Foto: amaliasterescu.ro
Am ținut la un moment dat un curs unor profesori dintr-o școală publică – îi ajutam să folosească un video proiector interactiv. Cu o medie de vârstă peste 40 de ani, nu se simțeau foarte confortabili să folosească tehnologia, mulți dintre ei nu aveau un computer acasă, operau cu multe hârtii în pregătirea orelor de curs, pentru mulți acel „Eu nu sunt o persoană tehnică!” nu venea nici măcar ca o scuză, ci de cele mai multe ori ca un pretext de a opera așa cum au învățat la rândul lor, acum mulți ani.. Câte o profesoară tânără ce își salva resursele educative online, plină de entuziasm – făcea mai mereu notă discordantă.
Totuși, atunci când am lansat inițiativa de a introduce public speaking în școlile publice, m-a uimit numărul mare de profesori ce au venit spre mine spunându-mi: învățați-ne căci ne e din ce în ce mai greu să captăm atenția acestei generații! Realizaseră dincolo de birocrația sistemului, din dragoste pentru elevii lor și din vocație- că nu mai aveau forța să schimbe o generație întreagă după tipare vechi, ci cumva trebuiau să-și găsească „drum” către mintea și sufletul lor – comunicând altfel.
În martie, când s-a declanșat pandemia în România, aveam deja la activ predarea cursurilor pe diverse platforme online, atât pentru profesioniști, cât și pentru elevi. Mulți dintre profesori s-au simțit atunci aidoma unui medic căruia i se solicită să efectueze prima oară o operație cu ajutorul unui robot, fără training prealabil. La momentul respectiv îmi rula o reclamă online pentru cursul meu de public speaking online – știți cine erau cei ce sunau cel mai des pentru a cere informații? Profesorii! Dascălii care brusc au fost puși în situația să facă un salt tehnologic: să înțeleagă cum e cu conferințele video, cu camera video, cu sunetul ce uneori nu iese, cu printarea wireless, cu accesul de calitate la Internet și apoi cu Educația Online… Multitudinea aceea de fețe agitate pe ecranul lor nu semăna cu nimic din ceea ce însemna pentru pentru ei o oră de curs – mulți s-au simțit pentru câteva zile neputincioși și frustrați, dar nu aveau cui spune asta…
O parte din profesorii ce mă cunoșteau mi-au cerut ajutorul, mulți aveau în primul rând probleme de logistică. Unii nu aveau PC acasă și mergeau să-și țină orele online de la școală unde aveau un PC. Alții lăsau copiilor fișele la Xerox-ul din comună. Lucrări la Electrica, absența curentului, semnal Internet slab, absența copiilor ce nu beneficiau de sprijinul tehnic al părinților sau nu aveau la ce să se logheze online..
Dar dincolo de problemele de logistică, problematica majoră ținea de adaptarea la stilul de predare online. Mulți nu au schimbat nimic la stilul lor de predare, mulți au continuat să nu fie interactivi în timp ce elevii se plictiseau de zor sau își închideau camerele și se jucau altceva online. Unii profesori au compensat asta cu multe, multe teme date elevilor. Din feedback-ul elevilor mei de la public speaking (da, poate nu e relevant statistic) am dedus că s-au dat cantitativ mult mai multe teme decât în perioada pre-pandemie. Și da, tot sistemul de învățământ martie-iunie 2020 s-a bazat pe o implicare mult mai amplă a părinților, epuizați și ei de alte griji și probleme.
Într-un fel pandemia a adus școala românească mai aproape de timpurile noastre dar să nu ne amăgim, mai sunt multe de făcut – sunt „șanse” mari ca școala să se reia tot online din septembrie (unele școli private avansează deja un model mixt de predare) – problemele de logistică rămân, problema sistemului de a se adapta la educația online – rămâne iar discuția legată de accesul egal la educație pentru toți copiii nu se va mai putea pune doar într-un context temporar – atunci buba va fi mai urâtă.
Imaginați-vă puțin septembrie 2020. Anul trecut pe vremea asta problema era zugrăvitul școlilor și toaletele neigenizate din curte. Anul acesta problematica e mult mai complexă. Pandemia nu dă semne de regres. Scenariul în care școala demarează online în septembrie, e cât se poate de plauzibil. Profesorii nu sunt mult mai pregătiți pentru acest proces decât erau în martie, elevii sunt însetați de socializarea față în față iar părinții – vor mai avea ei aceeași disponibilitate de a ajuta și de a împărți logistica orei de curs cu profesorii așa cum au facut-o în primul val? Să mai zic de manualele online?
Nu cunosc agenda ministerului Educației în acest sens și sincer nu îmi fac speranțe deșarte. Poate că nu ar strica ca toți consultanții, trainerii cu experiență în predare online din România să se constituie ca grup de suport pentru profesori – pentru un an școlar 2020-2021 eficient. Un grup de consultanță strategic și un grup operațional – ar putea da o mână de ajutor la o scară mult mai amplă decât intervenții punctuale. Poate că nu ar strica să existe o listă de necesar donații la nivel național care să fie accesată de mediul privat încă din iulie 2020, înainte să înceapă anul școlar. Poate că un Ghid al profesorului online ar fi de ajutor pentru toți dascălii care fac asta pentru prima oară – în paralel cu o comisie care să revizuiască curricula de învățământ și să o adapteze la mediul online. Idei aș mai avea la fel ca și alți profesioniști din domeniu – urechi să ne asculte găsim mai greu. Ușa mea virtuală rămâne deschisă tuturor dascălilor, asociațiilor de profil – ce au nevoie de un sfat în zona educației online, ajut cum pot!
Articol preluat de pe blogul autorului
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Morala? Și gândacii trăiesc, au fost aici înaintea noastră și vor fi aici mult după noi.
Problema e că situaţia nu e clară nicăieri în lume. Vorbim de aplicaţii de business transformate în aplicaţii educaţionale.
Guvernele fiecărei ţări ar trebui să pună la punct o platformă de educaţie online, după care să lucreze toată lumea (după cum toată lumea lucrează după aceleaşi programe).
Ar fi bine ca ministerul nostru să ia în serios această variantă.