Am mers pe calea lunii din poezia lui Eminescu și am descoperit o frumusețe și o profunzime uluitoare

Foto: Profimedia

Des pomenit în comentariile critice privind opera eminesciană, motivul selenar nu se bucură încă de o tratare riguroasă în literatura română de specialitate, asemenea motivului visului sau al izvorului, care, deși poate la fel de poetice si bogate în semnificații, au suscitat într-o măsură mult mai mare interesul și inspirația numeroșilor interpreți ai operei lui Mihai Eminescu. De aici tăcerea binevoitoare care însoțește doar pomenirea sporadică a sus-amintitului motiv, asupra căruia ne luăm îngăduința de a insista.

Pornind de la studiile străine asupra operei poetului român, constatăm doar arareori unele remarci, îndeosebi atunci când se vorbește de apropierea de Leopardi. Afirmații de tipul celei a lui Giuglio Bertoni (1):”recile raze argintii ale lunii lasă să plouă un sentiment de liniște și îndulcesc grijile si gândurile”, deși poate poetic exprimate, sunt parcă puțin prea inconsistente. Iar precizarea ulterioară -”luna pentru poetul român e mai degrabă prietena întâlnirilor nocturne, decât generatoarea sentimentelor cosmice leopardiene” este în defavoarea poetului nostru, minimizându-i meritele, probabil dintr-o percepere unidimensională a operei acestuia care nu ne poate mulțumi. 

În literatura română, singur Tudor Vianu (2)a încercat o selecție, și aceea sumară a imaginilor selenare, grupându-le în trei secțiuni: mai întâi ”luna obiect izolat, astru solitar”, mai apoi ”lumina de lună resimțită ca o însușire generală a atmosferei, ca o baie de influențe difuze” și în al treilea rând ”lumina de lună însoțită de vreun aspect material al pământului, prin care acesta din urmă dobândește o adevărată strălucire fantomatică…” Acestea însă nu spun prea mult. S-ar mai putea adăuga luna ca orizont al evaziunilor, al plecărilor în timp, ipostază ce se poate suprapune peste una din afirmațiile lui George Călinescu (3): ”Ascensiunea în lună e întoarcere într-un loc originar, luna, de fapt, fiind raiul.”

Putem insista spunând că la Eminescu prezența lunii vine să sublinieze starea de extaz, de dăruire de sine, în care iubirea apare dezbrăcată de orice impuritate, într-un fel de catharsis , aproape imposibil de imaginat în universul terestru. Este situația din Lacul, unde epitetul subiectiv ”blânda lună”, epitetul selenar cel mai frecvent întâlnit, transformă astrul într-un fel de zeitate domestică favorabilă sentimentului iubirii. ”Să plutim cuprinși de farmec/ Sub lumina blândei lune - / Vântu-n trestii lin foșnească,/ Unduioasa apă sune!”. Imperativul ”sune” de aici, provenit din conjunctiv și rimând cu forma atât de rar folosită ”lune”, terminat ca și acesta în ”e”, sugerează deschidere, rezonanță, amplitudine.

Rareori luna este simplă prezență scenică, favorabilă însă desfăsurării sentimentului erotic. Astfel: ”Cănd prin crengi s-a fi ivit/Luna-n noaptea cea de vară,/ Mi-i ținea de subsuoară,/ Te-oi ținea de după gât.”. Aceeași imagine revine în Luceafărul: ”Răsare luna liniștit/Și tremurând din apă/ Și împle cu-ale ei scântei/ Cărările din crânguri/ Sub șirul lung de mândri tei/ Ședeau doi tineri singuri.” Adverbul ”liniștit”, provenit prin conversiune din adjectiv este poate cel mai sugestiv atribut al acțiunii de ”a răsări” de această dată. Nimic transcendental, nimic străbătut de fiorul necuprinsului sau setea de necunoscut: este teluricul, terestrul extins către cosmos, atingând și degradându-i acestuia dimensiunea esențială. Efigia iubitului care stă ”în lună” , somnambulic, desprins de realitate, visând la ”albastra-i, dulcea floare”, se deosebește de efigia lui Hyperion care percepe dimensiunile reale ale cosmosului. Este un ciudat paradox: de data aceasta luciditatea îi aparține lui Hyperion, asupra căruia Selene, fiindu-i natură componentă de sine nu poate avea puteri superioare. 

