de identificare a minorilor online, pentru a preveni contactul cu persoane rău-intenționate și a limita accesul la conținut inadecvat. Aplicațiile de control parental devin tot mai sofisticate, permițând monitorizarea și limitarea timpului petrecut online, filtrarea conținutului și alertarea părinților în caz de comportament riscant. Oficialii vorbesc despre echilibru, despre reducerea bullying-ului online, despre refacerea somnului și despre reconectarea la viața reală. Dar miza este mult mai profundă: redarea copilului către sine însuși, eliberarea lui din captivitatea digitală.
Nici Japonia nu a rămas imună la această problemă. O întâmplare personală de acum 10 ani mă bântuie și acum. Fiul meu, pe atunci elev la un liceu în Japonia, îmi povestea cum autoritățile școlare au interzis utilizarea telefoanelor mobile în incinta liceului, confiscându-le elevilor care ignorau regulile. Însă, ca peste tot în lume, copiii găseau modalități ingenioase de a eluda supravegherea și de a naviga pe internet în timpul orelor. Disperat, directorul liceului a recurs la o măsură radicală: a achiziționat dispozitive electronice de blocare a semnalului pentru întreaga clădire, lăsând totodată telefoanele în posesia elevilor. Elegant, nu? Micile antene din partea de sus a ecranului transformate în semne de întrebare, tehnologie contra tehnologiei.
Dar, la câteva zile după implementarea noii reguli, fiul meu mi-a pus o întrebare tulburător de simplă: „Ce rost mai au legile, morala sau etica de care învățăm la școală dacă putem controla prin tehnologie ceea ce este permis și ce nu? Dacă putem digitaliza binele și răul?”
Am rămas fără cuvinte. El a continuat, cu o luciditate care m-a tulburat și mai tare: „Asta înseamnă că nu mai avem nevoie de reguli despre cum folosim telefonul sau de discuții despre responsabilitate. Dacă îl putem face inutil în mod automat, problema e ‘rezolvată’. Extinzând logica asta, nu mai avem nevoie nici de reguli sociale împotriva crimei, furtului, insultei, imoralității – ajunge să construim un mediu în care tehnologia ne împiedică să greșim. O societate ‘perfectă’, fără arme, fără atingeri, fără conflicte, în care toate mesajele sunt cenzurate, toate mișcările urmărite, iar totul se întâmplă online. Așa o să fie când voi fi eu mare?”
Nu știu cât de important este ceea ce am răspuns eu atunci, important este ce ați răspunde dumneavoastră acum într-o situație similară. Era acolo un avertisment: dacă lăsăm algoritmii să regleze tentația, să prevină greșeala, să automatizeze alegerile, atunci renunțăm la însăși condiția umană — aceea de a alege între bine și rău, de a greși, de a învăța.
O lume perfectă? Firește că nu. O distopie cu zâmbet digital. Mi-am dat atunci seama că singura salvare stă într-o reumanizare a existenței: iubire, nu control. Prezență, nu programare. Gândire vie, nu consens mort. Numai astfel vom putea reda copiilor noștri ceea ce niciun ecran nu va putea oferi vreodată: conștiința de sine și libertatea de a deveni oameni.
Realitate sau iluzie - dansul umbrelor din peștera digitală
În capitolul al VII-lea al „Republicii”, Platon introduce alegoria peșterii. Oameni înlănțuiți într-un adăpost subteran, cu privirile fixate pe un perete, sunt condamnați să perceapă realitatea doar ca o succesiune de umbre proiectate de un foc palid din spatele lor. Statuete purtate de alți oameni, ale căror forme reale le sunt inaccesibile, devin singurul lor univers. Sunetele distorsionate care le însoțesc sunt considerate vocea adevărului. Pentru acești captivi, realitatea nu este altceva decât jocul efemer al umbrelor și ecoul vag al unor voci necunoscute.
foto: Pixabay
Platon ne invită să ne imaginăm eliberarea unuia dintre acești prizonieri. Ieșirea bruscă la lumina soarelui i-ar provoca o durere intensă, orbindu-l. Inițial, ar tânji după familiaritatea întunecată a peșterii, unde umbrele nu-l răneau. Dar, treptat, ochii săi s-ar adapta la strălucirea adevărată. Ar distinge formele reale ale obiectelor, ar înțelege sursa umbrelor, splendoarea cerului. Abia atunci ar realiza că existența sa anterioară fusese o iluzie chinuitoare. Compasiunea pentru semenii săi, încă în captivitate, l-ar îndemna să se întoarcă și să le împărtășească cu dragoste descoperirea sa. Însă, mulți l-ar lua drept nebun, poate chiar amenințându-l cu moartea pentru a-și apăra confortul iluzoriu. Iar dacă el ar fi forțat să se întoarcă în peșteră, nu ar fi copleșit de întuneric și suferință? Nu i s-ar spune atunci că încercarea de a se elibera este inutilă și periculoasă?
În acest punct crucial al parabolei, se ridică întrebarea fundamentală: ce sunt, în esența lor, binele și răul? Binele este viața în peșteră și răul experimentarea lumii reale? Sau este invers? Pentru Platon, binele nu se reduce la un set de reguli impuse sau la absența răului. În dialogurile sale, în special în „Republica” și „Banchetul”, el explorează o înțelegere mai profundă a binelui, legându-l inextricabil de noțiunea de frumos. Binele, în viziunea platoniciană, este echivalent cu frumosul suprem, o idee transcendentă care luminează lumea inteligibilă. Iar frumosul, așa cum este dezvăluit în „Banchetul”, este scânteia divină prin care sufletul uman recunoaște și aspiră la iubirea de adevăr.
Când iubim cu adevărat, cu întreaga ființă, țintim către frumosul etern, către esența binelui autentic. Răul, în antiteză, nu este o forță activă, ci mai degrabă o formă de ignoranță, o lipsă a vederii spirituale. Este a trăi în întunericul peșterii, a accepta umbrele drept singura realitate, fără a conștientiza existența focului ideilor și a soarelui strălucitor al binelui dincolo de ziduri.
Binele, în această perspectivă, nu poate fi impus prin constrângere externă sau blocat prin mijloace tehnologice. Nu poate fi digitalizat sau programat. El trebuie căutat și experimentat cu sufletul, ca o iubire năvalnică ce ne smulge din inerția întunericului. De aceea, educația, pentru Platon, nu este o simplă umplere a minții cu informații, ci aprinderea unei flăcări interioare, o orientare a sufletului către lumina adevărului și a binelui, care este, în ultimă instanță, o formă pură de iubire. Și poate că acesta este pericolul cel mai subtil al lumii noastre digitalizate: nu că am uitat definiția binelui, ci că am amorțit până la punctul în care nu mai simțim impulsul vital de a-l căuta.
Această atrofie a gândirii individuale și manipularea subtilă prin algoritmi și mass-media ne plasează într-o peșteră modernă, ale cărei contururi sunt magistral descrise de Platon. Ideea asocierii peretelui peșterii cu ecranul telefonului nu este nouă și nu îmi aparține.
Dacă trecem dincolo de problema dependenței copiilor de tehnologie și gândim la scala globală a societății, firește că nu e vina ecranelor. Demonii nu locuiesc în pixeli, ci în noi. Ecranele doar reflectă: nu sunt decât oglinzi murdare în care ne contemplăm fricile, frustrările și nevoia de a fi iubiți.
Nu algoritmii ne subjugă, ci faptul că am uitat cum e să ne așezăm în tăcere. Nu rețelele ne închid în peșterile gândirii, ci nostalgia după sens, pe care o înlocuim cu like-uri.
Nu tehnologia e viciul, ci uitarea. Uitarea de sine. Toate notificările, toate „breaking news-urile”, toate reel-urile cu pisici și minijupe asiatice nu sunt decât simptome. Simptome ale unei boli mai adânci: anxietatea golului interior. Frica de a sta singuri cu noi înșine. Teroarea tăcerii.
Adevărata manipulare nu vine din afară, ci dintr-o încuviințare tăcută care ne face complici. E mai ușor să derulăm imagini pe display decât să ne întrebăm: cine sunt eu? Mai ușor să consumăm imagini decât să ne descifrăm umbra.
Așa am ajuns să trăim ca în peștera lui Platon, cu ochii fixați pe un perete, vrăjiți de umbre care nu ne aparțin. Statuetele purtate de alții — influenceri, știri, trenduri — devin realitatea noastră. Ecourile lor ne dictează ce e adevărat și ce nu. Trăim într-un decor artificial, un teatru de avataruri precise, perfect algoritmizate, în care nu mai știm ce e gândul nostru și ce e fluxul digital.
Platon a avertizat cu două mii de ani înainte: Eliberarea nu e nici romantică, nici ușoară. Lumina adevărului, ca orice iubire autentică, doare. La început, orbește, sperie, ne izgonește din zona de confort. Tânjim după întuneric, după siguranța coliviei familiare. Dar dacă rezistăm, dacă privim înspre lumină, începem să vedem altfel: obiectele reale, splendoarea cerului, și mai ales — cine suntem, în absența umbrelor.
Atunci se dezvăluie esența: binele nu e o comandă socială, ci o iradiere a frumosului etern. Iubirea nu este o emoție trecătoare, ci o forță de ascensiune. Iar răul nu este o conspirație externă, ci o alegere tăcută de a nu căuta.
Când iubim cu întreaga ființă, nu doar cu retina, când gândim cu sufletul, nu doar cu impulsul, abia atunci ieșim din peșteră. Iar când ne întoarcem printre ceilalți, cu ochii arși de lumină și cu inima aprinsă de adevăr, mulți vor spune că suntem nebuni. Că e periculos să visezi, să cauți, să iubești fără algoritm.
Vor râde de flacăra din noi, pentru că și-au uitat-o pe a lor.
Ce poate însă lumina calea spre ieșire dacă nu această flacără?
Iubirea și înțelegerea – cheia ieșirii din labirintul digital
Eliberarea din abisul captivității digitale, palidă imitație a peșterii primordiale unde sufletele tânjeau după lumină, nu se află în confiscarea dispozitivelor electronice sau bruiajul semnalelor, ci într-o renaștere caldă a inimii. Căci doar iubirea și înțelegerea, fire de aur ce conectează suflete, au puterea de a desface lanțurile nevăzute, țesute din molozul de pixeli și manipulare algoritmică.
Generațiile bunicilor, pentru care cerul era ecranul, iar vântul sonorul, își modelau forța internă din lutul aspru al realității nefiltrate. Acum, confortul digital disimulat sub vraja iluzorie a progresului, a zămislit o specie hibridă de umbre tremurătoare căutându-și chipul în oglinzi stinse, de captivi într-o realitate simulată.
foto: Pixabay
Smartphone-ul, iată noul perete al peșterii moderne. Umbrele proiectate nu mai sunt diforme și tremurătoare, ci forme digitale perfect conturate, optimizate, hrănite de logica implacabilă a algoritmilor asistați de AI. Dar esența lipsește în continuare: atingerea caldă, privirea profundă, vulnerabilitatea împărtășită. În schimb, oferim reacții scurte, emoji empatice, un story de 15 secunde – atingeri reci într-o lume însetată de căldură.
Familia însăși, acest sanctuar al afecțiunii necondiționate, în forma sa extinsă – părinți, copii, profesori, comunități – a fost și ea absorbită în rețea. Afecțiunea este denaturată, măsurată în like-uri, tranzacționată în algoritmi. Gestionăm notificări în loc să nutrim legături, colectăm prieteni virtuali în detrimentul prezentului real.
Dar în acest deșert digital, se aud uneori șoapte fragile. Glasul pur al copilului, vibratia încă vie a unei inimi reale:
– „Iubirea mi se cuvine pentru ceea ce sunt, nu pentru profilul meu.”
Vindecarea poate fi un detox digital rigid, retezarea semnalului sau pauza digitală impusă pe care nici adulții nu o pot accepta. Ea stă într-o alchimie internă, o reînvățare a simțirii, a ascultării profunde, a prezentării neîntrerupte în realitatea „acum” și „aici”. Iubirea, acea forță coezivă, acea blândețe luminată, rămâne singura Ariadna capabilă să ne ghideze prin labirintul oglinzilor negre.
Dar pentru ca această ieșire să fie posibilă, este nevoie de călăuze - părinți și educatori care au îndrăznit să iasă din peșteră, să înfrunte lumina dureroasă a realității, să cunoască frigul, foamea, suferința și bucuria lumii reale. Doar ei pot întinde mâna copilului dezorientat șoptindu-i cu un zâmbet: „Dincolo de ziduri, există un cer. Acolo se învață zborul.”
Cine n-a simțit vântul sub aripi nu poate învăța pe altul să zboare. Cine n-a părăsit umbra nu poate conduce spre lumină. Un părinte cu privirea captivă în telefon și nu în ochii copilului, un profesor ce recită impersonal slide-uri, dar nu inspiră, sunt orbi conducând alții orbi. A educa înseamnă a lumina. A fi părinte înseamnă a iubi prin prezență, prin emulația zborului. Altfel, nu suntem decât funcții biologice, un cont de Zoom pus pe mut.
Platon vedea Binele ca armonie universală, o rezonantă ce vibrează în inima familiei, a comunității, în simplitatea unui gest al dăruirii. Iubirea, nu o emoție trecătoare, ci energie primordială, fundamentul unei realități în care umbrele dispar.
Totuși... o viziune funestă mă obsedează. Nu e deja prea târziu? Între un gest mecanic și o privire absentă, n-am semnat deja pactul cu uitarea, cu separarea? În adâncurile rețelelor, în inima tăcută a serverelor, destinul nostru să fie deja gravat în pixeli reci: „Am renunțat din comoditate la melodia unică a umanității noastre”?
Și dacă, într-un ceas târziu, când umbrele noastre se vor fi stins din toate oglinzile lumii, descendenții noștri dintr-un viitor îndepărtat vor descoperi această inscripție printre vestigiile unei civilizații hiperconectate și infinit de singure, poate că vor întreba, cu tristețea unei copilării pierdute: „Cum au putut iubi atât de puternic, când între ei dansau atâtea fire care îi legau?”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.