Zugrăvind umbrele negre ale nopții, lungindu-le și mutându-le mereu, luna însoțește în Făt-Frumos din tei fuga fetei de împărat cea încercată de ”un dor fără de nume”. Prin complicitatea ei luna se dovedește aici proteguitoarea faptei, ca și în Povestea teiului unde, spune Eminescu: ”Luna-n urmă ține strajă”.

Tulburătoare prin solemnitate și grandios, imaginea lunii din Melancolie a atras in cea mai mare măsură atenția. Alegoria este realizată aici la dimensiuni colosale, cu ajutorul epitetelor subiective ”mausoleu-ți mândru” sau descriptive ”mormânt albastru”, ”pânze argintie”, apelativul final fiind în același timp titlu de noblețe și vorbă de alint, șoaptă de dragoste și mister, înălțare și sublim: ”Tu, adorat și dulce, al nopților monarc!”

Universul în descompunere descris în continuarea poemului subliniază tocmai ideea unicității în eternitate a astrului. Sentimentul de alienare, de desprindere de sine pe care-l încearcă poetul în versurile: ”Și cănd gândesc la viața-mi, îmi pare că ea cură/Încet repovestită de o străină gură/ Ca și când n-ar fi viața-mi, ca și când n-aș fi fost./Cine-i acel ce-mi știe povestea pe de rost/ De-mi țin la el urechea și râd de căte-ascult/ Ca de dureri străine?....Parc-am murit de mult.” este un sentiment sugerând un univers închis, în care se propune ca singură depășire a limitelor, care nu sunt altele decât limitele contingentului poarta dintre nouri prin care trece ”albă, regina nopții moartă”, așadar evaziunea în transcendent. Tabloul selenar inițial nu are doar valoare pictural-descriptivă, ci este o propunere, o invitație dincolo de limitele realului.

La Eminescu luna nu luminează întotdeauna. Dacă peisajul e simplu, mohorât, lumina ei ”bate” adâncurile codrului fără a iscodi, păstrând atmosfera de taină, de nedefinit, protejând tristețea (v. Călin) Disoluția sentimentului iubirii atrage după sine și deprecierea termenilor pe care poetul îi manevrează cu talentul său unic. Astfel, în Pe aceeași ulicioară diminutivului i se asociază din nou verbul ”a bate”, situație care se repetă și în poema Adio. 

Alteori luna este prezentă și fără a fi numită, prin imagini și termeni înscriși într-un câmp semantic corespunzător: ”argint”, ”pare de omăt”, ”licurind” (v. Călin). Abia la finalul poemului este numit astrul care nu luminează, ci acoperă întinderea cu stăpânirea-i suverană, aproape despotică:” Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,/În cuibar rotind de ape peste care luna zace”.

Există și epitete terne, nepersuasive, care închid, limitează spațiul, ca expresie a aceleiași stări sufletești sumbre, pe măsură ce, ca urmare a tot mai accentuatului proces de obiectivare, poetul depășește cu luciditate drama. Notează sec, aproape parnasian: ”Pe bolta alburie o stea nu se arată/ Departe doară luna cea galbenă – o pată!” alături de ”Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,/ Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț,/ Când tu te pierzi în zarea seninei dimineți”…

În Călin prin răsăritul lunii, imaginat într-o comparație nu întru totul deosebită, aproape banală, Eminescu este credincios viziunii sale mitologizante, sugerându-se astfel calea de pătrundere în basm, de pășire în atemporal și aspațial, peisajul și atmosfera dobândind atribute ce țin de domeniul fanteziei, deși în aparență, elementele lui constitutive – ”străvechii codri”, ”castelul” aparțin realității imediate: ”Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic,/ Rumenind străvechii codri și castelul singuratic”.

Adesea calitățile luminii selenare trec asupra obiectelor înconjurătoare acestea căpătând însușiri aparținând în mod obișnuit lunii, respective luminii însăși. Spune Eminescu: ”Printre albele izvoare/ Luna bate printre ramuri”.

Iar atmosfera tensionată a Strigoilor capătă încărcătură emoțională sporită prin folosirea substantivului ”lună”, deci nearticulat, depersonalizat și tocmai prin aceasta individualizat. În același poem, luna alături de întreaga natură capătă însușiri panteiste, pregătind transfigurarea Mariei: ”Din inimă-i pământul la morți să deie viață,/ În ochii-i să se scurgă scântei din steaua lină/ A părului lucire s-o deie luna plină/ Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânță de lumină.” Aceeași lună la apariția plăsmuirii ”înnegrește”, semn al recunoașterii nepămâmtescului, nefirescului. În acest chip, regresia naturală este prin ea însăși înspăimântătoare: ”Și luna înnegrește și ceru-ncet se pleacă/ Și apele de spaimă fug în pământ și seacă”.

Invocație directă a lunii în poezia lui Eminescu poate fi considerată cea din Scrisoarea I , unde sub semnul selenar este pusă existența umanității însăși. Mirarea poetului în sensul cel mai apropiat de etimologia cuvântului (mirror = a se mira, a fi surprins, a admira) se revarsă într-o înlănțuire ce pare fără sfârșit de întrebări retorice. Complexitatea stării sufletești e sugerată de punctarea seriei de întrebări mirate doar cu semnul exclamării: ”Lună, tu stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci/ Și gândirilor dând viață, suferințele intuneci;/ Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară/ Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!/ Peste căte mii de valuri stăpânirea ta străbate/ Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate!/ Câte țărmuri înflorite, ce palate, ce cetăți/ Străbătute de-al tău farmec ție, singură-ți arăți!”

În același poem luna devine simplu element de decor, favorabil însă rătăcirii gândurilor poetului într-o iminentă regresiune care sfârșește, paradoxal, într-un viitor de apocalipsă.

Uneori luna se substituie destinului, iar când apropierile istorice o permit, ea poate deveni simbolul însuși al unei mari puteri pământene. Eminescu mitizează astfel, recompune poetic istoria. Realizează astfel alegoria lunii ”preschimbată în fecioară” în Scrisoarea III pentru ca mai apoi s-o definească apozitiv:”Și din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:/ Doamna mărilor ș-a nopții varsă liniște și somn”.

Peisajul aflat sub semnul lunii este adesea colțuros și straniu , cu izbucniri neașteptate spre verticale de taină (v Scrisoarea IV). Apariția astrului însă surprinde prin finețea și gingășia trăsăturilor, limbajul metaforizat tinzând spre sublim: ”Luna…luna iese-ntreagă, se înalță-așa bălaie,/Și din țărm în țărm durează o cărare de văpaie,/ Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne”.

Când poetul însuși se simte apus, capătă însușirile astrului sub semnul căruia stă. Atunci când spune ”Iar timpul crește-n urma mea….mă-ntunec!”, detașat de contingent, privește parcă din înălțimea-i selenară, timpul.

Nu e de neluat în seamă nici viziunea fantast-ironistă când, imaginându-se într-un univers al mâțelor Eminescu se și vede ”ziua tologit în soare ”, noaptea ”heinizând duios la lună” în Cugetările sărmanului Dionis.

În momentele de tristețe supremă luna se integrează acestui univers imaginar derizoriu, ca o concluzie inutilă la îndeletnicirea prea puțin lucrativă a scrisului: ”Vino somn – ori vino ,moarte. Pentru mine e totuna,/De-oi petrece-ncă cu mâțe și cu pureci și cu luna,/ Or de nu – cui ce-i aduce?! – Poezie – sărăcie!”

Lăsând deoparte proza eminesciană, la fel de bogată în clișee selenare, tragem concluzia că poezia eminesciană cu imaginile amintite este așa cum spunea Gh. Bulgăr (4), referindu-se la întreaga operă a poetului, rodul ”înnoirii semantice, metaforice a cuvintelor străvechi, multe obosite de drum prea lung prin negura anilor și a minților.” Este situația și a cuvântului aflat în discuție, ”luna”, cu câmpul semantic pe care îl circumscrie.

1. Giuglio Bertoni, Poezia lui Eminescu, în Mihai Eminesu în critica italiană, Colecția ”Eminesciana” nr 9, Ed Junimea, Iași, 1977, p.133
2. Tudor Vianu, Pesimism și natură, în Eminescu, Colecția ”Eminesciana”, nr 3, Ed Junimea, Iași, 1974, p.77.
3. George Călinescu, Istoria literaturii romane, Buc.,1941, p.402-403.
4. Gheorghe Bulgăr, De la cuvânt la metaforă în variantele liricii eminesciene, Colecția Eminesciana, Ed Junimea, Iași, 1975, p, 260.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp